Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Paşcu Balaci         Publicat în: Ediţia nr. 1490 din 29 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

Paşcu BALACI - - EVA HEYMAN, O ANNE FRANK A TRANSILVANIEI (PIESĂ DE TEATRU) - PARTEA A DOUA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Călăilor, vreau să trăiesc!”  
ÎN MEMORIAM EVA HEYMAN DIN ORADEA  
 
Dramatis personae  
 
- Eva Heyman, o fetiţă din Oradea în vârstă de l3 ani -  
- Doi jandarmi unguri cu pene de cocoş la pălărie -  
- Josef Mengele, medicul şef al lagărului de la Auschwitz-Birkenau -  
- Un spectator de pe rândul din faţă -  
- Alţi spectatori -  
 
----------------------------------------------------------  
 
Actiunea piesei se petrece între 13 februarie l944 - 17 octombrie l944  
în camera Evei din Oradea „albă ca zăpada şi orientată spre miazăzi”,  
în ghetoul evreiesc din acelaşi oraş şi  
în lagărul C de la Auschwitz- Birkenau  
 
 
PARTEA A DOUA  
 
 
-------------oOo-------------  
 
TABLOUL 6  
 
Eva Heyman traversează dintr-un colţ la altul camera ei.  
I se citeşte o adâncă tulburare pe faţă.  
 
-------------oOo-------------  
 
- Eva Heyman: Bunicul meu a venit acasă cu o ştire îngrozitoare: nemţii îi dau afară pe evrei care au casele cele mai frumoase şi nu-i lasă să ia cu ei decât ce au asupra lor şi nimeni nu se interesează unde vor dormi...  
 
(desface un ziar şi citeşte)  
 
- Bunicul mi-a făcut rost de acest ziar cu riscul de a fi împuşcat. Scrie aici că prin Ordinul Nr. 6163 al Ministerului de Interne din Ungaria s-a decis strângerea evreilor în ghetouri... Deci, este oficial, nu mai este loc de absolut nici o îndoială... Evreilor care s-au încrezut în nemţi ar trebui să le fie ruşine... Este adevărat că la mare ananghie evreii se primesc unii pe alţii, dar bunicul ne-a mai zis că se întâmplă că acela ce a primit pe cineva în casă, peste o oră să fie şi el scos la rândul lui din imobil... Tot mai multe familii de evrei din Oradea se trezesc în stradă fără adăpost... Nu mai avem dreptul de a fi informaţi, ni s-au confiscat aparatele de radio... Béla baci ne-a surprins cu o ştire de senzaţie: foarte mulţi evrei vor să se creştineze, fie la catolici, fie la reformaţi. Dar preoţii creştini din Oradea dau din colţ în colţ şi spun că mai întâi candidaţii iudei trebuie să înveţe în şase luni religia şi Noul Testament al lui Iisus Hristos şi abia apoi să se poată creştina! Bineînţeles că este prea târziu pentru evrei să mai studieze acum cu sabia hortistă deasupra capului religia creştină! Béla baci ne-a spus că prin această atitudine, biserica reformată şi catolică din Oradea şi-au dat pe faţă! Arama fascistă... Eu am crezut întotdeauna că preoţii creştini sunt nişte sfinţi şi că îi ajută pe cei aflaţi în suferinţă. Se vede că Biserica îi ajută doar pe creştinii necăjiţi, nu pe evrei. Pe noi cine ne ajută?  
 
(Se stinge lumina)  
 
-------------oOo-------------  
 
TABLOUL 7  
 
În camera Evei Heyman.  
Se vede că este cuprinsă de deznădejde.  
 
-------------oOo-------------  
 
- Eva Heyman: Azi, în 9 aprilie 1944, l-au arestat pe tăticul meu natural, cel care seamănă cu un arian de pe coperta revistei „Signal”, în miez de noapte şi i-au sigilat apartamentul. Am mai aflat că în şcoala de pe strada Crişului au fost închişi sute de evrei din Oradea. Au fost duşi acolo la început numai evreii foarte bogaţi şi apoi cei mai puţin bogaţi... tata face parte din a doua categorie. Am fost cu mâncare la el. Încă de pe pod, am văzut cât amar de lume aştepta fără o vorbă în faţa şcolii... Foarte mulţi băieţi stăteau cuminţi cu sufertaşele în mâini în faţa şcolii. Tanti Friedlander mi-a explicat în timp ce stăteam la coadă că tăticul meu este un fel de amanet. Deci, tata, a devenit om – amanet! Adică un om care stă acolo până spune unde şi-a ascuns bunurile de valoare şi apoi este eliberat, nu mai este om-amanet... Este o situaţie îngrozitoare, fără ieşire. Suntem arestaţi pe rând, după importanţa noastra. Şi nimeni nu se revoltă...  
 
