Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Actualitate > Mobil |   


Autor: Pompiliu Comsa         Publicat în: Ediţia nr. 1567 din 16 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

LANSAREA TRADUCERILOR ÎN LIMBA ENGLEZĂ A VOLUMELOR DE PROZĂ ALE LUI MIHAI VIȘOIU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
• Joi, 30 aprilie, orele 17:00, la Centrul Socio-Cultural „Jean-Louis Calderon” al Primăriei sectorului 2 din București 
  
În urmă cu o jumătate de veac, reputatul scriitor și excelentul traducător al poemelor lui François Villon, dar și al celor mai importanți creatori de literatură din Hexagon, Romulus Vulpescu, îl prezenta pe Mihai Vișoiu în revista „Tomis” cu prilejul publicării a șase proze mai mult decât scurte. Titlul acestui ultra-gând: „Pragul meritat”. „Mihai Vișoiu a debutat în <>, cu trei schițe. Nu l-a prezentat nimeni atunci. Nici acum nu se cheamă că se bucură de o prezentare a cuiva. La urma-urmei, n-are nevoie de așa ceva. Simți că scrie și poezie – altfel spus că visează în ritmurile pe care le numim convențional (când rimează ori nu) versuri: moare un țipăt prozodic în unele gâtuiri lucide, pe care orgoliul îndreptățit al creatorului le uită în articulațiile frazei. Aceste șase trepte, rânduite aici, urcă la pragul pe care îl merită”. De atunci și până acum anii au trecut și, până la sfârșitul mileniului al II-lea, despre Mihai Vișoiu știam că este un jurnalist năbădăios, „al dracului”, cum îl caracterizau mulți dintre cei care nu au scăpat de vârful peniței sale, și care, din când în când oferea adevărate perle când „comitea” cronici inspirate de gale de box ce meritau să fie văzute și ținute minte. Între timp, a mai publicat proze din care se simțea că viața se ținea de mână cu moartea, iar durerea avea în fiecare literă o lacrimă și din fiecare cuvânt curgea sânge. Mișu – încă nu devenise „nea Mișu” – cum era cunoscut Mihai Vișoiu în anii copilăriei, în Ploieștiul căruia bombardamentele anglo-americane îi pricinuiseră nu răni, ci cratere deschise, a rămas marcat de tot ce a fost mai tragic la mijlocul anilor ’40, anii copilăriei petrecute într-un cartier ce trebuia de mulți ocolit, după cum era cunoscută mahalaua Malu Roșu, din parohia Sfânta Treime. Poveștile copilăriei în vreme de război nu au fost cu Feți Frumoși și cu Ilene Cosânzene, ci cu morți din belșug pe câmpurile de luptă, dar și cu terciuți de bombele razante și incendiare, din cele care mai răsar și astăzi neexplodate, pe ici, pe colo, ca un memento al grozăviilor trecute, și care, odată cu viețile copiilor, mamelor și bunicilor, erau „înormântate” într-un cimitir ad-hoc, transformând cartierul într-o uriașă ruină. Era vremea în care supraviețuitorilor nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să înalțe către cer cele mai cumplite blesteme adresate păsărilor de oțel care semănau moarte și să aștepte sâmbăta pentru a se sătura, ziua în care colivele umpleau pardoseala bisericii, pomenile făcute întru amintirea celor plecați pentru totdeauna fiind de cele mai multe ori singura sursă de hrană. Târâș-grăpiș, când in cap, când în picioare, tragediile pricinuite de bombardamente urmate de marșul „eliberator” al soldaților cu stea roșie în frunte l-au făcut pe Mihai Vișoiu să lepede frica și să devină un copil fără copilărie. Cu o copilărie încheiată înainte de vreme, Mihai Vișoiu a căutat școala, o instituție care l-a refuzat în multe rânduri, orânduirii celei noi, care tocmai dăduse buzna cu bocancii mînjiți de noroiul stepei, nefiindu-i pe plac toți oamenii, ci mai mult aceia care au arătat o deosebită plăcere de a pupa dosuri neșterse și de a mânca rahat. Refuzând acest fel de a se înscrie cu bile albe în catalogul celor cu dosare „bune”, Mihai Vișoiu a reușit totuși să realizeze ceea ce venea ca o chemare din adâncul simțirii. Școala