Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1917 din 31 martie 2016        Toate Articolele Autorului

Frânturi de viaţă -Capitolul III – Episodul 6
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
*  
 
* *  
După miezul nopţii, trei căpiţe de fân din curtea lui Gheorghe Enea ardeau cu vâlvătaie mare, departe de vreo sursă de foc care ar fi putut provoca incendiul. Urletele de groază ale cizmarului Vasile Papuc (după cum era poreclit de săteni), aflat în curte numai în nădragi, aşa cum ieşise pentru nevoi şi care venea în goană de la căsuţa sa din Dealul Şcheii, în sus de satul Goiceni, au dat alarma printre săteni. Aceştia ieşeau de prin case, care cum erau îmbrăcaţi, alergând în direcţia focului.  
Vasile Papuc, ajuns lângă ferestrele casei lui Gheorghe Enea, striga, cu disperare, bătând în geamuri:  
- Scoală! Scoală, omule! Arde fânul! Ţi-au pus foc!  
Fără a se mai îmbrăca, Gheorghe ieşi buimac din casă, înjurând de mama focului printre dinţii încleştaţi.  
- Nu se lasă nenorociţii dracului, tu-le-n tămădăul mamii lor!  
Înşfăcă două găleţi cu apă de pe ceardac şi alergară împreună spre căpiţele de fân, unde sătenii deja stingeau focul cu apă cărată din râul Desnăţel şi de prin fântânile din apropiere. Alţii, cu furcile, îndepărtau din fânul neatins de foc. Ceilalţi aruncau cu pământ peste jăratec pentru a-l stinge.  
Grajdul din apropiere nu fusese atins de limbile focului, dar sătenii înnodaseră cozile cailor, eliberându-i pentru a nu fi în pericol.  
- Uite ce face răutatea omenească! se pronunţă Costică a lui Ungurelu, un tânăr de vreo douăzeci de ani, care participase şi el la stingerea incendiului.  
- Dragul taichii, măcar de ar fi numai’ răutate omenească, da’ aici este mult mai mult, Dumnezeu să ne ferească! Ia sama, Gheorghe! Acu-ţi dădură foc la fân, cine-o putea şti, data viitoare ce ţi-or mai face? Fii cu băgare de samă, băiete! continuă moş Ion Scurtu, scărpinându-se în creştet, gânditor, cu umerii aplecaţi spre în faţă de bătrâneţe şi îngrijorare, privind undeva în gol. Apoi continuă, ca pentru el, cu glasul scăzut: nu se vor lăsa, nu se vor lăsa până nu ne-or înrobi cu totul, ne vor face slugile lor, sărăcindu-ne şi umilindu-ne.  
Ţăranii, plecând fiecare pe la casele lor, îşi dădeau fiecare cu părerea, îngrijoraţi, în legătură cu cele întâmplate, întrebându-se suspicioşi care din ei va urma şi la ce represiuni vor mai fi supuşi pentru a fi determinaţi să cedeze .  
Gheorghe Enea, născut în comuna Goiceni, deţinătorul a cincisprezece hectare de teren, etichetat chiabur, supus permanent hărţuielilor din partea organelor locale, se săturase de birurile umilitoare, se săturase să fugă permanent din calea perceptorului şi a colectorului de produse care îi băteau mereu în poartă, ameninţându-l, încercând să îl sperie în fel şi chip. Bietul om ajunsese să cumpere de la alţi localnici şi de prin alte localităţi chiar, brânză, ouă, lapte, carne, lână şi altele pentru a-şi acoperi cotele uriaşe ce-i erau solicitate de către Sfatul Popular. Celebrul „Carnet de cote”, devenise coşmarul său. Nu-şi mai afla liniştea niciodată. De multe ori, când intra pe înserate în sat, venind de la muncile câmpului, era nevoit să facă drum întors şi să înnopteze în pădurea de la marginea satului, întrucât afla de la săteni că este aşteptat de colector şi perceptor acasă.  
Într-o seară au venit după ce ajunsese Gheorghe cu ai lui acasă. Atunci nu a mai avut încotro. Le-au confiscat maşina de cusut, plapume şi alte lucruri, lăsându-le casa aproape goală, urmând să le ducă în curtea primăriei. Nu au ţinut cont de jelaniile Mariei - soţia lui Gheorghe, nici de ţipetele pruncilor - cei trei copii, o fată de zece ani, un băiat de nouă şi mezinul de doar cinci ani, nici măcar de plânsul şi blestemele bătrânului de şaptezeci de ani, Vasile, care-şi ţinea nepotul de cinci ani în braţe. Gheorghe, care a încercat să se opună, a fost lovit, înjurat şi ameninţat cu închisoarea, fiind aruncat cât colo de pe ceardacul casei.  
Sistemul colectărilor fusese dublat de o legislaţie total represivă prin care regimul comunist urmărea două obiective: mai întâi să codifice cu precizie natura produselor colectate şi obligaţiile producătorilor, de aici reuşind să formeze un îndreptar pe baza căruia să organizeze marile colectări şi, în al doilea rând, să formuleze o legislaţie strictă a pedepselor împotriva ţăranilor care încercau să se opună în a-şi preda produsele în condiţiile şi cantităţile specificate de lege.  