(încleştându-şi cu putere pumnii mici)  
 
- Dacă m-aş revolta eu? De una singură. Să ajung un fel de „Viteaza Iudit” ca în vechime şi să retez cu sabia capul vreunui Holofern - jandarm ungur, ori Holofern - ofiţer neamţ cu grad înalt... De la general în sus...!!! Ar trebui dat un exemplu de mare curaj ca toată evreimea din Oradea să sară la arme... Béla baci ne-a spus că evreii din ghetoul din Varşovia s-au răsculat împotriva naziştilor şi, deşi slab înarmaţi, au rezistat trupelor SS timp de patru săptămâni... Apoi tot el ne-a mai spus că s-au revoltat şi evreii din ghetourile din Bialystok şi Vilnius... Poate trebuie doar o scânteie şi tot butoiul evreiesc de pulbere din Oradea să explodeze... iar aceea scânteie aş putea să fiu chiar eu, Eva Heyman...  
 
(începe să cânte cu pletele în vânt refrenul războinic din Marsilieza)  
 
- Aux armes, citoyens,  
Formez vos bataillons,  
Marchons, marchons,  
Qu΄ un sang impur  
Abreuve nos sillons !  
 
- Ah, Doamne, dacă ar mai fi trăit Marta, buna şi curajoasa mea prietenă! M-ar fi ajutat să organizez în Oradea un fel de răscoală! La ce serveşte măreaţa istorie a poporului nostru, dacă acum nu suntem în stare să încercăm măcar să dărâmăm zidurile Ierihonului nazist? O altă soluţie nu se întrevede... Domnul Nadany Zoltan, şeful arhivelor din Bihor vine in fiecare seară la ai mei. Dar nu le poate procura documentele false, deşi este şeful arhivelor. Ne-a spus că în arhive s-ar putea „găsi” doar o falsă străbunică şi un fals străbunic, dar tatăl meu vitreg ar avea nevoie de un document militar fals, de o foaie de evidenţă militară falsă... Dar aşa ceva nu există în arhivele lui nenea Nadany Zoltan. Şi dânsul este atât de trist din cauza asta, de parcă a-i zice că el este un evreu adevărat, nu un arian... Ce-ar fi, bunul şi dragul meu Jurnal, dacă aş organiza o răscoală a evreilor din Oradea? Bunicul meu nu ar mai ascunde banii, ci ar cumpăra de toţi arme din România... Eu m-aş mulţumi şi cu un simplu pistol, dar iubitului meu Vadász Pista i-aş dărui o mitralieră...  
 
(Începe să ţopăie de bucurie prin cameră sedusă de ideea rebeliunii)  
 
(Se stinge lumina)  
 
-------------oOo-------------  
 
TABLOUL 8  
 
Eva Heyman se plimbă îngrijorată prin camera sa.  
 
-------------oOo-------------  
 
- Eva Heyman: Cei din jurul meu sunt atât de laşi, încât nici nu am îndrăznit să aduc vorba de o revoltă... Sau măcar să sugerez ideea de împotrivire sau de protest civil al evreilor din Oradea...  
 
(deznădăjduită)  
 
- În primul rând, bunica ar ţipa la mine că sunt o nebună bună de dus la spital... Ar face o criză de isterie cu siguranţă... Mama mi-ar trage două perechi de palme... Bela baci ne-a povestit în mare secret că, în drumul său spre Elveţia, ambasadorul Regatului României, dl. Vespasian Pella l-a vizitat pe consulul general Mihai Marina din Oradea. Acesta i-a înmânat ambasadorului un raport amănunţit despre atrocităţile la care sunt supuşi evreii din Ungaria, cu rugămintea de a înmâna acest raport Crucii Roşii Internaţionale din Elveţia! Să ştie toată lumea civilizată ce se întâmplă cu noi...  
 
- Cum să te împotriveşti diavolului nazist, Doamne? Azi, l8 aprilie, a venit de la Pesta verişorul creştin al mamei mele. El este funcţionar la Hotel Panonia. Îl cheamă Kaufmann Sanyi şi a adus acte false pentru părinţii mei! Le-a furat, pur şi simplu, de la hotelul unde lucrează. Când a aflat, bunica s-a trântit pe jos în semn de protest şi a făcut obişnuitele sale crize de isterie... Nu vrea să fie părăsită. Mama şi-a dat cuvântul de onoare că n-o să evadeze în România! Apoi mama s-a retras în camera ei şi a plâns ore în şir, strigând că şi-a ratat unica posibilitate de a-şi salva viaţa şi că vom deveni în curând hoituri pe undeva prin Polonia. Chiar aşa a spus: hoituri...  
 
