Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olimpia Berca         Publicat în: Ediţia nr. 1337 din 29 august 2014        Toate Articolele Autorului

Olimpia Berca, Oraşul - referent şi semn. Note la poezia lui Eugen Bunaru
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

.  

Olimpia Berca  

 

 

Oraşul – referent şi semn. Note la poezia lui Eugen Bunaru  

 

 

 

Eugen Bunaru a debutat, în 1981, cu volumul de poezie Alegerea surâsului , (Ed. Litera). Versurile sale de început, cum au observat imediat comentatorii, semnalează un autor bine instalat în discursul nonconvenţional şi în “mitologia” modernă a cotidianului (V. Marineasa, 1981), un optzecist decis, ce-şi asumă, conştient, alegerea.  

De altfel, poetul îşi încercase condeiul, cu ani înainte, în confruntările Cenaclului studenţesc “Pavel Dan” ori în paginile unor reviste la care colabora curent. Apropiat de grupul tinerilor ce practicau o anumită frondă literară, el îşi găseşte, treptat, un loc propriu, un ton, o arie tematică, un “stil”, clarificate pe deplin în cărţile publicate de-a lungul următoarelor trei decenii : Datorii nocturne, Editura Litera, 1985; Fragmente de tăcere, Editura de Vest, 1991; Ochiul postum, Editura Marineasa, 1994; Travestire în transparenţa unei zile, Editura Marineasa, 1994; Nobleţea din aer, Editura Marineasa, 1999 şi, mai de curând, Fragmente de tăcere, Opera omnia, Tipo Moldova, 2011, antologie la care ne vom referi şi din care vom cita în cele ce urmează.  

 

Universul textelor lui Eugen Bunaru se menţine, cu puţine modificări, în perimetrul citadin. Tema centrală a poemelor este urbea, obiect constant al contemplaţiei. Dar oraşul, de altfel mediu frecventat asiduu de autorii discursului poetic modern, nu este, pentru Eugen Bunaru, doar topos preferat, ci, mai cu seamă, nucleu generator de sens. Felul în care poetul se situează faţă de constituentele peisajului urban (stradă, cartier, clădire, monument, piaţă, berărie, zid, pavaj, poartă etc.) ne conduce spre esenţa trăirilor lirice, ridicând la suprafaţă trăsătura personală, definitorie, a meditaţiei sale artistice.  

Melancolia liniştită, egală cu sine, domină atmosfera, schiţată, constant, în tonuri calme. Privirea poetului, de asemenea calmă, detaşată, caută amănuntul discret, în care vremea a încremenit şi din care “ochiul postum” poate recupera “raze şi umbre, siluete şi imagini”. În ceaţa aburoasă ce desparte faliile realităţii, conturul, urma, imaginea vagă stabilesc înţelesul unui cadru. De aceea multe secvenţe au aparenţa unor tablouri şterse, sau a unor schiţe patinate (termenul stampă revine cu o certă frecvenţă) , prinse în ceea ce poetul numeşte “lectura unei străzi”: “Azi voi relua lectura unei străzi/ bătrâne”, notează el, precizând că reveriile sale stradale au o ţintă precisă. În centrul acestor “flash- uri” nu e chipul unei aşezări moderne oarecare, extrasă timpului, ci faţa trecută, îmbătrânită, atinsă de scurgerea timpului a cetăţii (“Arcuşul unei viori forţează la maximum/ firul amiezii/ şi mă seduce brusc negrul scorojit/ al unei porţi întredeschise/ văd iedera neverosimil de verde/ pe zidul mort şi atârnând – indiscutabil – în afara vremii…”).  

Emoţia, acumulată în lungi peregrinări, sau, dimpotrivă, tresărirea lirică, momentul de tulburare bruscă a eului, în contact cu tablouri fulgurante, sunt principalele prilejuri ce declanşează trăirea poetică. Descoperirea unui semn “rătăcit” al caducităţii, “o frunză în cădere lină”, o castană uitată pe un raft ori ”bătaia unui clopot – / reper posomorât al absenţei” etc. stimulează, totodată, de cele mai multe ori, întrebări existenţiale, legate de propria fiinţă, interogaţii privind locul pe care-l ocupă el însuşi, eul rătăcitor, într-o anume istorie familială, relaţia sa cu mediul şi, mai ales, cu acele inefabile ce ascund secretul unui spaţiu dat, în fine, raportul său, ca artist, cu universul poeziei.  

Această căutare, acest drum spre sine, prin intermediul a tot ceea ce-i caracterizează ambianţa (străzi, cartiere, porumbei, clădiri etc., la care se adaugă aerul, element esenţial, nobil, conotat cu înţelesuri din sfera spiritualităţii, şi, apoi, imaginile vagi ale oamenilor), izbutesc să dea formă poetică unei lumi, puternic personalizate, lumea oraşului în lirica lui Eugen Bunaru.  

 

În acest oraş-emblemă, strada, martor tăcut, în diferitele ei întruchipări (“Stradă tocită de cartier”; ”străduţe arhaice şi cochete”; ”străduţe dosnice”; “străzi fantomatice”; “străzi periferice”; “străzile…întunecoase pustii”; ”străzi mărginaşe”; “stradă duminicală”; ”stradéle întortocheate”; “stradă blândă de cartier”; “lectura unei străzi bătrâne”; “străzi străine”; ”strada amestecată cu gunoaie şi soare”), strada, deci, are un rol de primă însemnătate. Este locul matricial, la care poetul revine mereu, pentru a-şi găsi rădăcinile : “strada caldă, fierbinte/ ca un lapte de mamă”. Ea este, totodată, părtaşul fidel al evenimentelor: “Tu cu toată tinereţea/ (ţâşnită prin blugi)/ în mers în ţinută/ alergi…/ printre siluete cu feţele palide/ înaintând abstract către havuzul cu peşti/ şi mai departe/ spre tăcerea subţire ca o ceaţă/ din faţa catedralei unde s-a căzut/ ireal sub primele gloanţe”.  