La plenara din 3-5 Martie 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej prezenta o schiţă de proiect în discursul său, prin care urma să modifice complet structura proprietăţii agricole din România, o reformă de sorginte sovietică, bazată pe raţionamente ideologice şi argumente economice. Cu toate acestea, evoluţia evenimentelor ulterioare a fost menită a-i contrazice optimismul. Sistemul cotelor era, încă, principala pârghie sustenabilă a aprovizionării oraşelor.  
La povara cotelor din Iulie 1949, s-a adăugat şi impozitul agricol, care era văzut de către Partidul Comunist ca un instrument de presiune asupra gospodăriilor agricole particulare. Este încurajat denunţul, fiind făcute promisiuni de acordare a unor facilităţi persoanelor care vor denunţa chiaburii ce tăinuiesc sau distrug produse supuse colectării.  
Astfel, prin Decretul 183/1949 privind sancţionarea infracţiunilor economice, cu o arie largă de aplicabilitate, făcea practic imposibilă orice abatere, evaziune de la normele impuse prin planul de colectare.  
Neachitarea obligaţiilor către stat şi nepredarea cotelor de către producătorii particulari în timpul stabilit prin acest plan de colectare, se pedepsea cu închisoare corecţională de la 1 la12 ani şi amendă de la 10.000 la 100.000 lei. Dacă erau prinşi sau pârâţi că încercau să ascundă produsele agricole, puteau primi muncă silnică de la 5 la 15 ani şi amendă de la 50.000 la 200.000 lei. Deşi decretul 183/1949 limita măsura confiscării la „bunurile ce au folosit sau au fost destinate să folosească la săvârşirea infracţiunii prevăzute de...”, în multe procese s-a extins la confiscarea averii, făcându-se trimitere la decretul 312/1949. „În acest sens se va adopta şi decretul nr. 131/1952 privitor la răspunderea pentru nepredarea în termen de către gospodăriile agricole individuale şi cetăţeni a produselor agricole supuse colectării, precum şi la procedura de urmărire silită a executării acestor obligaţiuni (BO nr. 30 din 18 iunie 1952). Decretul 131/1952 simplifică procedura de confiscare în cazul refuzului de a preda cotele la stat.”  
Venise toamna anului 1950, bălăcindu-se în ploi şi într-o înecată posomorâre. Ceaţa lunecoasă şi nesuferită acoperea în fiecare dimineaţă ariile ruginii şi clăile de grâu netreierat, de după gardurile de nuiele ce împrejmuiau curtea unde era hambarul şi nutreţul.  
Pământul nedesţelenit mustea de apă iar în luncă, amăgitoare culori vii, ca dintr-un obraz ros de boală, mijeau în ceea ce părea a fi înverzirea ierbii noi.  
De trei ani, de când îi luaseră lucrurile din casă şi îl aruncaseră din ceardac, sub ochii copiilor, Gheorghe Enea era un alt om. Zăcuse vreo două luni la pat după acea căzătură, pesemne zdruncinătura îi afectase rău organele ori, poate, supărarea îl doborâse, pentru că nu vorbea cu nimeni, nu spunea ce-l doare, doar că nu vrea să meargă nicăieri, nu vrea să-l vadă nimeni. Cine ştie ce se petrecea cu bietul om şi cine ştie ce era în sufletul său.  
Maria era singura care avea acces în încăperea unde stătea, ducându-i câte ceva de-ale gurii atunci când, după rugăminţi îndelungate, accepta să mănânce ceva ori când îl spăla şi schimba. Pentru copii şi tatăl său, accesul în camera lui era strict interzis. Încă de la început, Gheorghe a cerut cu fermitate acest lucru, motivând că nu are demnitatea necesară de a-i putea privi în ochi.  
Pofta de viaţă îi pierise. Devenise ursuz, se simţea umilit. Doar când se gândea la noaptea incendiului, la clipele în care făcea cale-ntoarsă din marginea satului stând fugar prin pădure ori la momentul în care i-au luat bunurile, golindu-i casa, Gheorghe se făcea stacojiu la faţă şi cu greu îşi stăpânea mânia, apoi ceda cuprins de durerea neputinţei în faţa unui sistem opresiv, iar lacrimile-i împăienjeneau ochii. Destul de greu, dar cu încăpăţânare, deschidea ochii mari şi îi aţintea în tavan, forţându-se să-şi reţină lacrimile, să nu le lase să curgă. Cu fiecare zi ce trecea, aceştia se transformau în două globuri de gheaţă, care o înspăimântau pe Maria. Gheorghe nu mai avea nimic din omul blând, cald, pe care îl cunoscuse şi iubise atât de mult. Până şi gura frumos conturată, cu buze pline, frumos arcuite, acum devenise aspră, colţuroasă, ca de fiară, încremenită parcă într-un scrâşnet permanent.  
