Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Paşcu Balaci         Publicat în: Ediţia nr. 1489 din 28 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

Paşcu BALACI - EVA HEYMAN, O ANNE FRANK A TRANSILVANIEI (PIESĂ DE TEATRU) - PARTEA ÎNTÂIA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Călăilor, vreau să trăiesc!”  
ÎN MEMORIAM EVA HEYMAN DIN ORADEA  
 
Dramatis personae  
 
- Eva Heyman, o fetiţă din Oradea în vârstă de l3 ani -  
- Doi jandarmi unguri cu pene de cocoş la pălărie -  
- Josef Mengele, medicul şef al lagărului de la Auschwitz-Birkenau -  
- Un spectator de pe rândul din faţă -  
- Alţi spectatori -  
----------------------------------------------------------  
Actiunea piesei se petrece între 13 februarie l944 - 17 octombrie l944  
în camera Evei din Oradea „albă ca zăpada şi orientată spre miazăzi”,  
în ghetoul evreiesc din acelaşi oraş şi  
în lagărul C de la Auschwitz- Birkenau  
 
PARTEA ÎNTÂIA  
 
 
-------------oOo-------------  
 
T A B L O U L 1  
 
Intră pe scenă o fată plină de viaţă cu un aparat mare, vechi de fotografiat, pus în capătul unui trepied. Este Eva Heyman din Oradea, aşa cum a fost descrisă de vărul ei Vasile Moldovan: „O fetiţă foarte frumoasă şi deosebit de inteligentă. Avea păr negru, moştenit de la mama sa, ochi mari frumoşi de culoare închisă, la fel ca Agi, maică-sa, dar trăsăturile feţei semănau mai mult cu ale tatălui ei, Bela Heyman, fratele mamei mele. Zâmbetul care-i împodobea buzele era leit zâmbetul mătuşii ei (mama mea) căreia în „Jurnal” îi zice tanti Lili. Fizic era bine dezvoltată.  
Avea un corp proporţionat, totuşi, mai mult plinuţă decât zveltă”.  
 
-------------oOo-------------  
 
(Eva Heyman fixând trepiedul cu aparatul de fotografiat montat deasupra în faţa scenei şi apoi depărtând picioarele trepiedului într-o poziţie convenabilă)  
 
- Eva Heyman: Bună ziua, tuturor! Eu sunt Eva Heyman din Oradea Mare, azi împlinesc vârsta de l3 ani şi vreau să devin fotoreporter şi o mare ziaristă. Vreau să ajung mai vestită decât străbunicul şi bunicul. Bunicul meu este dr. Racz Rezso, farmacist. Pe vremuri ţinea strânse legături cu scriitorii şi jurnaliştii din Oradea, mai ales cu marele poet Ady Endre...  
 
(recită inspirată din spatele trepiedului)  
 
- „Foc sfânt şi pur dacă-mi străbate versul,  
Alături să străbatem universul;  
Murind, am zice: În haznaua vieţii,  
Doar noi am fost ca roua dimineţii...”  
 
- Am recitat din poezia „ Mireasa mea” de Ady Endre, aceste versuri îmi plac la nebunie... Eu trăiesc în frumoasa mea Oradie, care este supranumită şi Mica Vienă. Azi am făcut fotografii la toate clădirile în stil secesion. Oradea Mare sau mica mea Vienă, binecuvântată de bunul Dumnezeu sau de teribilul Iahve, spuneţi-i cum doriţi voi... Oraşul în care au fost înmormântaţi regi, unde au trăit conţi, cardinali, principi, cancelari, generali, mareşali, academicieni, miniştri, scriitori şi pictori, cântăreţe de operă...  
 
- Ştiaţi că în oraşul meu a fost construit primul observator astronomic din Europa de către Janos Vitéz de Zredna şi că pe aici a trecut vreme de 200 de ani Meridianul Zero? Cândva, de aici, de lângă cea mai veche cetate medievală din Europa Centrală se împărţea tot pământul în două... Vremuri de glorie ale secolului XV... Atunci era un Janos Vitéz... Azi , un alt vitéz, vitéz Szepesvary a luat farmacia bunicului meu... Dar până să vă spun povestea mea şi alor mei de la început, doresc să vă fac acum o poză tuturor, celor care sunteţi aici. Vă rog...  
 
(Potriveşte aparatul mare, vechi, de fotografiat şi declanşează butonul).  
 
- Perfect! Cred că am făcut o fotografie izbutită, am să v-o arat, dacă mai aveţi răbdare...  
 
(zâmbind cu graţie)  
 
- Acum doresc şi eu ca cineva dintre Dumneavoastră să-mi facă şi mie o poză de ziua mea... Vă rog, îndrăzniţi... Cine se pricepe la aparatul ăsta preistoric?  
 
