Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Atitudini > Mobil |   


Autor: Pompiliu Comsa         Publicat în: Ediţia nr. 1805 din 10 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Catinca AGACHE Elie Miron Cristea și prima teză de doctorat Eminescu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Catinca AGACHE  
 
Elie Miron Cristea și prima teză de doctorat Eminescu  
 
Între renumiții cărturari afirmați din rândurile slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române la loc de cinste se află numele primului Patriarh al României Întregite, figură emblematică în istoria culturii naționale Elie (Ilie) Miron Cristea (născut la Toplița în 1868, plecat la cele sfinte departe de țară, bolnav fiind, la Cannes, în 1939), teolog, publicist, filolog, politician român (senator, regent, prim-ministru), membru de onoare al Academiei Române (1919)..  
 
Absolvent al Facultatii de Litere şi Filozofie a Universităţii Regale din Budapesta – unde fusese trimis cu o bursă (1891-1895) de Mitropolia Sibiului (cu sprijinul profesorului Ioan Popescu de la Seminarul Andreian din Sibiu) -, tânărul teolog şi-a ales pentru teza de doctorat un subiect inedit: „Mihai Eminescu: viaţa şi opera - studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română”. Lucrare de pionierat realizată la finele secolului al XlX-lea, această teză de doctorat a avut un ecou deosebit în țară, întrucât era o primă exegeză a unui ardelean asupra unei opere ce se bucura deja de un răsunet amplificat în Regat cât și în partea de țară ocupată încă, o primă micromonografe prezentată într-un mediu academic dinafara granițelor despre personalitatea poetului de ,,pe culme”(Perpessicius) al literaturii române, cel care a trasat cu pașii și scrisul său genial harta României Mari. Mai mult, a fost percepută ca un act patriotic săvârșit de un transilvănean cu o înaltă conștiință națională, erudiție și o vie admirație pentru poetul care a iubit ca nimeni altul istoria plină de glorii a neamului, frumusețile gliei strămoșești, model de demnitate națională identificat cu sufletul poporului însuși. Ea stă la începuturile notorietății postume a poetului național, anticipând șirul de strălucite monografii, de originale exegeze ce urmau a i se consacra în cultura românească și universală.  
 
Semnată Elie Dinurseni, teza a fost susţinută, în limba maghiară, la Unversitatea din Budapesta, în luna mai 1895, în fata unei comisii academice foarte exigente și care, probabil, lua contact pentru prima dată cu acest subiect. Un prim merit al acestei lucrări este acela că a fost elaborată la foarte scurt timp (1894) de la plecarea poetului la popoarele stelelor, că reprezintă prima lucrare de gen pe acest subiect prezentată într-un mediu academic din exteriorul țării care vorbește despre genialitatea poetului român și că a fost tipărită, un an mai târziu, și tot în limba maghiară, la Editura „Aurora” a lui Todoran Endre din Gherla (un exemplar fiind donat, cu autograf, Academiei Române de autorul însuși; ). Abia în 1985, odată cu intrarea în posesia moștenirii lui Miron Cristea, ÎPS Antonie Plămădeală traduce din limba maghiară această originală teză de doctorat (al cărei loc de tipărire în epocă este menționat de el ca fiind Someșeni) și o publică la Editura Minerva. O nouă ediție în limba română va apărea peste 15 ani, în 2000, la Toplița-Miercurea Ciuc - Elie Miron Cristea.Mihai Eminescu -, grație inimosului profesor și scriitor toplițan Ilie Șandru (autor și al altui volum Un nume pentru istorie - Patriarhul Elie Miron Criste, 1998, ed. a 2-a, Reghin, 1999), cât și traducătorului Illes Iosif. Vor urma alte ediții: Cristea, Miron. Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, sub îngrijirea şi cu sprijinul prof. Ioan Olimpiu Luca (Bucureşti, Editura Dacoromână TDC, 2010); Elie Miron Cristea. Luceafărul poeziei româneşti: Mihai Eminescu, ed. îngr. şi pref. de Maria Roşca (Bucureşti, Ginta latină, 1997).  
 
