Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Versuri > Omagiu > Mobil |   


Autor: Paul Polidor         Publicat în: Ediţia nr. 2078 din 08 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

Paul POLIDOR - TĂLMĂCIRI: OLEG GONCEARENCO (UCRAINA)

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
(1)  
Pe malul râului,  
Unde lumina albă-nchis  
Se împleteşte cu umbre deformate  
Pe albeaţa pietrelor  
Din apele tulburi,  
Lumea multicoloră  
Emană un aer absurd,  
Ca o mauritancă în zăpadă.  
 
Cuiva îi pare picant,  
Precum sarea în cafea.  
 
Însă dacă  
Inspiri aerul jilav  
În pieptul plin  
Sau  
Încerci să deschizi ochii în soare,  
Pătrunzând esenţa greşită  
a raţiunii,  
Atunci gâtul se sufocă  
De la o tuse caustică.  
 
Uită-te la lumea stupidă  
Ca la cosmos,  
Şi frigul nebuniei  
Va arde ochii.  
 
Ciuleşte urechile şi vei surzi.  
Iar lumina în negru-alb  
Cât ai clipi va deveni neagră-roşie,  
Precum cafeaua în sânge  
Şi mauritanca  
În focul ...  
 
(2)  
Casa vibră  
În timpul somnului de noapte  
Fără niciun motiv aparent.  
 
Poate că s-a smucit,  
Aruncându-se în urma  
Ţipetelor de despărţire ale berzelor.  
 
Însă doar păcatele şi eu -  
Greutate de neridicat, de neînvins,  
Ca un adaos suplimentar  
La gravitaţia pământului.  
 
Berzele s-au topit în depărtări.  
Iar casa a rămas.  
 
De la o mişcare, aparent fără sens,  
Dens  
Au apărut crăpături în perete.  
 
S-au ridicat învârtejit, împletite.  
Din modelul lor apăru dintr-o dată  
Conturul Maicii Domnului.  
 
Şi-acum, în zorii zilei,  
Mâna mea  
Îşi ia zborul pentru o rugăciune.  
 
Dar în apropierea inimii  
Îngreunându-se, moare.  
De vreme ce icoana n-are chip.  
Nici ochi. Şi, totuşi,  
Atât de puternic plânge  
Prin ploile de toamnă...  
 
(3)  
Am avut noroc să trăiesc  
Până când am înţeles  
Melodiile jazz-ului.  
 
Prin paleta de sunete  
Să desenez un timp cu palma  
Traseul imaginar al unui  
Cântec fierbinte, tropical,  
Aspru.  
 
Trebuia să fie aşa  
Pentru a visa mai puţin.  
 
Pentru a nu mai avea poftă  
Să ne întoarcem  
La cele clasice.  
 
La urma urmei, operele clasice  
Te fac să priveşti îndărăt.  
 
Şi te cheamă înapoi  
În trecut, unde caii visează  
În iarba de stepă.  
 
Aici totul este mai uşor, orizontul e aproape de  
strigătul ciorii de câmp  
lângă care sufletul arde la sol.  
 
Nu, totuşi ce bucurie  
Din strâmtoarea strigătului disperat al ciorilor de câmp,  
Brusc să rupi zăgazurile pentru  
Lumea plină de spaţiu a cailor ! ..  
 
(4)  
Aş sta  
Pe o verandă sticloasă  
Aproape de mare  
Şi să mă uit la orizont  
Prin vânt şi vele.  
 
N-aş asculta oamenii,  
Ci pescăruşii,  
Aşa de zgomotoşi,  
Însă albi  
Şi puri, ca însăşi natura.  
 
Iar soarele şi-ar frânge  
Razele de sticlă,  
Creând din pete cu reflecţii de curcubeu  
Un desen nemaiîntâlnit  
de interferări multicolore.  
 
Îmi vin în fire, însă, sub trăznete  
şi bubuituri prelungi.  
 