(Un spectator din primul rând urcă pe scenă, se duce îndărătul trepiedului, fixează mai bine aparatul şi face mai multe poze sărbătoritei, în timp ce aceasta îşi schimbă poziţia de mai multe ori în ipostaze seducătoare din pură cochetărie feminină. Spectatorul coboară de pe scenă.)  
 
- Vă mulţumesc mult, domnule. Abia aştept să developez... Să văd şi eu cum arăt la 13 ani.  
 
(se aşează jos pe scenă,aproape de public)  
 
- M-am născut într-o zi de vineri. Şi,închipuiti-vă, tot într-o zi de treisprezece... Ce-o fi cu valul ăsta de treişpe în viaţa mea? Mama mea, Agi, este o superstiţioasă, dar nu vrea în ruptul capului să recunoască asta... Şi ce dacă sunt eu cu numărul treisprezece? Poate că sunt cel de-al treisprezecelea apostol care a rămas necunoscut în istoria omenirii... Cei doisprezece apostoli care au străbătut Ţara Sfântă, pe care eu încă nu am văzut-o şi pe care aş vrea atât de mult să o văd... Şi pe care aş vrea să o tot fotografiez... la nesfârşit, de la Marea Roşie la Muntele Sinai şi la Marea Moartă... Că veni vorba de doisprezece... De douăsprezece ori, mama mea Agi a fost prezentă la ziua mea de naştere...  
 
(se ridică în picioare)  
 
- Acum, a treisprezecea oară, nu a mai venit... Dar nu din vina ei. Este la Budapesta, aşteaptă să fie operată... Cu toate acestea, mama mea este foarte fericită, ea îl iubeşte nespus de mult pe tatăl meu vitreg, căruia eu îi spun Béla baci. Le-am spus şi le repet mereu că vreau să devin fotoreporter şi o mare jurnalistă şi că o să mă căsătoresc cu un englez. Cu un gentleman! Cu un arian. Dar bunicul îmi spune că atunci când eu voi fi de vârsta măritişului, nu o să mai conteze deloc dacă mirele meu va fi arian sau evreu. Dar acum contează enorm de mult dacă eşti evreu sau arian... E o deosebire ca de la cer la pământ în ochii guvernanţilor de la Budapesta...  
 
(mângâie aparatul uriaş de fotografiat)  
 
- Prietene bun, bătrânul meu aparat, tu care nu minţi niciodată, numai tu şi cu mine, am văzut chipurile îngrozite ale românilor când au plecat din Oradea în septembrie 1940 şi când Horty Miklos a defilat pe strada principală călare pe un cal alb potcovit cu potcoave de aur. Alţii spun că au fost numai din argint... Eu priveam cu tine de la fereastra farmaciei bunicului meu, nu aveam cum să văd dacă erau din aur sau numai din argint... Iti mai aduci aminte, dragă prietene, ce furioasă a fost mama mea când eu din neştiinţă, i-am făcut cu mâna lui Horty, prin fereastra farmaciei? Mama s-a răstit cumplit la mine, spunându-mi că Horty a omorât evrei la Balaton pe când era ea copil şi l-a denumit „ucigaş bătrân”... Doar tu ştii, prietene mut, dar credincios, cum au luat ungurii farmacia bunicului... Comandantul militar i-a spus bunicului meu că nu mai poate rămâne proprietar al farmaciei „Coroana ungară” pentru că este un evreu infidel, prieten al românilor şi că farmacia va fi dată lui vitéz Szepesvary Karoly, care este ungur de încredere şi este un vitéz. Béla baci a zis atunci că un Popescu sau Ionescu, niciodată nu ar fi procedat ca vitéz Szepesváry Karoly... Tragedia noastră a evreilor din Oradea, mi-a explicat Béla baci, care este mare scriitor şi jurnalist, este aceea că dacă Emil Adorjan, cel mai bogat evreu din Oradea, adună mulţi bani, atunci arienii ne urăsc şi pe noi... Şi pe mine chiar, prietene, deşi eu n-am reuşit să economisesc nici un pengö (echivalentul a 30 lei,n.a.), pentru că îi cheltui pe toţi pe cadouri... sau pe plicuri şi timbre... Îmi place să scriu multe scrisori... I-am scris tatălui meu vitreg închis în închisoarea militară din Budapesta, bulevardul Margit nr 87, aşa: „Domnului Zsolt Béla”... Bunicul a sărit ca ars: „De ce nu scrii „Deţinutului Zsolt Béla”? Dar eu am rămas la prima formulă, pentru că nu am vrut să-mi jignesc tatăl închis, spunându-i „deţinut”. Bunicul mi-a mai spus că azi nu este o ruşine să fii închis de unguri sau nemţi, ci o onoare. Odinioară, erau închişi criminalii, hoţii, violatorii, înşelătorii şi că era o mare ruşine pe vremea aceea să fii închis. Acum sunt închişi evreii... Oare voi fi şi eu închisă?  
 