noii orânduiri a timpului a fost nevoită să îl accepte având ca singur document de înscriere „școala vieții”, chit că redusă ca număr de ani, dar cât de densă! Încheierea cu succes a studiilor – uleiul se ridică întotdeauna deasupra apei – nu a fost decât un ajutor în plus în urmarea drumului devenirii, un drum presărat cu destule piedici, cu destule încercări fizice și sufletești, un drum care, multă vreme, nu a oferit decât dreptul de a te lupta cu un destin pe care știi că nu îl meriți. Lupta a fost câștigată. Desăvârșirea îl aștepta pe Mihai Vișoiu cu brațele deschise. Harul de a produce farmec atunci când vorbele sar din gând direct pe buze, ca orator, povestitor, colocvial, ori simplu conviv la o șuetă stropită cu un firicel din sângele strugurilor, nu s-a lăsat așteptat până să explodeze, cu toate că, până la scrieri și tipar, Mihai Vișoiu a mânuit diverse scule mult mai grele decât pixul, scule folositoare în activitatea sa de instalator sanitarist, adică un fel de căcănar, dar doar la propriu, cum îi plăcea să spună despre el însuși. În 1964, către sfârșitul anului, când Mihai Vișoiu a citit, în cenaclul „Nicolae Labiș”, condus de Eugen Barbu și Dinu Săraru, povestirea “Dragoste mare cât o cruce”, în sala de la etajul I al Casei Scriitorilor, de pe Calea Victoriei, s-a făcut liniște deplină. Și să nu uităm că auditoriul de care se bucura atunci Mihai Vișoiu, viitorul „nea Mișu”, era format din scriitori de înaltă factură: Fănuș Neagu, Nicolae Velea, Radu Cosașu, Adrian Păunescu, Petru Popescu, Gheorghe Pituț, Gheorghe Suciu, Virgil Mazilescu, Ion Băieșu și mulți alții care, la acea vreme, porniseră pe drumul literaturii mai puțin îngenunchiate, încercând să se smulgă din chingile așa-zisului realism socialist. Cert este că, după citirea acestei proze, discuțiile au fost mai mult decât înfierbântate. Proza lui Mihai Vișoiu era catalogată în fel și chip. Unii susțineau că are elemente comune cu romanele lui Jack London și Ernst Hemingway, alții că vine din Camus, dar și din Eugen Barbu și Petre Bellu. Pentru a lămuri asistența, Mihai Vișoiu a avut una din ieșirile cu care protipendada scriitoricească bucureșteană nu prea era obișnuită. A spus doar atât: „Eu nu știu ce aveți cu mine! Pe majoritatea scriitorilor cu care mă comparați, deși am auzit de ei, nu i-am citit! Poveștile mele sunt mai puțin inventate. Ele au fost scrise chiar pe trupul meu de câte un șiș mai puțin ascuțit sau de un ștuț de țeavă menit nu să îmi înmoaie oasele, ci să mi le rupă. În rest, Dumnezeu cu mila! Ce-o vrea El să facă din mine, aia să facă!” Poveștile care au stat la dospit aproape patru decenii, povești pe care nea Mișu le tot scria și rescria în gând de ajunsese să le știe pe dinafară, au erupt odată cu ieșirea sa la pensie, devenind proze mai lungi sau mai scurte, nuvele sau chiar romane. Această ieșire la pensie demonstrează că nea Mișu nu a părăsit redacția „Adevărului” din cauza vârstei, ci fiind mai mult decât conștient că i-a rămas destulă tinerețe pentru a mai scrie câte ceva. Așa au apărut, rând pe rând: „Viață cu lupi, bani și moarte”, „Dragoste mare cât o cruce”, „Tragedia agriculturii românești – Răstignirea țăranilor”, „Mihai Leu în altarul durerii”, „Spovedania unui învingător”, inspirată din sacrificiile campionului mondial de box, Leonard Doroftei, „Legendele boxului românesc”, „Moartea dinaintea morții”, „Scârba”, „Campionul Învinșilor” și „Moartea nu bate la ușă”. Printre picături a mai scris o piesă de teatru prezentată la Teatrul Național Radiofonic, „Sfârșitul nopții”, și un scenariu de film realizat în colaborare cu Radu Aneste Petrescu, „Amurgul fântânilor”, în care a prezentat secvențele zguduitoare din anii imediat următori războiului, când seceta și foametea au făcut concurență bătăliilor de la Stalingrad și de la Cotul Donului. 