Aceasta îndrăzneață lucrare este prima Teză de doctorat în lume dedicată poetului național, primul studiu științific amplu - dincolo de minusurile de informare explicabile –despre viaţa şi opera unui poet de geniu, necunoscut încă în străinătate, publicat mai întâi fragmentar în reviste ardelene, despre care multă vreme nu s-a scris aproape deloc, nu a fost amintit de istoricii şi criticii literari contemporani, rămânând astfel aproape necunoscut și nevalorificat. Abia în 1966, cercetătoarea Elena Stan susține calitatea acestuia de primă monografie ,,în adevăratul sens al cuvântului asupra lui Eminescu”, în articolul Poezia lui Mihai Eminescu în Transilvania. Peste 15 ani, Gheroghe Bulgăr atrage atenția asupra acestei excepționale lucrări (O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Elie Cristea, din 1895, ,,Telegraful Român” nr. 25-26, 1981), afirmând că Elie Cristea ,,dovedeşte pasiune literară, erudiţie de istoric al culturilor, capacitate critică remarcabilă(…) bune informaţii asupra drumului atât de sinuos al marelui poet”. Lor le va succede mitropolitul-cărturar Antonie Plămădeală al Ardealului care are meritul deosebit de a fi reabilitat prin scrierile lui, în plină epocă comunistă, pe primul patriarh al României reîntregite căruia i-a dedicat trei cărţi (Elie Miron Cristea. Documente și corespondență, Sibiu, 1987; Românii din Transilvania și teroarea regimului dualist autro-ungar 1867-1918, după documente, acte și corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea, Sibiu, 1986). El aduce în atenția lectorului această sinteză a vieţii şi operei lui Mihai Eminescu traducând-o și realizând prima privire critică amplă asupra sa în volumul Pagini dintr-o arhivă inedita (Bucureşti, Ed. Minerva, 1984). Susține valoarea de primă abordare amplă monografică a lui Eminescu (,,,Tânărului Elie Cristea trebuie deci să i se recunoască meritul celei dintâi exegeze adevărate a operei eminesciene”), ce deschide larg drumul eminescianismului, pledând pentru recunoașterea acestui adevăr istoric (,,Trebuie amintit cu respect şi recunoştinţă. El ne-a dat cel dintâi studiu solid – cât se putea la vremea aceea la o universitate străină – despre viaţa şi opera marelui nostru poet naţional. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită“.). Redescoperit grație ÎPS Antonie în principal, volumului menționat și personalității autorului li s-au consacrat, în ultimii ani, interesante contribuții critice (P.F. Daniel, Ilie Șandru, Nicolae Băciuț, Florin Bengean, Ana Bantoș, Ion Buziași. Ioan Scurtu, Alin Spânu ș.a.) și evenimente culturale (Zilele Miron Cristea Toplița).  
 
Cartea lui Elie Miron Cristea apare în perioada de început de postumitate eminesciană când se discuta aprins despre ,,geniul romantic” și pesimismul metafizic eminescian (puse în temă de Titu Maiorescu în studiul Eminescu și poeziile lui, 1889, apărut după Direcția nouă în poezia și proza românească, 1872; abordate din altă perspectivă - psihologică și sociologică - de Constantin Dobrogeanu Gherea în studiul monografic Eminescu, 1887), despre tragismul vieții poetului, se conștientiza noutatea și profunzimea filozofică a liricii, frumusețea și unicitatea limbajului poetic eminescian, se manifesta tendința de a nu lăsa să se aștearnă praful peste publicistica (mai ales cea politică) care a deranjat atât și i-a grăbit sfârșitul. Se publicaseră până atunci câteva volume din opera eminesciană: Poesii (1883, Editura Socec), ediție princeps îngrijită de Titu Maiorescu (publicată fără girul poetului, pe pagina de titlu figurând anul 1884, Titu Maiorescu însuși datând-o însă, în prefaţa volumului, „Decemvrie 1883”; a cunoscut 11 ediții, dintre care patru în timpul vieții poetului, ultima în 1913) - debut ce îl consacră definitiv pe Mihai Eminescu, reprezentând punctul de plecare a gloriei sale postume; Proză și versuri (editor V.G. Morțun, Iași, 1990); Culegere de articole d-ale lui M. Eminescu apărute în ,,Timpul" în anii 1880-1881 (cu o prefață de Gr. Păucescu, Bucuresti, I. G. Heimann, 1891); Nuvele (Iași, Editura Librăriei Școalelor – Frații Șaraga, 1893); Poezii (Prefață de A. D. Xenopol, Iași, Editura Librăriei Școalelor – Frații Șaraga, 1893); Diverse (cu o prefață de I. L. Caragiale, Iași, Editura Librariei Școalelor-Fratii Saraga", 1891). Apăruseră, de asemenea, o primă exegeză (Eminescu și poeziile lui), cu un prim portret moral și intelectual datorate lui Titu Maiorecu care devine astfel primul eminescolog (amplu articol în care mentorul Junimii face profeția arhicunoscută că ,,literatura poetică românească va începe secolul XX sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veștmântului cugetării românești”; ,,Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”.), un prim studiu critic de același autor (Critice, 1892), câteva articole și încercări timide de traducere (regina Elisabeta-Carmen Sylva și Mite Kremnitz) a operei sale. O parte din lucrările amintite, din studiile publicate în presa vremi, au stat la baza cărții viitorului patriarh Elie Miron Cristea.  
 