Când, în cele din urmă, se hotărâse să iasă din casă, răceala lui Gheorghe se întinse ca o molimă asupra întregii familii şi, cu atât mai mult, asupra sătenilor. Devenind suspicios, nu vorbea cu nimeni, doar răspundea mormăit la o „Zi bună, Gheorghe!”, urare adresată de câte un vecin, grăbindu-se să-şi caute de treburi. Cei ai casei se obişnuiseră şi, deşi îi apăsa această însingurare a lui, încercau să-l înţeleagă. Lucra la câmp de dimineaţa până noaptea târziu, dar fără nicio bucurie, ştiut fiind faptul că nu se putea bucura de rodul muncii sale.  
În una din zile, bătrânul său tată, în timp ce stăteau toţi trei la masă, după ce copiii plecaseră în camera lor, şi-a luat inima-n dinţi şi pe un ton liniştit i s-a adresat cu blândeţe lui Gheorghe:  
- Mă, băiete, fiule, nu este bine ce faci! Schimbă-ţi purtarea! Treabă-i asta? Ascultă la mine, taică! Nu-i de bine..., cine ştie ce ne-or mai face ăştia? Cine ştie ce vremuri ne-or mai aştepta? Tu trebuie să te pui pe picioare, eu nu mai pot. Timpurile se schimbă. Acum, tu eşti stâlpul familiei. Toată baza este la tine. Taica, ţină-l Dumnezeu în grija lui, avea o vorbă: când începe a putrezi copacul, apoi să ştii că putregaiul se întinde, dacă nu-l lecuieşti la vreme. Iar lecuirea trebuie să fie straşnică. Lecuieşte-te băiete! Prea ai lăsat putregaiul să-ţi cuprindă sufletul şi ne cam cuprinde pe toţi. Cuprinde tot copacul şi uiţi de cele ramuri tinere..., la ele te gândeşti?  
Contrar aşteptărilor Mariei, dar şi ale tatălui său, amândoi aşteptându-se la o reacţie violentă sau cel puţin la o ieşire din casă cu uşi trântite în urma lui, Gheorghe rămase la masă tăcut, dus pe gânduri, învârtind absent lingura în strachina goală din faţa lui. După câteva secunde bune, care păreau o eternitate pentru cei doi, pentru că nu ştiau la ce să se aştepte, Gheorghe se adresă tatălui, fără a ridica privirea:  
- Ai dreptate, taică! M-a cuprins şi m-a cuprins rău de tot! Nu sunt bun de nimic. Mi-ai dat totul pe mână şi eu ce am făcut? M-or blestema cei duşi, m-o blestema pământul străbunilor că n-am ştiut să-l apăr, dar o voi face! Fie şi de-o fi să-l spăl cu sângele meu!  
- Dragul tatii, timpurile s-au schimbat, trebuie să ne adaptăm, să mergem în rând cu lumea! Orânduirea vrea altceva, nu putem să ne punem contra ei, să ne mulţumim cu puţin! Vezi tu câte se-ntâmplă! Se fac arestări, oamenii sunt schingiuiţi, toţi vorbesc de câte cele..., se tem, tu nu ştii, nu vorbeşti cu nimeni! Am auzit că la Cârnăuani l-au arestat pe unul şi l-au condamnat la o lună de închisoare, doar pentru că a întârziat cu o zi terminarea recoltării grâului. Nu-i de joacă, băiete! Asta ne mai trebuie nouă?  
Nimeni nu avea să ştie ce va întâmpla în urma acestei discuţii. Faptul că temerile bătrânului Vasile Ene aveau să fie providenţiale, s-a dovedit nu peste prea mult timp…  
În vara următoare, în luna August a anului 1951, Gheorghe Ene, acuzat fiind de nepredarea cotelor, a fost arestat şi condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare corecţională, plus 50.000 lei amendă şi s-a dispus confiscarea averii. Imobilele ce-i aparţineau au fost date în folosinţa Postului de Miliţie. Bătrânul Vasile Ene nu a rezistat durerii de a-şi vedea fiul arestat, ruşinii de a rămâne pe drumuri, fiind evacuaţi din comună şi, la două zile după pronunţarea sentinţei, îşi dădu duhul, părăsind, cu sufletul amar, cele lumeşti. A fost îngropat prin mila oamenilor din sat, cât se poate de simplu, oamenii temându-se ca gestul lor să nu fie interpretat de autorităţile vremii, ca unul ofensator. Tuturor le era frică...  
Maria, rămasă pe drumuri, singură şi cu trei copii, fără de nici unele, găsi adăpost în casa unor rude mai îndepărtate, dintr-o comună în apropiere de Craiova.  
Gheorghiţa, fata cea mare, avea acum doisprezece ani. Al doilea, băiatul, Grigore, avea unsprezece ani, iar mezinul Costel abia împlinise şapte ani…  
 
Va urma  
 
Referinţă Bibliografică:
Frânturi de viaţă -Capitolul III – Episodul 6 / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1917, Anul VI, 31 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!