(se opreşte o clipă şi se prăbuşeşte pe un scaun)  
 
- Deci, ne vor duce, totuşi,în Polonia. Mama a scăpat porumbelul pe gură, nu şi-a dat seama. Dar oare o fi adevărat Mă vor duce şi pe mine ca şi pe prietena mea Marta pentru că sunt evreică şi am bicicletă roşie ca şi ea!?  
 
(mângâind filele din jurnal)  
 
- Ştiu că e o mare prostie ce spun acum, dar crede-mă Micul Meu Jurnal, că a început să-mi fie, pur şi simplu, groază că mă voi scrânti la cap ca bunica... În fiecare zi aproape apar legi, decrete, ordonanţe, circulare, hotărâri împotriva evreilor... De pildă, de la 1 mai, evreii din Oradea nu mai au voie să iasă pe stradă decât între orele 9 şi 10 dimineaţa... Slujinica noastră creştină Marika a trebui să plece de la noi... Evreii nu au dreptul să aibă angajaţi creştini... Dar asta nu-i nimic pe lângă ce am mai aflat! Este cea mai groaznică veste posibilă: s-a înfiinţat ghetoul pentru evrei din Oradea! Călăul evreimii maghiare este secretarul de stat Endre László de la Budapesta. Spaţiul stabilit în Oradea este tot în cartierul evreiesc, unde a mai existat încă din negura timpului Varadinumului un ghetou pentru evrei... Atunci când evreilor li s-a poruncit în evul mediu să poarte o bonetă ascuţită pe cap şi o rondelă roşie sau galbenă pe piept... istoria cruntă pentru evrei se repetă la infinit ...  
 
(îşi frânge mâinile)  
 
- Mi-e frică de ghetou, mi-e frică de moarte... aş vrea să stau şi într-o cocină de porci, ori în grajd cu vitele, aş munci oriunde pe brânci, numai să nu mor... Doamne, ajută-mă să nu mor! Vreau să trăiesc, Doamne! Vreau să trăiesc, să trăiesc!  
 
(Se stinge lumina)  
 
-------------oOo-------------  
 
TABLOUL 9  
 
Eva Heyman stă înghesuită pe o saltea alături de alte saltele, chinuindu-se să scrie în jurnal. În spate se desluşesc gratiile ghetoului din Oradea.  
 
-------------oOo-------------  
 
- Eva Heyman: Suntem în 5 mai l944...  
 
(începe să scrie)  
 
- Micul Meu Jurnal, tu nu te mai afli pe strada Gyöngyösi István nr. 3! Adică acasă! Nici la Aniko, nici la Tuşnad, nici la Balaton, nici la Pesta, nicăieri unde ai fost cu mine... Ci în ghetou!!!  
 
(azvârle jurnalul, extenuată)  
 
- Primarul Gyapay Laszlo a dat ordinul de ghetoizare... Ghetoul din Oradea, un ghetou de tranzit, „Sogenannte Durchgangsgetto”, un ghetou model, se spune... Şi cel mai mare din Ardeal şi din toată Ungaria... Trei zile am stat acasă cu sufletul la gură să vină să ne ia... Stăteam toţi ascunşi prin camere cu sufletele împietrite de groază, aşteptând pe jandarmi... Au venit, în sfârşit... Doi jandarmi unguri cu un camion german după ei... Mama mea ne-a spus că ne merităm soarta, că suntem ca nişte animale proaste care aşteaptă să fie duse şi spintecate la abator... de câte ori mama mea se revoltă pe bună dreptate, bunica mea are crize de isterie...  
 
(culege jurnalul de pe jos, scrie cu voce tare)  
 
- Simţeam că dacă mai durează mult acea cumplită linişte, înnebunim cu toţii. Apoi,totul s-a întâmplat ca într-un film. Cei doi poliţişti care au venit să ne ridice, n-au fost nici măcar neprietenoşi. Numai că le-au luat inelele de logodnă bunicilor şi lui Agi. Tremurând din tot corpul, Agi nu reuşea să-şi scoată inelul. În sfârşit, i l-a smuls bunicul. Ne-au verificat apoi geamantanele. Pe bunicul nu l-au lăsat să şi-l ia. Era din piele de porc. Ni s-a spus că e război şi pielea e necesară soldaţilor. Nici pe mine nu m-au lăsat să-mi iau mica mea poşetă roşie! Am luat cu noi genţile de ştrand şi poşeta de stofă a bunicii. Unul din poliţişti mi-a zărit lănţişorulde aur de la gât, pe care-l primisem de ziua mea şi de care atârna cheiţa ta, Micul meu Jurnal! „Încă tot n-aţi auzit, a ţipat poliţistul, că n-aveţi dreptul să păstraţi obiecte de aur! Acestea nu mai sunt proprietate evreiească, ci avut naţional!”  
 