(Se duce în faţa unei oglinzi)  
 
- Dar eu arat ca o ariană... Tatăl meu natural, Béla Heyman, inginer constructor, arată exact ca un arian... Este zvelt, înalt şi cu ochii albaştri... chiar mai albaştri decât marea nemţească a Balticii.... Tatăl meu arată exact ca şi tipul de bărbat arian de pe coperta revistei „Signal” a nemţilor... Vai, dar prea mult am trăncănit azi...  
 
(Se aşeaza la o masă de scris, desface cu cheiţa o cutie şi scoate de acolo un caiet de insemnări)  
 
- O mare ziaristă trebuie să şi scrie, nu numai să fotografieze...  
 
(Deschide jurnalul şi începe să scrie)  
 
- „13 februarie 1944...  
Am împlinit 13 ani, m-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri... Agi este foarte superstiţioasă, dar îi este ruşine să recunoască. Este prima mea zi de naştere,la care ea n-a venit ..”  
 
(Se stinge lumina)  
 
-------------oOo-------------  
 
T A B L O U L 2  
 
Pe stradă din Oradea, în dreptul palatului în stil secession „Vulturul negru”,  
Eva Heyman, merge pe lângă bicicleta sa roşie.  
 
-------------oOo-------------  
 
- Eva Heyman: Am primit de ziua mea de la mama o brăţară cu ornament din email albastru, de la bunica Racz un pardesiu şi o rochie bleumarin din stofă! De la tăticul meu natural o pereche de pantofi negri cu tocuri înalte... ca pentru o domnişoară ce sunt deja şi două perechi de ciorapi transparenţi. Până acum n-am avut decât şosete! De la bunica Luiza trei pijamale, o duzină de batiste colorate şi dulciuri! De la tanti Lili, sora lui tăticu, un lănţişor de aur...  
 
(mângâindu-şi lănţişorul de la gât)  
 
- De acest lănţişor voi atârna cheiţa cu care descui şi încui caseta cu jurnalul meu secret de ziaristă... Nimeni nu ştie că eu scriu un jurnal... Ce-am mai primit de ziua mea? De la bunicul meu, farmacistul, am primit plăci de patefon care-i plac foarte mult şi mamei mele cu cântecele „Parlez moi d΄amour” şi „J΄attendrai”, unde cântă Lucienne Boyer, pe care mama chiar a văzut-o... Bunicul meu mi le-a cumpărat însă cu un scop precis... să învăţ franţuzeşte şi să o fac pe mama fericită...  
 
(decisă)  
 
- Voi învăţa franţuzeşte pentru că o mare ziaristă trebuie să stăpînească cât mai multe limbi. Eu vorbesc evreieşte, ungureşte şi nemţeşte... Româneşte, am cam uitat... Iar frantuzeşte ştiu să cânt doar Marsilieza...  
 
(începe să cânte cu mare însufleţire)  
 
- „Allons enfants de la Patrie  
Le jour de gloire est arrivé  
Contre nous de la tyrannie  
L΄étendard sanglant est levé...”  
 
- Numai să nu mă audă bunica... ea nu vrea să supere pe nimeni... Dar să revenim la aniversare... De ziua mea s-au servit ceai cu sandviciuri şi tort... Înainte se servea şi cafea cu frişcă şi cozonac, dar acum nu este destul zahăr, fiind război... Tăticul meu natural, cel care seamănă cu un arian, mi-a promis că la sfârşitul acestui an, dar poate chiar mai repede, prin luna octombrie, îmi va cumpăra o lampă cu magneziu ca să pot face fotografii şi înăuntrul camerei mari care este camuflată la geamuri cu hârtie neagră de teama bombardamentelor... Cu puţin noroc, după ce începe şcoala, am să pot face multe fotografii cu lampa cu magneziu...  
 
Am să-i fac in primul rând o poză bunicului meu că este cel mai în vârstă şi a fost om mare: preşedintele farmaciştilor din toată Oradea. Acum nu mai are farmacie din pricina legilor anti-evreieşti... dar o fotografie frumoasă, bine realizată cu acea lampă despre care se spune că poate face minuni, tot am să-i fac de una singură...  
 