  
Acum a venit și rândul cititorilor de limbă engleză să cunoască proza lui nea Mișu. Așa cum ne-a bucurat și pe noi, românii, și pe alți cititori de pe alte tărâmuri îi va bucura. Ei vor descoperi astfel o proză vâlvătăie, o proză vijelie, o proză incitantă și tulburătoare în același timp, o proză de un realism crud amestecat cu o nebănuită dar atentă sensibilitate. Vor afla despre oameni, locuri, fapte, unele care astăzi ar părea grotești, dar care, din nefericire, constituiau realitatea în timpul copilăriei și a primei tinereți a lui Mihai Vișoiu. Curgerea povestirii este firească, de parcă ne-ar fi descrisă de un puști oarecare, unul dintre cei mulți ai mahalalei, cocoțat pe gardul de lemn al bisericii Sfânta Treime, ronțăind un cotor uscat de măr în așteptarea pomenii. Cu siguranță că orice cititor cu înțelegere profundă vede că din imaginea simplă a unui copil răzbate lupta pentru viață, bine ascunsă printre cuvinte și metaforă. Vor descoperi, de asemenea, subtilitatea literaturii practicate de nea Mișu, uneori o literatură concentrată în două rânduri de o densitate neobișnuită (vezi „El”), mai puternică decât orice filozofie a oricărei vremi. Vor descoperi o literatură aflată între „le-aș mai trăi o dată” și „moartea durează prea mult”. De altfel, reputatul prozator, critic și om de litere, Theodor Parapiru, în prezentarea volumului „Viață cu lupi, bani și moarte”, afirmă forța prozei scurte practicate de Mihai Vișoiu: „Prin 1965, când l-am cunoscut în târgul Călăraşilor de la Dunăre, Mihai Vişoiu era anarhic şi nonconformist, vorbind răzleş şi colţuros despre multe subiecte delicate. Scria microschiţe, o specie epică mai mult sau mai puţin validată de teoria literară, dar pretenţioasă, pentru că înseamnă capacitatea şi talentul de a comprima o întâmplare în câteva rânduri, precum şi rafinamentul de a-i conferi semnificaţii profunde. Căutările recente ale unor popândăi literari după formula romanului viitorului ar fi trebuit să înceapă cu studierea povestirilor scurte, fireşti, dar fascinante, ale lui Mihai Vişoiu, incontestabil maestru al geniului”. Mulțumită ajutorului, în ceea ce privește iscusința traducerii, dat de Robert Wileman, noii cititori vor afla nu scrierile unui Hemingway, London, Camus, Barbu ori Bellu, ci pe cele ale lui nea Mișu. Iertare că dau verdictul atât de categoric, dar afirm cu mâna pe inimă că nu vreau să apar mai deștept decât cenacliștii din ’64, mai înainte pomeniți. Dar, o asemănare este greu de găsit pentru că povestirile lui nea Mișu sunt unice, precum faptele intâmplate pe acest pământ, nu sunt aievea și ele se cer citite de mai multe ori: întâi descoperi scrierea, apoi descoperi scriitorul, după care afli tâlcul și, la urmă de tot, te apucă reveria și dorul de a trăi măcar o frântură din această viață complicată și totuși simplă în esența ei. Astfel, ți se dezvăluie și farmecul. Regretul cititorilor de pe alte meleaguri este, cu siguranță, dificultatea de a veni la noi pentru a-l cunoaște pe nea Mișu așa cum este el în lumile lui, aceea de acasă, aceea a scriitorului și aceea a oratorului, un orator care a ridicat în picioare o întreagă sală de șase mii de locuri doar scandând un singur nume: „Do-rof-tei! Do-rof-tei!”