(intrerupe scrisul, cu glasul tremurând de emoţie)  
 
- În lipsa lănţişorului de aur, mi s-a dat voie să-mi iau o panglică de catifea de care să atârn cheiţa cu care descui cutiuţa în care ţin jurnalul meu intim. Primul care s-a urcat în camion a fost bunicul, să ne dea curaj. Am urmat noi, am stat în picioare în camion şi am văzut cum lumea bună din Oradea îşi făcea promenada de după amiază, indiferentă la suferinţa noastră, a evreilor, care fuseserăm înainte vreme respectabilii lor concitadini... Când am ajuns în faţa intrării de la ghetou păzită de jandarmii cu pene de cocoş la pălărie, mama mea Agi a ţipat ca muşcată de şarpe: se teme de jandarmi mai rău decât de animalele sălbatice... M-a fulgerat un gând: ce-ar fi dacă aş spune mamei că trebuie cu orice preţ să nu mai ţipe atât, să se stăpânească, să mă ajute să organizăm o revoltă, dacă tot a spus că suntem ca nişte animale care aşteaptă să fie duse la abator?  
 
Comisia de la Primărie ne-a stabilit loc de dormit, ca la animale, în ghetou pe strada Szacsvay nr. 20. Oamenii au locuinţă, animalele au loc de dormit, nu-i aşa? Am cărat bagajele până acolo, mai mult, târându-le. Abia când am ajuns acolo, am realizat îngroziţi că noi nu vom mai avea locuinţă...  
 
(Schimbare de atitudine bruscă)  
 
- Dar când am ajuns la adresa fixată de comisie, în dreptul imobilului Vajda, cine stătea în poarta acestuia? Tocmai Vadász Pista! Am simţit flăcări în obraji. El ne-a ajutat să ne instalăm. Din cauza înghesuielii, Vadász Pista m-a aburcat pe pervazul ferestrei, pentru că acolo numai acolo mai era loc de stat. Şeful rabin Vajda a hotărât ca femeile şi copiii să doarmă separat de bărbaţi, dar femeile s-au opus, nu voiau să se despartă de soţii lor... Atunci s-a ajuns la un compromis: să se facă tot posibilul ca familiile să rămână împreună. Aşa încât ne-am dezbrăcat pe întuneric. A doua zi, dimineaţa devreme, când am vrut să aprindem lumina electrică, am constatat că nu ardea nici un bec . Am fost deconectaţi de la reţea. Suntem aici 13 femei şi bărbaţi înghesuiţi într-o singură cameră... Şeful marelui ghetou-model din Oradea este colonelul de jandarmi vitéz Peterffy Jenö. Totul ne este interzis aici! În afară de moarte...  
 
Jandarmii ne-au confiscat toată mâncarea, vom mânca odată pe zi, din ce ne aduc ei. Ne-au confiscat lemnele din pivniţă, ţigările, chiar sumele de 30 de pengö pe care poliţiştii ne-au lăsat să le luăm cu noi atunci când ne-au ridicat din casă. Acum aici în şapte camere am numărat că dorm 84 de persoane. Nu pot să-l vizitez pe tatăl meu natural, deşi este aproape de mine, vizitele de orice fel sunt interzise... Ghetoul este păzit de jandarmi. Ni s-a spus limpede: „cei care încearcă să părăsească ghetoul fără permis, ori prin locuri interzise, sau fără a fi însoţiţi de jandarmi, vor fi împuşcaţi!”. Deşteptarea e la ora şase, stingerea la ora douăzeci. Încăperile nu pot fi părăsite decât pentru nevoi fiziologice... Dar veceul s-a înfundat încă din prima zi, acolo este o mizerie cumplită...  
 