Vedeţi această bicicletă roşie? E a prietenei mele Marta! Arăta aproape exact ca a mea, dar de un roşu mai deschis... Am plecat amândouă la Szalldobagy. A fost primul meu tur cu bicicleta mea roşie. Când m-am întors, mama a rugat-o pe Marta să danseze ceva şi i-a pus o placă la patefon... Dintr-o dată, cineva a sunat foarte insistent la poartă. Era fosta dădacă a Martei care i-a spus prietenei mele să se ducă repede acasă, fiindcă au venit cei de la poliţie... mama mea se făcuse albă ca varul la faţă... Sărmana mea prietenă Marta! S-a dus acasă... A plecat cu părinţii ei în Polonia unde au murit... Dacă Münczer néni, mama Martei, ar fi divorţat de soţul ei evreu, ea ar fi scăpat împreună cu Marta. Dar nu a vrut să se despartă de soţul ei... iar Marta şi-a urmat ambii părinţi spre moarte în Polonia...  
 
(Incepe să tremure)  
 
- Bicicleta Martei a rămas multă vreme sub poarta casei noastre, lângă a mea... Nu am avut curajul să o trimetem la bunica Martei, iar mama mea izbucneşte în plâns de fiecare dată când vede cealaltă bicicletă roşie... Eu am vrut să o opresc pe mama din plâns spunându-i că pe noi nu ne duce în Polonia pentru că tatăl meu s-a născut la Budapesta, Béla baci, tatăl meu vitreg a văzut lumina zilei la Komarom, iar bunicul la Kaposvar. Dar ea continua să plângă... Oare de ce?  
 
(Intră în curtea casei, reazemă bicicleta cea roşie şi descuie uşa spre camera ei îndreptată spre miazăzi. Se duce spre masa cu jurnalul închis în cutie. Descuie cutia cu cheiţa şi se aşează la masă)  
 
- Să vedem cum începem reportajul de azi... „l4 februarie 1944. A trecut ziua mea de naştere...”  
 
(Se stinge lumina)  
 
-------------oOo-------------  
 
T A B L O U L 3  
 
Eva Heyman se plimbă în mica grădină din dreptul ferestrelor camerei sale.  
 
-------------oOo-------------  
 
- Eva Heyman: Operaţia mamei mele a reuşit perfect. Îmi telefonează în fiecare seară de la Budapesta. Nu mai sunt supărată pe ea din cauza zilei mele de naştere. Cu toată boala ei, mama a rămas la fel de îndărătnică. Ne spune mereu că Hitler este dracul gol şi că acoliţii lui sunt toţi fârtaţi cu dracul. Ea ţine pumnii strânşi pentru englezi, dar tot ea crede că ei sunt vinovaţi că l-au scărpinat în coarne prea mult pe Hitler în loc să-i fi dat în cap de la bun început. Aşa că englezii au ajuns să fie ca nişte hingheri muşcaţi de un câine turbat, după ce acesta şi-a mursecat toţi vecinii...  
 
(ajunsă în dreptul ferestrei îşi aranjează suviţele de păr în oglinda acesteia)  
 
- Cu mine s-a întâmplat un lucru extraordinar de ciudat. Cred că m-am îndrăgostit, ăsta-i adevărul. Pe el îl cheamă Vadász Pista! El nici nu ştie, că aşa se întâmplă întotdeauna... fetele se îndrăgostesc de băieţi, fără ca ei, proştii, să afle la timp de acest lucru. Cine e Vadász Pista? E un băiat... mare. Şi-a luat bacalaureatul de doi ani de zile, dar nu poate să se ducă la universitate fiindcă este evreu ca şi mine... Lucrează deocamdată la magazinul de textile Vadász Jeno & Comp. Bunica mea face cumpărături de la acest magazin şi acolo l-am cunoscut. Când merg spre şcoală, de obicei, ne întâlnim. El deschide magazinul. Nu am apucat încă să-i vorbesc. Ce timidă sunt! Azi dimineaţă a fost foarte amabil cu mine. Mi-a spus „Servus, Eva!” Atât doar! Dar mie mi s-a părut că-mi recită pe de rost o odă de iubire. Eu i-am răspuns: „Szia, Pista!”... şi am simţit că mă aprind în obraji...  
 
(revenind pe aleea grădinii)  
 
- Ce bătaie mi-ar trage bunica Racz, dacă ar şti ! Ea doreşte să vorbesc cu băieţii în mod ceremonios cu „dumneata”, dacă nu chiar cu „dumneavoastră”. Am început să-mi fac griji pentru iubitul meu Pista.  
 
(speriată)  
 
- Dacă o să-i bombardeze magazinul? Tăticul meu natural este convins că Oradea nu va fi bombardată, deoarece nu merită. Dar cu siguranţă, Pesta va fi bombardată, este doar capitală!  
 