Motivele opțiunii pentru acest subiect pot fi presupuse, dar cu siguranță, tânărul ardelean de numai 27 de ani a rezonat cu mesajul înalt al liricii eminesciene, cu adâncimea sentimentului patriotic, cu profunzimea și puritatea lirismului său, cu ,,voluptățile vizionare”cosmice și mitologice, impresionat profund de vasta lui cultură, enciclopedismul, gândirea filozofică, de tinerețea și lupta sa cu o societate obtuză, propunându-și să arate lumii dimensiunea universală a unuia din cei mai mari lirici ai secolului al XIX-lea, înălțimea astrală a operei acestuia.  
 
Prezentarea tezei în limba maghiară s-a bazat pe acest considerent, de a înfățișa elitei budapestane academice pe poetul de geniu al literaturii române care poate sta alături de marii lirici europeni. Elie Miron Cristea are astfel meritul incontestabil al primei abordări monografice ample a lui Eminescu, afirmându-se ca biograf al său pe drumul deschis de Titu Maiorescu.  
 
Această primă teză susținută de un ardelean la o Universitate străină - gest de mare curaj pentru acele timpuri - se situează la antipodul brutalului și stupidului atac pamfletar ce apăruse deja, inițial nesemnat, apoi asumat de întâiul detractor al lui Eminescu, canonicul romano-catolic blăjean Al. Grama, publicat mai întâi în serial în coloanele ziarului ,,Unirea"din Blaj (1891), apoi sub forma unei broşuri de tristă amintire (,,herostratul’ culturii noastre”- cf. Î.P.S.Antonie Plămădeală), intitulat Mihai Eminescu. Studiu critic (Blaj, Biblioteca Unirea, 1891) - o nouă ediție, îngrijită de Ioan Chindriș și Niculina Iacob, fiind editată în 2014, la Cluj. Acest așa-zis ,,studiu critic” stă la izvoarele curentului antieminescian (ce va cunoaște în timp trei etape) mimat în epocă (fără succes) și de profesorul Ioan Gherman, istoricul Augustin Bunea, de Vasile Lucaciu (cf. Iosif E. Naghiu) ș.a. Prim atac nedrept la adresa operei eminesciene, el s-a produs paradoxal în orașul atât de îndrăgit de poet, imortalizat prin celebra frază „Te salut din inimă, Romă mică! Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să-l pot vedea”. Efectul scontat însă de autor a fost invers, întrucât lucrarea a trezit și mai mult interesul pentru marele poet, sporind notorietatea acestuia.  
 
O a treia carte publicată tot la finele secolului al XIX-lea - Eminescu, poet, filosof pesimist si economist (Bucuresci, Tipografia Gazetei săteanului, 1899) de un anume I.S. Ordeanu - a trecut neobservată, deși ea punctează ideea enciclopedismul poetului pe care o vor susține ulterior Nicolae Iorga (,,expresia integrală a sufletului românesc”), Constantin Noica (,,omul deplin al culturii românești”) ș.a.  
 
Respectând rigorile unei lucrări academice, Elie Miron Cristea își structurează volumul (după modelul studiului maiorescian) pe două capitole mari - unul consacrat vieții, universului biografic; celălalt tratând opera, universul creației -, încheind cu Naționalismul lui Eminescu - titlu ce va fi preluat peste ani (1932) de eminescologul Dumitru Murărașu. La acestea se adaugă și o bibliografie succintă în care sunt inserate izvoarele vremii.  
 