Cumplita ghetoizare din Oradea a adus cu sine un val de sinucideri... cei sensibili şi-au luat adio de la lumea asta... S-au sinucis domnul Dezideriu Klein, doctorul Ludovic Erczmann, procuristul Solomon Czitran... Bunicul fiind farmacist, dă oamenilor mai în vârstă otravă dacă îi cer. Ne-a spus că cel mai bine ar fi să ia şi el cianură şi să-i dea o porţie bună şi bunicii... Toţi capii de familie trebuie să fie anchetaţi. Ei sunt duşi la fosta fabrică de bere Dreher unde sunt bătuţi să spună unde au ascuns aurul şi bijuteriile. Se aud până aici la noi urletele lor de durere. Pentru a se mai atenua zgomotul, se transmite zi şi noapte melodia „Csak egy kislany van a vilagon” (Doar o fetiţă există pe lumea asta). Când se opreşte melodia, se aud iar urletele de durere ale celor schingiuiţi de anchetatori...  
 
Se aude că, cei anchetaţi, sunt nu numai bătuţi, ci şi curentaţi... Le curge sângele pe nas şi pe gură, vin cu dinţii rupţi, tălpile le sunt atât de umflate, încât bieţii de ei nici nu mai pot sta pe picioare... Pe soţia lui Nandor Weiss au plesnit-o cu cravaşa, i-au zdrobit sânii, strângându-i cu uşa până când a leşinat... Pe soţia avocatului Miska Gellert au bătut-o în faţa propriilor copii, ce ţipau înnebuniţi de groază... Pe doctorul Nandor Kalman n-au reuşit călăii să-l doboare. Este puternic, este sportiv. A reuşit să reziste tuturor bătăilor. Atunci au adus-o pe fetiţa lui, pe Gretti şi au început să o bată în faţa lui... Puternicul sportiv nu a mai rezistat şi a ţipat: „Lăsaţi-mi în pace fetiţa, costumele mele şi bijuteriile soţiei le găsiţi la avocatul Pelle Gyorgy”... Numai atunci, călăii au încetat să o mai bată pe fetiţă...  
 
(cade cu genunchii pe podea)  
 
- Doamne , cum poţi îngădui una ca asta !  
 
(începe să scrie în jurnal cu febrilitate murmurând)  
 
- Totul ne este interzis, iar lucrul cel mai groaznic este că toate pedepsele sunt, de fapt, una singură: moartea!  
 
(Se stinge lumina)  
 
-------------oOo-------------  
 
TABLOUL 10  
 
În aceeaşi cameră de ghetou din Oradea.  
 
-------------oOo-------------  
 
- Eva Heyman: Azi este 30 mai 1944... Toţi de aici spun că vom rămâne în Ungaria, că vom fi duşi doar până la Balaton ca să muncim. Dar acum am observat că nimeni nu mai zice „ne duc”, ci că „ne deportează”... Deportare... ce cuvânt poate fi ăsta? Nu am mai auzit niciodată de acest cuvânt decât aici în ghetou.  
 
(Scoate cu mare grijă dintr-o bocceluţă un aparat de fotografiat de mici dimensiuni)  
 
- Mama şi cu Béla baci au cumpărat la negru, dar cu o grămadă de bani, acest micuţ aparat de fotografiat... Este o adevărată bijuterie a tehnicii... Eu nu renunţ în ruptul capului de la decizia de a fi fotoreporter şi o mare ziaristă... Am făcut aici pe ascuns o sumedenie de fotografii... Cârdurile de sărmani evrei care au intrat numai cu bocceluţele în mâini pe poarta ghetoului, copiii şi bătrânii bolnavi, înghesuiala teribilă din camere... Am fotografiat regulamentul de ordine interioară al ghetoului şi articolul 7 care sună aşa: „În ghetou trebuie să fie linişte şi în timpul zilei. Sunt interzise strigătele, zgomotul, cântatul, certurile. Între stingere şi deşteptare, ghetoul trebuie să fie pustiu şi mut”.  
 
Am aflat şi cifra aproape exactă a evreilor din lagărul de la Oradea. Sunt peste 19.000 de evrei închişi aici! Ghetoul are o suprafaţă de numai 130 de iugăre. Doar 50 până la 60 de centimetri pătraţi revin unei persoane! Copiii mici şi bătrânii se culcă adesea pe solul gol... Ghetoul este înconjurat de un gard înalt de peste doi metri, iar geamurile spre casele creştinilor au fost acoperite cu scândură... Am făcut fotografii şi la gardul înalt şi la geamurile astupate...  
 
Zilnic, maşinile intreprinderii de pompe funebre „Tarsoly” din Oradea cară victimele decedate în cursul bătăilor, sau cadavrele celor care s-au sinucis, ale celor care nu au mai rezistat torturilor aplicate de călăii lui Péterfy, şeful ghetoului... Am reuşit să fac o poză şi cu aceste maşini infernale...  
 