De fapt,  
Stau pe o verandă sticloasă,  
Aproape de mare,  
Făcând schiţe despre  
Fuziunile apei cu cerul...  
 
(5)  
Azi bătrânele  
Sunt grase şi obraznice.  
Iar din cei de odinioară,  
Mici şi trişti,  
Trecuţi prin focul războiului  
Aproape că n-a mai rămas.  
 
Moartea le-a scris  
Şi le-a interzis  
Să se amestece în lume  
Aşa cum s-a interzis odată  
Automobilul ,,Pobeda (Victoria),,.  
 
Ce victorii mai erau  
În satele văduvelor !...  
 
Totuşi, automobilelor le-a fost mai uşor: Câtorva le-au mai rămas rarităţi -  
Curăţate şi lustruite până la luciu,  
Costisitoare.  
 
Ultimele văduve rămase  
Abia mai trăiesc în frig.  
 
Memoria însăşi  
Creionează,, nu feţele lor,  
Ci zbârciturile, ridurile...  
 
(6)  
Iar pescăruşul chiar nu ştie  
Că am de gând să-l desenez.  
 
El prinsese cu aripa  
Fluxul de aer.  
 
Şi, pe valurile vântului,  
Zboară deasupra orizontului -  
Aşa că iată un surfing de păsări.  
 
Interesant,  
Dar oare există undeva  
Tsunami de aer?  
 
Aş fi dorit să zbor  
Precum acest pescăruş,  
Încât aşa de uşor  
Să realizez irealizabilul  
Pentru a vedea taina tainelor,  
Pentru a mă uita, simplu,  
La nemărginirea lumii.  
 
Numai că, lângă mine, dintr-o dată  
Un om, neaşteptat,  
Îndreptă aparatul de fotografiat  
Dorind să „dea clic pe”  
Soţia sa, peisajul şi ţărmul stâncos.  
 
La o parte!  
În lături!  
Nu vezi că fotografia opreşte  
Mişcarea pescăruşului,  
Îi frânge brusc zborul...  
 
(7)  
Cât de ciudat: „Tu” -  
Îţi spun.  
Tu despre tine însuţi  
Spui „Eu”.  
Mie, la fel, îmi zici „Tu”.  
 
Pasămite,  
Ne-am zăpăcit cu totul  
În denotaţii.  
 
Sau noi suntem un întreg.  
Jocul cuvintelor similare.  
 
Expresii ca reflecţii în oglindă,  
Unde nu se ştie  
Cine e cine.  
 
Şi-atunci, dacă nu contează  
Însemnătatea fiecăruia dintre noi în spaţiul, în care  
Eu sunt doar eu,  
Tu eşti doar tu, prin urmare, este  
Posibil să ne aflăm  
În epicentrul exploziei?  
 
(8)  
O seară-cenzor  
Din nou a împrăştiat şpalturile  
Frazelor, unite de muzica coroanelor Foşnitoare ale arborilor.  
 
Păsări speriate  
Se strânseseră, derutate, în stoluri,  
Grăbindu-se să plece  
Din umbrele reci de toamnă.  
 
Cât ne asemănăm cu păsările.  
Aşa şi noi, undeva, suntem  
Dispersaţi şi neînţeleşi.  
 
Pentru şleahticii îngâmfaţi  
Poetul este o dărâmătură,  
Un fir de nisip, e moloz.  
 
Pentru mintea lor sunt accesibili aceia,  
ale căror stihuri se numesc „texte”.  
 
Astfel de poetaştri  
Au rămas în Copacul Vieţii de Gogoaşă…  
 
Şi, totuşi,  
Ce reclamă Copacul ?  
Grija noastră  
De a rezista zborului  
În întunericul nopţii,  
Iar viaţa aceasta  
Să o strămutăm în versuri.  
 
Deşi, se pare, acest lucru  
Nu este cea mai bună idee.  
 