(confuză)  
 
- Politica despre care se vorbeşte într-una pe la toate colţurile, eu nu ştiu ce înseamnă! Şi nici nu ştiu nimic despre cei care o fac. În Oradea activează „Partidul Crucilor cu Săgeţi”, partidul „nyilas”-iştilor... Simt însă şi văd de la zi la zi că este tot mai rău pentru toată lumea. Şi pentru arieni, nu numai pentru evrei... Asta înseamnă că cei ce fac politică, o fac prost de tot! Oricât ai dori să fii de indiferent, nu reuşeşti acest lucru. Din această cauza, eu doresc să mă fac fotoreporter şi mare ziaristă... Să scriu reportaje, articole de mare senzaţie, dezvăluiri senzaţionale pe prima pagină a ziarelor din Europa...  
 
- Politica, politica... Béla baci a stat închis la Vac, mama mea nu a putut rezolva nimic. Zece zile nici nu ne-a scris, dar la întoarcerea în Oradea ne-a povestit ce grozăvie a fost când l-au tuns chilug pe nenea Béla la Vac şi mai apoi i-au cusut o banderolă galbenă pe braţ, i-au aşezat o bonetă pe cap şi l-au dus la detaşamentul de muncă forţată pe front în Ucraina... Tot mama ne-a mai spus cum la închisoarea din Vac, jandarmii cu pene de cocoş la pălărie împungeau cu ţevile armelor pe femeile din faţa gardului puşcăriei... Béla baci a îmbătrînit în câteva zile cu câţiva ani buni, atât de mult a fost de zguduit de ceea ce i s-a întâmplat... El este un om sensibil, un jurnalist şi un scriitor. Mama a umblat peste tot la Budapesta să-l scutească de trimiterea la munca forţată! A intrat chiar şi acolo unde se scria „Nu primim evrei!”. La unele dintre ministere şi chiar la Palat... Iar bunica din Oradea murea de supărare, spunând: „Iai, iai! Nu-i destul că ascultă posturi de radio de la Londra şi de Moscova, mai face şi politică... Ba umblă şi pe la toate oficiile militare... O vor aresta şi pe ea!”  
 
Dar Béla baci s-a întors cu bine din Ucraina de la munca silnică... I-au pus să demineze câmpurile de mine ruseşti cu mâinile goale... Mulţi au murit acolo, aruncaţi, pur şi simplu, în aer... Mama şi-a făcut datoria. A făcut tot ce se poate să-l scape pe nenea Béla de muncă silnică... Nu poate avea remuşcări... Eu caut să o fac fericită: învăţ enorm, dar colega mea Pajor Anni e pe cale să mă ajungă la învăţătură. Ea spune că nu învaţă deloc, dar mama ei povesteşte mamei mele cum Anni se trezeşte de la ora cinci dimineaţa să-şi repete lecţiile.  
 
(languroasă)  
 
- Totuşi, eu plac mai mult băieţilor şi am observat cu deosebită savoare acest lucru!  
 
(începe să se întristeze)  
 
- Dar oare de ce nu-i sunt pe plac lui Vadász Pista? Trec pe lângă magazinul lui chiar dacă n-am drum pe-acolo, privesc câte zece minute la vitrine, cunosc fiecare material expus şi ce preţ are fiecare, ştiu culorile, mărimile, felul cum sunt aranjate toate stofele... Când, în sfârşit, apucăm să ne vedem, el îmi spune: „Servus, Eva!” Atât. Doar o dată m-a întrebat ce fac, cum stau cu învăţătura. Eu, foarte emoţionată, i-am răspuns că sunt prima pe clasă, dar el nu era atent, se gândea la altceva, aşa cum fac oameni mari. Odată, stăteam gură-cască la vitrină şi dintr-o dat a apărut Pista. M-a întrebat: „Ce-i Eva? Aşa de mult te interesează materialele de îmbrăcăminte? Câţi ani ai tu, de fapt?” Am roşit ca o sfeclă şi l-am minţit că am patrusprezece ani, când, de fapt, eu am doar treisprezece... Dar arat mai mare, pentru că sunt bine făcută! Cu toate că i-am spus că am patrusprezece ani, el mi-a spus că locul fetiţelor atât de mici este în parc şi nu pe bulevard!!!  
 
Nu a fost frumos din partea lui. Mama mi-a spus că până la 24 de ani când o să mă căsătoresc, mă voi mai îndrăgosti încă de zece ori... Aşa să fie oare? Lumea spune că prima dragoste nu se uită niciodată...  
 