Acum, nu de mult, am fotografiat trenurile care pornesc încărcate cu evrei din Parcul ... Trenurile, deci, pornesc nu din gară, aşa cum ar fi normal, ci de aici din Parcul Rhédey, să nu observe lumea din oraş cum suntem deportaţi... Am fotografiat de sus nişte vagoane cu placarte având inscripţia „Cadouri pentru sinistraţii germani din partea naţiunii ungare”, pentru că Béla baci mi-a spus să le fotografiez întrucât „cadourile” erau bunurile confiscate ale evreilor din Oradea... Zidul ghetoului trece, ca într-o enormă ironie, chiar pe lângă peretele casei noastre...  
 
(Afară, din curtea interioară a ghetoului se aud strigăte de durere urmate de cuvintele: „Na, te vén gazember, most megmondod az igazat?” «Ei, ticălos bătrân, acum îmi spui adevărul?». Eva se repede la geam şi fotografiază cu nesaţ. Apoi murmură parcă citind din jurnal)  
 
- Doi jandarmi bat cu sete un evreu ca să le spună unde a ascuns aurul... În spaţiile depozitului fabricii de bere „Dreher” au fost create spaţii de anchetare a evreilor care sunt bătuţi să spună unde au ascuns aurul şi bijuteriile... Se zice că acele spaţii se numesc „monetării”, pentru că se bat evreii până când spun unde au ascuns monedele de aur...  
 
Ieri, am fotografiat tălpile însângerate ale unui doctor care a fost bătut la „monetărie”... Doctorul m-a rugat, înainte de a muri, să trimet toate pozele din ghetou şi certificatele lui medicale la Crucea Roşie Internaţională... Am făcut poze şi la veceul înfundat încă din prima zi... Am auzit că jandarmii au înghesuit şi câte 80 de oameni într-un singur vagon, unde au pus doar două găleţi: una pentru apă, cealaltă pentru satisfăcut necesităţile naturale... Pe deasupra, au şi lăcătuit vagoanele de nu intră un strop de aer...  
 
Mă gândesc într-una la Marta, prietena mea. A ajuns aproape o obsesie pentru mine... Mi-e teamă că mi se va întâmpla acelaşi lucru, degeaba spun toţi că nu ne duc in Polonia, ci numai la Balaton. Dar nenea Lustig din lagăr ne-a întrebat: „Dumneavoastră ştiţi unde sunt evreii din Austria, Germania, Olanda, Cehoslovacia, Franţa?” Nici eu nu mai ştiu câte nume de state a mai înşiruit nenea Lustig. Apoi ne-a răspuns tot el că evreii au fost duşi toţi în Polonia câte 70 în câte un vagon pentru vite. A mai întrebat: „Dumneavoastră chiar credeţi că, după toate câte s-au comis aici în Oradea, vor admite ca, fie şi un singur martor ocular, să rămână în viaţă?” I-am povestit lui Vadás Pista despre ce a spus nenea Lustig, dar iubitul meu m-a liniştit şi m-a îndemnat să nu-i dau nici o crezare. Dar dacă, totuş  
 
(Începe să scrie cu febrilitate cu voce tare în jurnalul său)  
 
- Mă gândesc într-una la Marta şi mi-e teamă că şi nouă ni se va întâmpla acelaşi lucru degeaba spun toţi că pe noi nu ne duc in Polonia, ci la Balaton. Deşi, eu, Micul Meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din intreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă sau în pod sau în orice gaură; eu, Micul Meu Jurnal, m-aş lăsa sărutată şi de jandarmul acela care se uită cruciş şi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc... Văd pe fereastră că jandarmul prietenos i-a dat voie lui Mariska, slujnica familiei noastre, să intre la noi... Nu mai pot scrie, Micul Meu Jurnal! Îmi curg lacrimile, fug la Mariska...  
 
(se mai aude glasul ei din culise )  
 
- Să ai mare grijă de jurnal, Mariska! Nu plânge! Eu mă voi întoarce, voi rezista! Dumneata, Mariska, ştii ce fată puternică sunt eu... Nu fii tristă, vei mai veni dumneata la noi... O să vezi! Iar eu îţi voi citi mai departe din „Fii omului cu inima de piatră”...  
 
(Se stinge lumina)  
 
-------------oOo-------------  
 
TABLOUL 11  
 
17 octombrie 1945.  
Într-o infirmerie (Revier) din lagărul C al lagărului de exterminare Auschwitz - Birkenau. Frumoasa Eva Heyman din Oradea este într-o stare de nerecunoscut.  
Reuşeşte cu greu să se ridice de pe priciul de lemn al infirmeriei  
unde este internată şi se îndreaptă spre public.  
 