. Divagația epigonico-critică de mai sus este un pai pierdut prin grădina călărită de copilăria lui Mihai Vișoiu, pai pe care îl caut zilnic ori de câte ori împing portița încoace și încolo, plecând de acasă sau întorcându-mă, un pai mărunt în comparație cu ceea ce au scris despre nea Mișu oameni cu ștaif In minte și în condei. „Scriitor înnăscut, autor al unor pagini care îl recomandă pe prozatorul autentic, Mihai Vișoiu a intrat în conștiința publică și în ipostaza de zile mari a reporterului de cotidian. Trăind cu o patimă ce răzbate cuceritor în scrisul său, în mijlocul Bărăganului și al câmpiei Dunării, pe care nu ostenește să le cutreiere și să le redescopere necontenit în imagini menite să ne urmărească și să ne învinovățească pe bună dreptate, pentru cât rămânem, mulți dintre noi, atât de străini obârșiei noastre, de vatra credinței și a identității naționale, Mihai Vișoiu are darul de a face pagina de ziar în care apare numele său, nu o dată incendiară” – este aprecierea făcută de Dinu Săraru. „Fratele” întru metafore al lui nea Mișu, și maestrul tuturor, Fănuș Neagu a declarat simplu și natural: „Pentru că s-a născut din stirpea ce ni l-a dăruit pe Panait Istrati și atâția geniali exaltați ai libertății, el continuă, iată, și după patruzeci de ani, să fie la fel de bogat în iluzii, neîmplinit în disperări, cules de patimile ce țin de măreția omului furat de ideea că lupta este idealul care ne smulge din uitarea pământului. Paginile scrise de el mă cuceresc, iar patima înflăcărată cu care îi înconjoară pe marii învingători din careul magic mi-l ține mereu aproape de inimă. Mihai Vișoiu – călător sub steaua norocoasă a Dunării prin miresmele Bărăganului și aurul speranței”. În revista „Luceafărul” din iulie 2013, Radu Aldulescu găsește o esență a scrierilor lui Mihai Vișoiu: „Memoriile lui Mihai Vişoiu ar putea să dea seama de calvarul unui neam care a rezistat de-a lungul veacurilor sub acoperire (suntem aici de două mii de ani – ştia el ce iarbă paşte eroul între eroi, confecţionat, la o adică, şi el din talaşul gazetăriei pomenit la începutul acestor rânduri), dedublându-se până la pierderea oricărei identităţi”. Însă, cea mai completă apreciere pare a fi cea făcută de Mircea Dinescu: „Cu biografie de prozator american (boxer, băiat de gălăgie la circ, scriitor de vagoane, electrician, îndrumător cultural, etc) Mihai Vișoiu s-a speriat în tinerețe de resposabilitatea Operei. Poseda un geniu verbal. Recita pe de rost proze întregi, uimind cenacliștii din sudul țării, manifestându-se mai ales în deplasările noastre culturale din afara județului, pentru că în perimetrul Ialomiței voia să fie, și era cunoscut drept ziarist serios și nu „pârlit de nuvelist”, vorba marelui nostru coleg de scris și de câmpie Ștefan Bănulescu. Câte povestiri de Mihai Vișoiu s-au consumat în editura aerului?”. Toate aceste aprecieri se vor adeveri odată cu lansarea traducerilor în limba engleză a volumelor de proză pe care Mihai Vișoiu a avut bunăvoința să nu le lase necunoscute de noi toți, ceilalți, care am avut norocul de a nu fi trăit vremuri atât de aspre, dar cărora ne lipsește uzufructul unei asemenea experiențe dure: „Viață cu lupi, bani și moarte”, „Dragoste mare cât o cruce”, „Spovedania unui învingător”, „Moartea dinaintea morții”, „Scârba”, „Campionul Învinșilor” și „Moartea nu bate la ușă”. De asemenea, vom găsi traducerile edițiilor revăzute ale volumelor „Mihai Leu în altarul durerii” și „Spovedania unui învingător”, toate apărute la prestigioasa editură eLiteratura. 