(Din stradă se aud zgomote de motoare de maşini şi de comenzi în limba germană, însoţite de leit-motivul „Achtung! Achtung!”, după care se aud cântece militare în limba învingătorilor. Eva Heyman face ochii mari şi fuge repede în casă. Intră în camera ei, deschide jurnalul şi începe să scrie cu voce tare)  
 
- „19 martie 1944. Micul meu „Jurnal”, tu eşti cel mai fericit, căci tu nu poţi simţi, nu poţi şti ce nenorocire s-a abătut asupra noastră. Au intrat nemţii în oraş!...”  
 
-------------oOo-------------  
 
T A B L O U L 4  
 
Eva Heyman se strecoară ca hăituită pe stradă, ascunzându-se după colţuri  
şi traversând aproape în fugă intersecţiile.  
 
-------------oOo-------------  
 
- Eva Heyman: Azi este 1 aprilie. Ce ironie amară a sorţii! Anul trecut, pe vremea asta, ne storceam creierii cui să jucăm o festă. „Apriliş-bolondiş!” Azi, 1 aprilie 1944, viaţa ne joacă o festă mortală la toţi... În tot cartierul, doar noi am mai rămas în casa noastră... Bunica face mereu crize de isterie... Bunicul îi administrează conştiincios şi iubitor injecţii ca să o calmeze...  
 
Când m-am plimbat zilele trecute cu bunicul prin grădina Palatului Episcopiei Catolice, el mi-a zis că palatul are 365 de ferestre, exact câte zile are anul şi că atunci când mama mea era mică, în clasa a doua elementară, şi o plimba şi pe ea prin grădină, în primăvara anului 1919 au venit în Oradea comuniştii lui Bela Kun şi i-au luat farmacia. Dar comuniştii nu au fost ca şi vitez Szepesvary. Bunicul şi bunica nu mai erau proprietari, dar i-au lăsat să lucreze şi primeau salariu. În Oradea de acum, jandarmii îi internează pe evrei în Şcoala Elementară de pe strada Crişului, iar familiile celor arestaţi sunt aruncate direct pe stradă... Mergând la bunica Luiza, m-am întâlnit cu cei alungaţi din casele lor. Se strecoară pe străzi foarte trişti, toţi au capetele plecate, ca şi cum ar fi comis crime îngrozitoare...  
 
(emoţionată)  
 
- L-am zărit şi pe iubitul meu Vadász Pista! Am simţit un val de fericire, inundându-mi cu putere inima! Acum că iubitul meu, în sfârşit, mi-a vorbit ca unei adevărate femei, mă simt cu mult mai puternică! Nu vreau să mor!  
 
(cu adâncă părere de rău)  
 
- Pe marele, bogatul şi celebrul Emil Weislowitz, proprietarul luxosului Hotel Parc din centrul Oradiei, l-au arestat jandarmii şi l-au dus şi pe el la Şcoala Elementară de pe strada Crişului. Ungurii i-au ajutat pe nemţi să-i devasteze tot hotelul. Bietul Weislowitz! A meritat oare să facă pe marele ungur? Despre el se spune în oraş că ar fi confecţionat potcoavele de aur sau de argint cu care a fost potcovit calul alb pe care a intrat Horty in Oradea... Şi acum, iată răsplata! Sub conducerea românească a fost bătut de jandarmi români pentru propagandă maghiară. După retragerea românilor, este bătut acum de jandarmii unguri pentru că este evreu... Nimeni nu mai ţine socoteală că a fost „un mare ungur”, că a luptat vitejeşte în primul război, că i s-a umplut pieptul cu decoraţii austriece şi ungureşti... El este acum, în 1944 doar EVREU. Şi atâta tot...  
 
Béla baci ne-a spus că prima lege antisemită a apărut deja în 1938 şi era îndreptată împotriva intelectualilor şi artiştilor evrei! Apoi în 1941 a fost dată o altă lege spre apărarea rasei ariane şi care interzicea căsătoria evreilor cu arienii... Deci, este clar că nu mă mai pot căsători cu un gentleman. Decât dacă fug în străinătate... Decât dacă fug în România...  
 
(se stinge lumina)  
 
-------------oOo-------------  
 
TABLOUL 5  
 
Singură, ca de obicei, in camera ei, Eva Heyman priveşte şi suceşte  
pe toate părţile o bucată de stofă în formă de stea galbenă.  
O aruncă cât colo, dar privirea îi alunecă pe ziar.  
 
-------------oOo-------------  
 
- Eva Heyman: Ziarul acesta a fost adus pe ascuns de bunicul meu din oraş...  
 
(citeşte pe prima pagină):  
- „Evreii sunt obligaţi să poarte stea galbenă cu şase colţuri pe pieptul stâng... Cei care poartă steaua galbenă nu au dreptul de a folosi vreun autovehicul, nici pentru circulaţie, nici pentru transport, nu au dreptul de a purta uniformă, îmbrăcăminte oficială şi nici veşmânt tradiţional maghiar...”  
 