-------------oOo-------------  
 
- Eva Heyman: Nu mă mai recunoaşteţi, nu-i aşa?  
 
(Încercând să –şi menţină cât de cât poziţia de drepţi)  
 
- Sunt deţinuta-Häftling, Eva Heyman din Oradea! V-am văzut pe toţi la ziua mea de naştere din l3 februarie... Ce să vă spun, acum, dragii mei? Ca să trăiesc mai departe, aşa cum mi-am făgăduit în ghetoul din Oradea, am minţit la Erste Selektion, adică la prima selecţie care s-a făcut aici la intrarea în lagărul Auschwitz-Birkenau. Când medicul şef al lagărului, Josef Mengele, a strigat cu voce tare: „Bătrânii, bolnavii, mamele cu copii până la patrusprezece ani să se încoloneze în stânga rampei, iar cei capabili de muncă, de la patrusprezece ani in sus, separat femeile şi separat bărbaţii, să se încoloneze în dreapta rampei!” Eu înţelegând perfect limba germană, ce credeţi că am făcut ? Am minţit. De dragul vieţii. De dragul supravieţuirii mele în acest infern. De dragul de a nu fi condamnată la moarte, adică la „mit dem Tode bestraft”. De dragul de a-mi îndeplini marele meu vis: acela de a deveni fotoreporter şi mare ziaristă, un vis la care nu am renunţat şi nici nu renunţ.  
 
Deşi am doar treisprezece ani şi câteva luni, m-am dus fără nici o şovăire spre coloana din dreapta rampei. Mi s-a rupt inima de durere că i-am părăsit pe bunicii mei, dar mi-am jurat că trebuie să trăiesc cu orice preţ... Am trecut la coloana de femei şi nimeni nu a zis nimic. M-a ajutat statura mea înaltă, corpolentă, nu am părut a fi doar de treisprezece ani şi câteva luni... Am aflat, puţin mai târziu, că pe bunicii mei i-au dus chiar în ziua în care au sosit, chipurile, la baie, unde li s-a ordonat să se dezbrace într-un fel de baie publică uriaşă, dar din ţevile pe care trebuia să vină apa caldă a ţâşnit un gaz otrăvitor căruia îi spun aici „Zyclon B”...  
 
(indicând cu arătătorul drept spre fereastra infirmeriei)  
 
- Cuptoarele de la şase crematorii ard zi şi noapte mii de evrei... Şi în zilele de sabat ale evreilor şi în cele duminică ale creştinilor... Fără nici cea mai mică întrerupere... Aici este cea mai mare fabrică a morţii din lume! După dispariţia cumplită a bunicilor mei, am făcut kadiş-ul, rugăciunea pentru sufletul celor morţi, aici în lagăr... Va trebui să fac rugăciunea kadiş şi pentru mine însămi? Am reuşit să supravieţuiesc primei mele mari încercări... Atunci când am sosit la lagărul Auschwitz-Birkenau... Şi apoi am reuşit să trec şi de celelalte selecţii de care tremură toată lumea... Acum a venit ultima selecţie - Die letzte Selektion... Se aude că lagărul va fi eliberat în curând de către sovietici... Dar... acum... sunt bolnavă de râie... Am fost internată la infirmerie... Dar şi aici se face selecţia de către acelaşi domn doctor de temut, domnul Mengele... Am însă un mare noroc cu o mătuşă de gradul doi din Oradea, Horvath néni, care m-a recunoscut aici în lagăr. Ea lucrează aici, la Revier. adică la infirmerie. M-a luat cu ea aici şi a început să mă trateze, m-a hrănit, m-a dosit cum a putut ea... Sper să nu mi se descopere boala asta contagioasă... Tanti Horvath m-a încredinţat că mă voi vindeca în câteva zile cu tratamentul ei...  
 
(îngrijorată)  
 
- Azi, este numai l7 octombrie 1944... Dar nu mai e mult până la eliberarea noastră... Armata Roşie îi bate pe nemţi şi vine cu repeziciune spre noi, spre lagărul ăsta infect de exterminare... Numai de ar veni mai repede! Nu mai am jurnal. La plecarea din Oradea, l-am predat slujnicei noastre, Mariska, cu rugămintea să-l dea părinţilor mei... În schimb, în lipsa jurnalului, memoria mea foarte bună este jurnalul meu de acum... De cum am intrat în lagăr, numele meu frumos de „EVA HEYMAN” a devenit un simplu număr... Am fost cu toate obligate să renunţăm la identitate, trecut, credinţă, demnitate... Condamnate la muncă de l2 până la l4 ore, condamnate la foame, frig, frică... condamnate la moarte... Biciul şi carcera!  
 