(9)  
Cândva, adesea, el deveni eu  
În vis,  
În bizare şi  
Morbide viziuni  
Ale unui suflet sfâşiat  
Şi tremurând de frică.  
 
Păi, omu-ăsta cu nasul coroiat  
A întruchipat groaza  
coşmarurilor mele nocturne.  
 
Mai ales că nu puteam înţelege  
Ce tot vrea de la mine.  
 
Uite că îmbătrânesc.  
Alaltăieri în oglindă  
L-am văzut aievea.  
 
Ar ieşi  
Că el aş fi eu.  
 
Dar, iată, ieri  
Deşi în aceeaşi oglindă privii,  
Nu l-am mai văzut.  
 
De-acolo se uita la mine  
Un bătrân încărunţit.  
 
Acum sunt în aşteptarea nopţii,  
Pentru a mă vedea din nou  
Pe mine, cel ştiut,  
Măcar în vis...  
 
(10)  
Nu este clar de ce  
Cineva a construit un pod  
Fără să existe nici un râu.  
 
...Şi, dacă râul,  
Văzând golul de sub pod,  
S-a speriat  
Şi, pur şi simplu, a plecat undeva?  
 
De fapt, podul atârna  
Precum un monument ciudat  
Al unor idei uitate şi de neînţeles.  
 
Precum o cale către incertitudine,  
În vremuri de neumblat,  
Neunind nimic,  
Nedespărţind pe nimeni,  
Podul stătea spânzurat peste abis  
Doar pentru el însuşi.  
 
Pe el nu se perindă trecători,  
Pe el nu se plimbă îndrăgostiţi,  
Pentru că el este doar al meu.  
 
Şi, totuşi, la alte dimensiuni  
Acest pod, schiţă în alb şi negru,  
Poate capta viitoarele curcubee...  
 
(11)  
Acest oraş  
Este un imens furnicar,  
Care a răsărit  
În câmpia nepopulată  
Din întâmplătorul vis  
Al unui om.  
 
Apoi sute de mii de oameni  
Au recunoscut mirajul pe nisip.  
 
De aceea fiecare şi-a adus  
Propria cărămidă,  
Şi-a bătut cuiul  
Ca să crească biserici, case,  
Şcoli, cetăţi,  
Spitale şi... închisori.  
 
Oraşul este doar un vis bolnav,  
O utopie a sufletelor rănite,  
Creată prin puzderia de mîini  
În spaţii goale.  
 
(12)  
Nuia cu nuia, rămurică cu rămurică,  
Ziua toată am dus, am purtat dintr-un loc  
În altul, am aranjat, am îmbinat,  
Am înnădit, am împletit  
Căptuşind cuibarul cu puf.  
 
Însufleţit de o construcţie ciudată,  
Îmi păream mie însumi pasăre.  
Şi se făcea în vis că termin de construit  
Casa păsării, cu spinarea  
Încovoiată de truda grea,  
Că aripile se smulg, se desprind şi scapă,  
Se deschid larg şi pornesc în goană spre  
Înaltul cerului. Dacă sunt şoim,  
Înseamnă că trebuie să zbor,  
Iar dacă sunt înger,  
Trebuie să înfăptuiesc minuni.  
 
Numai că eu nu zbor niciunde  
Şi nici nu fac minuni.  
Cuibarul s-a fărâmiţat,  
S-a năruit.  
 
Din praful de var stins şi din frunze  
Se ivi un bătrânel pădurar, care  
Mormăi, încă buimac de somn:  
Nu te mai preface, încetează!  
Însă aci  
Se transformă în vreascuri pentru foc.  
M-am trezit...  
Of, nu... e-n zadar !...  
 
(13)  
Pe fruntea cailor  
Arde o stea,  
Strălucind cu irizări de argint.  
 
Însă caii  
Îşi ating frunţile  
Ca într-un sărut.  
 
Ca şi cum stelele,  
Pe care Universul le lasă să cadă  
Pe frunţile bombate ale cailor,  
Se sărută prin raze.  
 