Cercetător acribios, el urmărește firul existențial al poetului, ilustrându-l continuu prin versuri adecvate din creația sa. Deși se dovedește foarte atent la acuratețea informației, utilizând doar surse sigure, ferindu-se de mistificarea biograficului a cărui ,,povestire” era inundată la acea dată de confuzie și anecdotic, lacune de informare desigur că există. De altfel, autorul mărturisește puținătatea surselor pe care le-a avut la dispoziție: ,,Despre viata lui, dar mai ales cea din tinerete, dispunem, în general, de prea putine date”. Deși a dispus de o bibliografie săracă, reușește să realizeze o analiză subtila, echilibrată, asupra vieții și operei lui Eminescu, aducând date noi și observații de bun simț în acest sens. Sesizează foarte bine jocul politic a cărui victimă a fost Eminescu, punctând anul 1876 când este eliberat pe nedrept din funcția de revizor școlar (,,Poetul a rămas fără slujbă, fiindu-i pusă în pericol existența sa”), sau cel în care i se refuză pensia, concluzionând amar că ,,n-au vrut să cunoască natura geniilor” făcând trimiteri la mari poeți ai lumii, precum Lenau, Schiller, Petöfi. Aduce clarificări referitoare la pesimismul eminescian, împărtășind în mică măsură părerile exprimate de Al. Vlahuţă, Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu Gherea. Concluzia este una cu valoare axiomatică: „şi-a format Eminescu stilul său inegalabil".  
 
În abordarea creației literare pornește de la constatarea că ,,De opera literară a lui Eminescu, în totalitatea ei, nu s-a ocupat nimeni până acum” (studiile lui Maiorescu oprindu-se la poezie), subliniind, pentru prima dată, necesitatea de a se publica ,,editia critică a întregii opere eminesciene” fără de care nu se poate forma ,,o părere clară despre întreaga lui activitate literară”. Ca atare, nici el nu avea cum să cunoască volumul impresionant al operei marelui dispărut, neștiindu-se la acea dată despre postumele lui – manuscrisele eminesciene urmând a fi predate Academiei Române de Titu Maiorescu abia la 25 ianuarie 1902 (46 de volume, aproximativ 14.000 de file), ce vor marca un moment crucial în exegeza eminesciană. De unde și afirmația nesusținută dar explicabilă că ,,Eminescu, în general, nu a scris mult”. Analiza sa se bazează pe cele șase (cât apăruseră din totalul de 11) ediţii aioresciene Mihai Eminescu. Poesii.  
 
Tânărul exeget vede un Eminescu plăsmuitor al unor compozitii lirice, epice, dramatice uriașe, având tentația grandiosului precum Goethe. Argumentează valoarea literară a lui Eminescu, atributele definitorii ale operei lui, dovedind simț critic pertinent și moderație „asupra operei unui poet de geniu al literaturii române, care se ridica, prin valoarea artistică a operei sale, la nivelul marilor poeţi europeni”. .  
 
A surprins reperele solide, liniile de forță ale operei eminesciene, vorbind despre sursele de inspiratie („şcoala în care Eminescu s-a format a fost poezia populară (...) simplă, sinceră, naturală, plină de învăţăminte”), despre identificarea cu spiritul poporului român (,,a ştiut să se confunde total cu modul de gândire al neamului său şi să simtă împreună cu el, fapt ce reiese şi din cele patru poezii scrise sub formă de balade populare, şi în care redă, cu o rară forţă artistică, particularităţile creaţiei populare. Citind acele poezii, parcă am auzi vocea poporului”), orizonturile tematice predilecte („nu există poet român la care natura cu fenomenele ei să joace un rol atât de important ca la Eminescu”) - problematica existențială și viziunea ,,astronomică", misterul feminin, trecutul istoric, prezentul plin de nedreptăți și lașitate a politicului. Apreciază scriitura satirică (,,Nu a existat încă un scriitor român care să mânuiască atât de abil arma satirei ca el“.). Se oprește asupra poemului Luceafărul, pe care pe care îl numeşte „perla literaturii române“, comentează Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, publicată în ,,Familia” și, în mod special, Scrisoarea III, operă de maturitate, remarcând ,,prezența sentimentului patriotic” în lirica, regăsit și publicistica eminesciană (,,s-a străduit din tot sufletul pentru progresul poporului său, pe care îl iubea cu o dragoste nemărginită”). Își exprimă entuziasmul necenzurat în fața capodoperei lirice Doina, ce transpune sublimul sentimentului național și al destinului românesc în istorie, poem (cu o lungă și impresionantă istorie) pe care Octavian Goga avea să îl definească ca ,,cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. ,,Există oare în lirica românească o poezie care să se compare cu Doina lui Eminescu? .. – se întreabă retoric doctorandul Elie Cristea - Pot spune cu tărie că nu!(...) Care român nu cunoaște acest poem, cine nu l-a admirat și nu s-a simțit însuflețit citindu-l?”  
 