  
Lansarea va avea loc joi, 30 aprilie a.c., orele 17:00, la Centrul Socio-Cultural „Jean-Louis Calderon” din București, de pe strada cu același nume, numărul 39. Cu deosebită onoare menționăm invitațiile adresate atașaților culturali ai ambasadelor Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statelor Unite ale Americii, Canadei și Indiei. Nu vor lipsi eroii celor două cărți, Mihai Leu și Leonard Doroftei, precum și alți oameni din lumea boxului, oameni care și-au pus amprenta pe evoluția boxului românesc din ultimele decenii, boxeri, antrenori ori oficiali. Cu riscul de a-i nemulțumi pe cei pe care i-am omis fără voie în enumerare și cărora le ceer iertare, îi voi menționa pe Alec Năstac, Paul Dobrescu, Titi Tudor, Ion Moroiță, Ion Șerban – fostul președinte al Federației Române de Box, ori Nicolae Ursu – ex-vicepreședinte al aceluiași for. Pusesem punct acestei note de prezentare a lansării cărților lui nea Mișu și în limba lui Shakespeare când mi-am amintit cum a încheiat el lansarea „Morții dinaintea morții” la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploiești, când a spus: „Vă rog să nu mă faceți mai inteligent decât eu știu că sunt. Școlile mele le-am absolvit în curtea bunicii, unde am învățat să spun „săru’mâna” în stânga și în dreapta, odată ieșit pe stradă, dar și în sala de box unde antrenor era renumitul Gheorghe Popescu, iar vecinii lui erau marii boxeri, ajunși campioni ai R.P.R., Petru Popescu, Gheorghe Răileanu și Victor Vlădescu-Fasole, care se „rătăcea” în Malu Roșu venind din cartierul vecin, Sfântul Vasile. De la ei am învățat ce-ar fi trebuit să știe toți politicienii timpurilor trecute, prezente și chiar viitoare: să nu lovești sub centură, să nu lovești pe la spate și, când adversarul a căzut, să nu sari cu picioarele pe el. Aceste legi, dacă ar fi fost învățate, mai bine zis însușite, de netrebnicii nemernici care au tocat România ca pe o varză, astăzi am fi avut patria pentru care moșii și strămoșii noștri au vărsat sânge și și-au scurtat, cu bună știință, zilele. Nu întâmplător boxul este numit nobila artă. În ring, marii boxeri, campioni la toate nivelurile, povestind despre luptele purtate recunosc: <>” Acesta este cel care se numește Mihai Vișoiu înainte de a-l asculta sau de a-i citi cărțile și care devine „nea Mișu” imediat ce ochii și urechile s-au înfruptat din vorbele sale ducându-le repejor la inimă pentru a nu le uita. La nea Mișu, boxul și literatura nu vor fi despărțite niciodată. 
  
Gheorghe MARIN 
  
P.S. Centrul Socio-Cultural „Jean-Louis Calderon” se află în apropierea hotelului Intercontinental, cu acces fie din strada Batiștei, fie din strada C.A. Rosetti. 
  
Referinţă Bibliografică:
LANSAREA TRADUCERILOR ÎN LIMBA ENGLEZĂ A VOLUMELOR DE PROZĂ ALE LUI MIHAI VIȘOIU / Pompiliu Comsa : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1567, Anul V, 16 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Pompiliu Comsa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Pompiliu Comsa
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!