(aruncă ziarul pe jos)  
 
- „Din 5 aprilie, toti evreii vor trebui să poarte o stea galbenă. Steaua lui David! Ea este în şase colţuri, are dimensiunea de 10 pe 10 centimetri, trebuie cusută doar în partea stângă deasupra inimii şi... pe toate hainele şi paltoanele! Mi-am cusut-o nu numai pe pardesiul meu bej, exact deasupra inimii, steaua galbenă a lui David, ci pe toate hainele pe care le am... Steaua identităţii noastre trebuie bine cusută ca să nu se desprindă cumva... Când a aflat această veste, pe bunica au apucat-o isteriile, încât bunicul a fost nevoit să-i facă o injecţie pentru a o calma...  
 
(Arată spectatorilor steaua cusută pe îmbrăcămintea sa)  
- Toţi evreii din Oradea îşi poartă steaua ca un stigmat, ca pe un semn îngrozitor al ruşinii pentru o faptă condamnabilă pe care nu au comis-o, dar pentru care sunt, totuşi, condamnaţi în chipul cel mai de neînţeles cu putinţă... Un poet ar spune că toate stelele de pe cer au coborât în noaptea de 5 spre 6 aprilie ca să aline în acest fel suferinţele evreilor de acum...  
 
Am auzit însă că până acum, în România, evreii nu sunt obligaţi neapărat să poarte steaua galbenă ca şi în Germania sau în Ungaria... Bela baci, care este ziarist ne-a spus că, la vederea evreilor care purtau steaua galbenă, consulul general al Regatului României din Oradea, dl. Mihai Marina a spus textual „Şi actualul regim maghiar mai vorbeşte despre superioritatea culturală?”. Iar un gazetar ungur a făcut remarca precum că aceasta situaţie îngrozitoare s-a datorat numai unei „porunci a germanilor”. La care, consulul român a replicat exact aşa: „Lăsaţi, vă rog, la noi în România sunt mai demult şi mai mulţi hitlerişti şi totuşi, nu au putut impune aşa ceva!”*  
 
Ni s-a tăiat şi telefonul. Se vor lua toate prăvăliile de la evreii din Oradea... Mama este foarte speriată. Vrea ca Béla baci să fugă negreşit peste graniţă în România... ştiut fiind în toată Ungaria că este ziarist şi are vederi de stânga. I-au ajuns patru luni de inchisoare pe bulevardul Margit din Budapesta şi cincisprezece luni de muncă forţată în Ucraina!  
 
Se zice că Guvernul din Pesta pregăteşte acum o şi mai mare ticăloşie! Toţi cei care nu s-au născut în Ungaria şi sunt evrei, vor fi duşi în Polonia... Bela baci spune la toţi cunoscuţii săi, dar mai ales nouă, că trebuie neapărat să procurăm documente false şi să trecem în România, altfel vom fi pierduţi... Ne-a mai spus că patru evrei din Oradea şi anume Katz Iosif, Kahan Marta, Krakorschi Jan şi Pauker Isac au fugit cu ajutorul a două călăuze române, Teodor Ticrat şi Mihai a Petrii Dărabului, în România printre satele Sântelec şi Felcheriu la Tăşad şi de acolo mai departe spre Ginta!  
 
 
(Se aud bătăi puternice în uşă şi fără să mai aştepte încuviinţarea Evei, în cameră intră doi jandarmi cu pene de cocoş la pălărie)  
 
- Jandarm 1: Jó nápot! (Bună ziua!)  
 
- Eva Heyman (înspăimântată): Jó nápot, uraim! (Bună ziua domnilor!)  
 
- Jandarm 2 (aspru): Fetiţo, trebuie să ştii că în baza legii Statului Ungar, bunurile evreilor sunt confiscate!  
 
- Eva Heyman (începe să plângă): Nu , vă rog, nu!  
 
(Impasibili, jandarmii se îndreaptă spre colţul camerei unde pe trepied tronează vechiul aparat de fotografiat al Evei; aceasta se repede spre aparat şi îl strânge la piept)  
 
- Eva Heyman: Vă rog din suflet, lăsaţi-mi aparatul de fotografiat; vreau să devin fotoreporter.  
 
- Jandarm 1: Nem! Nem soha! (Nu! Nu, niciodată!)  
 
(După o luptă scurtă şi fără şansă, cei doi ies cu aparatul fixat pe trepied şi apoi revin iar, îndreptându-se spre bicicleta roşie)  
 
- Eva Heyman: Nu, vă rog, nu! Nu- mi luaţi bicicleta! Vă rog din suflet, lăsaţi-mi-o doar pentru o singură zi, să pot face cu ea ultima plimbare! Fie-vă milă de o biată fată ca mine, chiar dacă este evreică!  
 