Aşa că iată  
Cum caii îndrăgostiţi  
Ştiu să se sărute,  
Şi este aşa de rău pentru tine,  
Care nu eşti decât un om.  
 
Pentru că oamenii nu ştiu  
Cum să devină co-tangenţi  
Cu alte lumi...  
Iar stelele nu le remarcă fruntea.  
 
(14)  
Te culci după miezul nopţii  
Şi te trezeşti târziu.  
Eşti o bufniţă.  
Aşa mi-a spus odată  
Un specialist renumit.  
 
A avut dreptate.  
În fapt, bufniţa este  
Semnul nopţilor nedormite  
Şi zborurilor tăcute printre stele.  
 
Este diferită nu numai de mine,  
Ci de întreg neamul meu  
Cu suflet liric,  
Şi de poporul Meu  
Cu destin tragic.  
 
Iată ca bufniţa strigă în întuneric.  
Iar sufletul răspunse strigătului,  
Un pic stins şi scurt.  
 
Ştii, berzele şi privighetorile  
Ne sunt oaspeţi cât le este cald.  
Când vremea se face rece, pleacă.  
 
Dar bufniţa rămâne  
Permanent cu noi,  
Ca un înţelept şi de pradă  
Totem...  
 
(15)  
Când te uiţi la o femeie  
Prin linia ploii,  
Dintr-o dată, se pare că între voi creşte  
Un perete de granit, tot mai sus.  
 
De capricii nici cale întoarsă,  
Nici mai multe întâlniri nu vor fi.  
 
Te scufunzi încet în şuvoaiele  
ruperii de Nori. N-ai nicio scăpare.  
 
Dar  
Trec câteva secunde,  
Ceasuri sau veacuri,  
Şi, poate, mii de ani.  
 
Sezonul ploios trece,  
Cum totul trece în această lume.  
 
Şi, ca întotdeauna,  
Întâlnirea avu loc.  
 
Îi mărturiseşti ei, iubitei,  
Toate suferinţele şi temerile tale.  
Iar femeia zâmbeşte brusc trist  
Şi spune liniştită:  
Ştii,  
Mai îngrozitor decât toate este  
Să mă uit în ochii tăi  
Printre lacrimi...  
 
(16)  
Clipa s-o opresc, mă deşir,  
Mă zbat fără rost;  
Şi-am rupt anevoiosul fir  
A tot ce a fost.  
 
Că deţin comanda credeam  
Fugii din robii;  
În van m-am grăbit, când treceam  
Capătul Lumii...  
 
Acolo sunt aceiaşi nori,  
Stepe în lărgimi;  
Şi munţi, şi râuri lângă flori,  
Stânci pe înălţimi.  
 
Pricepeam al artei secret  
Poeme născând.  
Şi peste umăr şevalet  
Din aripi dansând...  
 
La răscruce, din căutări  
Renăşteam ca-n schit  
Şi în expresivitate  
Mă scăldam uimit...  
----------------------------------  
* Oleg Goncearenko este unul dintre cei mai premiaţi şi apreciaţi poeţi din literatura contemporană ucraineană. La ultimul congres internaţional al eminescologilor a prezentat tălmăcirea sa în ucraineană a poemului „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” de Mihai Eminescu. Născut din mamă basarabeancă şi tată ucrainean (deşi este pe jumătate român, nu ştie limba română). Membru al Academy of International Interferences „Paul Polidor”, participant pe front ca jurnalist şi militar. La sfârşitul lunii mai 2016 Oleg Goncearenko a fost internat de urgenţă la spital, în acest moment poetul încercând cu greutate să-şi reia activitatea literară şi civică. (Precizare 22 iunie 2016).  
Referinţă Bibliografică:
Paul POLIDOR - TĂLMĂCIRI: OLEG GONCEARENCO (UCRAINA) / Paul Polidor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2078, Anul VI, 08 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Paul Polidor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Paul Polidor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!