Ea, strada, este, în egală măsură, păstrătoarea urmelor istorice ale oraşului, evocă apartenenţa lui “imperială”, pe care “ochiul postum” al poetului o caută, pentru a reînvia pe retină trecutul, deopotrivă incert, deopotrivă utopic : ”Mă îndepărtez apoi aiurea pe stradéle întortocheate/ pe sub ziduri grave şi basoreliefuri habsburgice/ susţinând în sine tăcerea/ Treptat-treptat picioarele mele adulmecă/ o memorie apostolică a paşilor a urmelor/ sau doar se îndepărtează într-o utopie a lor/ într-o utopie a mea.. “.  

 

“Lumina îngheţată a trecutului” pâlpâie pretutindeni: peste zidurile caselor năpădite de iederă, peste mahalalele mucegăite ori peste curţile de-abia ghicite în spatele porţilor grele, peste broderia clădirilor de altădată (“Pe ornamente sever-imperiale/ au adormit porumbeii oraşului”). Memoria, asemenea unui ”crepuscul/ în care s-au petrificat personaje/ şi întâmplări”, cumulează toate aceste semne, imprimând burgului prestigiul trist al unui tablou de epocă (“Flori de cais/ îşi trâmbiţează puritatea/ uşor dulceagă în vechiul aer/ de burg”).  

Aceste segmente, încremenite în pasta enunţului, au, de cele mai multe ori, rolul important de a exprima, cu mijloace împrumutate din arta vizuală, înţelesurile inefabile, “memorabile” ale frazei poetice (“Ai vrea să găseşti un cuvânt-două, ceva memorabil/ dintr-o încremenire de stampă”).  

 

Discursul rămâne, în general, rezultatul unui foarte fin filtru vizual. Percepţia senzorială, în ansamblu, e copleşită de ceea ce privirea,“ochiul complice”, înregistrează. Celelalte simţuri sunt dominate de veghea tiranică a vederii, a cărei acurateţe descoperă rapid amănuntului semnificativ: ”Nu o dată noaptea surprins/ de caligrafia bizară a liniştii/ şi a străzilor/ pe care s-ar zice că mă întorc/ cu nări dilatate/ asemeni unui Ulise anonim şi ambiguu/ urmăresc ahtiat pe o peliculă/ ce se derulerază în culisele unei priviri lăuntrice/ aventura magică a acestor paşi/ traversând deopotrivă piaţa istorică a oraşului/şi tăcerea (ei) sepulcrală contopită cu stelele”.  

 

Oraşul lui Eugen Bunaru pendulează între imaginea lui reală, existentă ca atare, şi imaginea ideală, plăsmuită de privirea “lăuntrică”. Amănunte exacte ne trimit spre un referent precis detectabil – Piaţa Badea Cârţan, Turnul de apă, piaţeta Primăriei Vechi, Prinţul Turcesc, strada Salcâmilor etc. –, dar “aventura magică” a paşilor îl conduce pe eroul liric, “Ulise anonim şi ambiguu”, dincolo de limitele concrete ale priveliştii. Acolo găseşte, pe de o parte, liniştea, lumina, aerul propice reveriilor, visării, răgazul potrivit predispoziţiilor sale poetice, pe de alta, prestigiul, atenuat, al unor vremuri de sorginte nobilă : “Cândva în acest oraş imperial/ de provincie/ am visat că voi ajunge departe/ şi că nu-mi voi da de-a berbeleacul/ niciodată copilăria adolescenţa/ tinereţea şi viaţa”.  

 

Neobositele peregrinări, în căutarea umbrelor, a imaginilor şterse de timp, iluzia că, undeva, într-un colţ ascuns, mai palpită un rest obscur dintr-o utopică realitate ideală, sunt estompate de un discret registru autoironic, de un destul de sever autocontrol, ce înăbuşă exaltarea ori afirmaţiile definitive. Poetul apelează des la astfel de tehnici de schimbare a registrelor, prin care o afirmaţie e negată imediat de opusul ei, enunţul e mutat în gama metatextuală, formulele considerate excesiv de sensibile sunt readuse la un ton neutru, prin intervenţii auctoriale: “adie o lumină o linişte/ pe străduţe dintre cele mai vechi/ (bunăoară strada Salcâmilor) ale oraşului/ Copacii de pe bordúri/ îşi împleticeau umbrele cu a mea/ cu a rarilor trecători – /ei bine, o stratagemă a luminii/ (mi-am zis cu puţină invidie)/ ce ţine de tehnica clar-obscurului”.  

 

Astfel trăieşte oraşul – Timişoara, transfigurată, desigur – în poezia lui Eugen Bunaru: la intersecţia dintre emoţie, imaginaţie şi luciditate. La intersecţia dintre contemplaţie nemijlocită şi amintire. La intersecţia dintre biografia citadină şi autobiografie. O asemenea complexă recuperare, şi configurare, a unui topos asigură textului originalitate şi o stranie frumuseţe tristă: “…Aşa poate s-ar explica/ şi emoţia ce mă absoarbe/ când trec sub ferestre ogivale/ de la care cineva cândva/ cu sufletul noctambul ca al meu/ va fi privit afară în noapte/ presimţind intens apropierea zorilor”.  

 

18 august 2014, Timişoara  

Referinţă Bibliografică:
Olimpia Berca, Oraşul - referent şi semn. Note la poezia lui Eugen Bunaru / Olimpia Berca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1337, Anul IV, 29 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Olimpia Berca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olimpia Berca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!