Dar apelurile cât de îngrozitoare sunt! Apel în puterea dimineţii, înainte şi după schimb, apelul de seară, mereu apelurile de prezenţă... Uneori durează ore în şir, timp în care multe deţinute leşină sau chiar mor din cauza epuizării fizice şi psihice... Chiar şi morţii trebuie să fie prezenţati la aceste apeluri... Dar cele mai îngrozitoare sunt selecţiile... La o selecţie ţi se hotărăşte soarta... Poţi să fii exterminat imediat sau poţi să mai trăieşti... Azi, este ultima selecţie... Die letzte Selektion! Şi ultima noastră speranţă - unsere letzte Hofnung! Suntem înnebunite de spaimă. Femeile de la infirmerie se freacă cu praf de cărămidă pe obraji ca să pară cu feţele roşii, sănătoase... Altele, roagă pe colegele lor mai în putere să le tragă fără nicio milă palme peste faţă ca să le circule sângele prin obraji... Iar eu... Doamne ajută-mă să trec de această ultimă selecţie...  
 
(Se aud tropăituri de cizme militare şi doctorul Iosef Mengele intră chiar în persoană în odaia infirmeriei. Este un bărbat chipeş, îmbrăcat în uniformă SS, elegant, fluierând tot timpul arii din opere celebre şi mai ales din Wagner. Se opreşte contrariat în mijlocul infirmeriei. O priveşte scrutător pe Eva Heyman, se apropie de ea, se apleacă, îi desveleşte puţin pulpele şi observă că este bolnavă de râie. Se depărtează ca ars de tânăra evreică).  
 
- Josef Mengele(urlă): Mein Gott! Ia uită-te! Mai eşti şi plină de râie, broasco! Marş în dubă!  
 
(Dintr-o dată deţinuta - Eva Heyman se apleacă cu rapiditate şi scoate de sub pătura patului din infirmerie micul ei aparat de fotografiat şi fixându-l asupra ofiţerului nazist, declanşează butonul, făcându-i o fotografie în mijlocul infirmeriei. Dr. Mengele, turbat de mânie, se repede spre ea să-i smulgă aparatul din mâini.)  
 
- Eva Heyman: Călăilor, vreau să trăiesc !  
 
(Deţinuta reuşeşte să se ferească de primul asalt al ofiţerului şi îl mai fotografiază odată de foarte aproape. Dar acesta o prinde de mâna în care ţine aparatul. Cu o energie nebănuită, Eva îl loveşte cu putere şi acesta se retrage pentru o clipă, pentru a se arunca din nou asupra ei. Luptă scurtă şi disperată. Ofiţerul caută mereu să-i smulgă aparatul de fotografiat din mâini, dar Eva apucă însă, în ultimul moment, să arunce aparatul în sală, la acelaşi spectator din primul rând de scaune de la începutul spectacolului. Spectatorul prinde cu îndemânare aparatul de fotografiat din aer şi începe să facă fotografii asasinului. Rând pe rând, ca într-o transă sublimă, din stalul din faţă, din balcoanele laterale, din mijlocul sălii de spectacol şi chiar de la „cucurigu”, alţi spectatori îşi scot cu gesturi lente, ca într-o filmare cu încetinitorul, telefoanele mobile, sau aparate de fotografiat şi încep să fotografieze scena de luptă, ca într-o judecată post factum a istoriei pentru ca, în final, cei doi protagonişti - Haftling Eva Heyman şi Doktor Josef Mengele, încleştaţi într-o încăierare pe moarte şi pe viaţă, să încremenească într-un clişeu ultim de poziţie grăitoare şi semnificativă de luptă...)  
 
-------------oOo-------------  
 
CADE CORTINA  
 
-------------oOo-------------  
 
--------------------------------------------------------------------------------  
* Antonio Faur, „Istoriografie, cultură şi politică în vestul României” (volum îngrijit de Radu Romînaşu), Editura Universităţii din Oradea, 2011 şi „Raportul Consulului general român din Oradea despre situaţia evreilor dinTransilvania de Nord (l944)”.  
 
Grafica si editarea materialului: George Roca  
Referinţă Bibliografică:
Paşcu BALACI - - EVA HEYMAN, O ANNE FRANK A TRANSILVANIEI (PIESĂ DE TEATRU) - PARTEA A DOUA / Paşcu Balaci : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1490, Anul V, 29 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Paşcu Balaci : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Paşcu Balaci
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!