Valoarea acestei analize ample este bine sesizată de ÎPS Plămădeală: ,,autorul reuşeşte(…) să prindă toate marile coordonate ale creaţiei eminesciene: limba cronicarilor, limba cărţilor bisericeşti, poezia populară”; „pătrunde în tehnica cuvintelor noi şi încearcă să stabilească o înrâurire asupra sa din partea literaturii germane”.  
 
Ideile lansate de Miron Cristea sunt valabile și astăzi în mare parte, fie că vorbesc depre formația poetului, fie despre tipurile de poezie (,,poezia de inspiraţie folclorică şi … poezia filozofică”; poezia de dragoste, poezia socială, satirică), despre ,,spiritul critic al poetului”, ,,spiritul satiric și zeflemitor” (față de ,,poezia fără conținut, lipsită de ideal și scrisă într-un limbaj stâlcit”), ori despre ,,influenţa schopenhaureană” care a reprezentat „hrană sufletească pentru inima lui îndoielnică”, despre influenţa liricii eminesciene asupra literaturii române.  
 
Cercetătorul nu se cantonează la a discuta numai despre poezie, ci abordează succint și proza eminesciană din perspectiva romantismului european, susținând complexitatea operei eminesciene, diversitatea ei.  
 
El este printre primii exegeți care apreciază valoarea publicisticii lui Eminescu (ales în 1883 membru al Societății Presei Române, condusă de B.P. Hașdeu), afirmând, spre exemplu, că articolele din ,,Timpul”,,sînt cele mai frumoase dintre toate cîte au apărut vreodată în coloanele acestui ziar", ilustrând cu un fragment edificator privind ideea lui Eminescu despre patriotism și naționalist: ,, ... nu devine cineva scriitor naţional prin aceea că repetă cuvintele patrie, glorie, naţiune, în fiecare şir al scrierilor sale, precum, pe de altă parte poate cineva să nu pomenească de loc vorbele de mai sus şi să fie cu toate acestea un scriitor naţional" (,,Timpul”, 6-7 mai 1880).  
 
Cele câteva erori de documentare, judecăți îndoielnice (Venere și Madonă, poezie de neînțeles; Sărmanul Dionis, narațiune ,,neclară și obscură”ș.a.), abordările dintr-o perspectivă simplistă uneori, nu diminuează valoarea indiscutabilă a acestui studiu științific.  
 
În finalul lucrării, tânărul doctorand emite judecăți de valoare uluitoare prin profunzimea și adevărul conținut, pe linia vizionară deschisă de Maiorescu (,,Prin el, poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac. Genialitatea și talentul artistic deosebit l-au așezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeti”), apelând, pentru întărirea aprecierilor axiologice, la aserțiunea poetului Hertrat B.J. (,,Daca Eminescu ar fi scris în franceza, ar fi fost cel mai mare poet al epocii, al acestui secol”). Convins de genialitatea lui Eminescu, deși în dezacord cu influența pesimismului schopenhauerean și a filozofiei budiste, conchide așezându-l alături de marii poeți ai lumii: „Dacă n-ar fi fost bolnav, dacă n-ar fi avut decepţii şi dacă nu s-ar fi întâlnit cu Schopenhauer şi cu budismul, Eminescu ar fi putut fi pentru români ceea ce este Dante pentru italieni” .  
 
De remarcat că Elie Miron Cristea este cel care a lansat sintagma cu valoare de efigie Luceafarul poeziei romanesti (,,Talentul poetului s-a format încet, dar sigur, până ce a devenit luceafărul poeziei româneşti”), preluată ulterior de toată critica literară românească și devenită celebră.  
 
Este primul exeget care l-a încadrat în curentul european al romantismului, în familia marilor spirite din care fac parte Heine, Schiller, Petofi ș.a., l-a comparat cu poetul francez Beranger proiectându-l în spațiul literaturii europene.  
 
Mare parte din evaluările axiologice ale cercetătorului preot, bazate pe competență și fină intuiție, vor fi confirmate și preluate de către exegeții secolului al XX-lea.  
 
Cartea lui Miron Cristea se înscrie ca o contribuție critică remarcabilă de la începuturile eminescologiei, aflându-se la baza templului înălțat de postumitatea vie a Poetului - acest ,,dar al lui Dumnezeu”, cum l-a numit Geo Bogza, care a proiectat și a fixat poezia română la nivel european în doar 17 ani (de la 16 la 33 de ani), în scurta trecere prin lume asemeni unui astru.  
 
Referinţă Bibliografică:
Catinca AGACHE Elie Miron Cristea și prima teză de doctorat Eminescu / Pompiliu Comsa : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1805, Anul V, 10 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Pompiliu Comsa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Pompiliu Comsa
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!