- Jandarm 2: Nem !  
 
- Jandarm 1: Nem! Nem soha!  
 
(La refuzul acestora, Eva Heyman se luptă iar cu cei doi jandarmi, se prinde cu mâinile de roata din spate a bicicletei, jandarmii o târăsc aşa după ei pe podea până când fetiţa cedează)  
- Eva Heyman: Să vă fie ruşine! Luaţi bicicleta unui copil! Hoţilor!  
 
(Cei doi jandarmi ies cu bicicleta roşie pe uşă)  
- Ticăloşilor! Vânduţilor! Ai mei au adunat bani un an şi jumătate ca să o pot dobândi. O botezasem Vineri, numele fiind împrumutat din romanul Robinson Crusoe. Am cumpărat bicicleta într-o zi de vineri, mi-a fost credincioasă ca sclavul cu acelaşi nume din cartea cu Robinson Crusoe...  
 
(ridicând pumnul în direcţia uşii pe care au ieşit jandarmii)  
- Hoţilor! Asasinilor! Îmi ucideţi sufletul! Mi-aţi furat prietenul cel mai drag: aparatul de fotografiat... Mi-aţi luat bicicleta. Ieri aţi luat maşina de cusut, radioul, telefonul, aspiratorul, aparatul electric de prăjit, maşina de scris, argintăria cea scumpă, covoarele vechi, oglinda veneţiană... Mama mea are dreptate când afirmă că oamenii cinstiţi au trebuit mereu să se refugieze din aceasta ţară, Ungaria, căci altfel erau întemniţaţi ori asasinaţi... Nenea Béla îmi spune mereu că toţi trebuie acum să ne procurăm documente false şi să trecem în România... dar bunica Racz când aude asta, i se face rău...  
 
Veneam de la şcoală când am văzut cu ochii mei soldaţii nemţi cum au intrat pe strada noastră cu tunuri şi cu tancuri! Aşa ceva am văzut numai la actualitatea cinematografică... Arienii din Oradea ne salută cu răceală sau, pur şi simplu, întorc capul, prefăcându-se că nu ne văd... Beciul primariei a devenit temniţă pentru deţinuţii politici... Am văzut azi de la fereastra camerei mele cum nenea Waldmann a fost lovit cu piciorul în spate de un ofiţer neamţ pe când îi evacuau familia din curtea propriei lor case... Am mai aflat azi că poliţia germană se numeşte Gestapo.  
 
(se aşează frîntă la masa de scris)  
 
- Micul meu Jurnal, mi-ai rămas numai tu. Pe tine nu te-au confiscat jandarmii unguri , fiindcă eşti mic şi mereu te ascund chiar şi de ochii alor mei. Vreau să-ţi mărturisesc că sunt foarte, foarte nefericită. De ce au trebuit sa pătrundă până aici aceşti sălbatici de nazişti? Fără ei, jandarmii nu ar fi avut atâta curaj... Béla baci ne spune însă că ruşii au ajuns deja în România, iar debarcarea englezilor şi a americanilor în Balcani este doar o chestiune de zile... Radioul anunţă mereu alarmă aeriană şi înjură evreii cum îi vine la gură, ca niciodată până acum... Mama a vorbit azi cu Pesta. A aflat cu groază că toţi prietenii ei şi-ai lui nenea Béla sunt arestaţi de către nemţi şi că romanele şi scrierile tatălui meu vitreg, Béla baci, vor fi aruncate-n foc, fiind dăunătoare societăţii...  
 
(adânc contrariată)  
- Chiar şi romanul „Băieţii din strada Pal” al lui Molnar Ferenc va fi ars... Nu pricep ce poate fi dăunător în această carte pentru copii, pe care am citit-o şi eu! Dar cel mai rău e când aud că mereu cineva dintre cunoscuţii noştri moare în chip neaşteptat... Eu plâng întotdeauna când aflu că undeva, cineva, chiar necunoscut mie, a murit...  
 
(strigă tare)  
 
- Eu nu vreau să mor! Am trăit atât de puţin!  
 
(începe să plângă cu suspine)  
 
-------------oOo-------------  
 
 
SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI  
 
-------------oOo-------------  
Grafica şi editarea materialului: George Roca  
Referinţă Bibliografică:
Paşcu BALACI - EVA HEYMAN, O ANNE FRANK A TRANSILVANIEI (PIESĂ DE TEATRU) - PARTEA ÎNTÂIA / Paşcu Balaci : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1489, Anul V, 28 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Paşcu Balaci : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Paşcu Balaci
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!