Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1908 din 22 martie 2016        Toate Articolele Autorului

Frânturi de viaţă -Capitolul III – Episodul 5
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Într-una din zile, Romelia se întorcea de la Întreprinderea de drumuri şi poduri Craiova, unde lucra tatăl său, Vasile, ca manipulant. De când începuse vacanţa de vară, devenise un obicei să bată zilnic acest drum, cu voia ori fără voia ei, pentru a-i duce de-ale gurii la prânz. Era unul din puţinele momente ale zilei, în care biata fată se simţea, totuşi, mai bine. Putea să fie relaxată, sinceră, să se manifeste spontan, fără teama de a se trezi lovită, jignită sau trasă de păr, ba chiar putea râde de glumele stângace ale lui Vasile. Împărţeau momente scurte de fericire, când erau doar ei doi, ca pe o binecuvântare. Îi lega acelaşi sentiment de frustrare pe care îl trăiau în prezenţa Lenei.  
Mergea agale pe Calea Severinului, cu capul în pământ, gândindu-se ce treburi mai are de pus la punct când va ajunge acasă. Era destul de concentrată şi, cu atât mai mult, se sperie puternic în momentul în care se lovi brusc de un obstacol. În momentul impactului, în urechi îi răsună vocea răguşită, şoptită ameninţător, a unui bărbat, care, fără să ezite, o îmbrăţişă brutal în fracţiuni de secundă, plasând lama lucioasă a unui cuţit în pieptul ei, între sâni, neîncetând să privească agitat împrejurimile.  
- În sfârşit, păpuşică, jigodie mică! Azi mă voi înfrupta din dulceaţa ta… Mmm! Nu care cumva să-ţi treacă prin cap să ţipi, să zici ceva, că te fac bucăţi, ai auzit? Ssst! Să fii cuminte şi Gogu te va iubi de n-ai să uiţi o viaţă-ntreagă. De o faci pe târfa cu mine, praf te fac! Mmm! Da’ ce carne tare ai şi ce merişoare! Fire-aş al naibii, abia aştept să muşc din ele!  
Mâna stângă, negricioasă şi murdară, îi frământa violent sânii fetei, trecând de la unul la celălalt, în timp ce ochii lacomi le urmărea tremurul sub bluza subţire de vară.  
Şocată şi speriată, Romelia se blocase în primele câteva clipe, fără să-şi dea seama cum să reacţioneze. Ochii îi rămăseseră aţintiţi pe lama cuţitului ce-i împungea pieptul, manipulat cu îndemânare şi repeziciune de mâna negricioasă de la un sân la altul. Simţea doar durere şi scârbă. Rămăsese ca mută, înmărmurită de groază, ochii devenindu-i izvor de lacrimi. S-a dezmeticit şi a înţeles pericolul la care era expusă, în momentul în care bărbatul a prins-o de fese, trăgând-o puternic către el şi frecându-şi trupul de al ei, înţepând-o în acelaşi timp cu lama cuţitului. Romelia icni cu groază...  
- Ssst! Să nu ţipi! Să mergem, altfel te fac aici, că nu mai pot, zdreanţă! Eşti bună rău de tot! De când stau eu cu ochii pe tine...  
- Lasă-mă în pace! Nu merg nicăieri! Ce ai cu mine, omule? răspunse Romelia plângând şi privind cu disperare în jur, sperând să găsească o posibilitate de a se salva.  
Privirea ei, ce căuta peste umerii bărbatului, descoperi că în capătul străzii tocmai intrase o maşină de la Drumuri şi poduri. Într-o clipă, Romelia se hotărî, potrivit planului ce-i venise în minte. Era convinsă că, în primul moment, distragerea atenţiei agresorului era unica sa şansă.  
- Ba, vei merge şi încă cum! Doar că de nu vei vrea de bună voie..., vei vedea ce te aşteaptă, scorpie! o ameninţa bărbatul, scrâşnind din dinţi.  
- Bine! Merg, dar dă-mi drumul, nu mă mai strânge! Nu putem merge aşa...  
- Nu mă minţi? Te omor, dacă o faci! continuă tuciuriul să ameninţe privind-o în ochi dur şi suspicios.  
Inspirându-i încredere figura inocentă a Romeliei, după câteva clipe de gândire, el coborî uşor mâna în care ţinea arma albă, după care împinse fata, la un pas distanţă, pentru a avea spaţiu să-şi prindă cuţitul la cureaua gen centură. Romelia privi repede în direcţia maşinii. Aprecie că ar mai fi mai puţin de două sute de metri până la ei. Fără sa mai stea pe gânduri, profită de clipa de neatenţie a acestuia şi îl împinse cu amândouă braţele în umeri, în timp ce cu piciorul drept îl lovi puternic între picioare.  
Tuciuriul se prăbuşi la pământ icnind greu. În timp ce se zvârcolea cu mâinile între picioare, strângându-se covrig şi urlând de durere, Romelia o rupse la fugă pe mijlocul străzii, în direcţia din care venea maşina. Un scârţâit puternic de roţi făcu sângele fetei să-i îngheţe în vine. Mastodontul se opri foarte aproape de ea, înţepenind. Sleită de puteri în urma şocului şi a spaimei prin care trecuse, simţind că a scăpat de starea de pericol, dar realizându-i amploarea, urmările ce aveau să-şi pună pecetea pe viaţa sa, fata eliberă ultimele resurse de adrenalină văzând maşina la doar câţiva paşi de ea şi căzu în neştire, topindu-se pe picioare ca o lumânare.  
- Fir-aş al naibii! Ce-i asta? înjură tânărul şofer din dosul volanului mastodontului. Ce-i cu nebuna asta? se întrebă el, nedumerit şi furios, coborând din maşină şi îndreptându-se către Romelia, care zăcea nemişcată pe caldarâm. Măi fată, tu eşti nebună? Ce mama naibilui te-a apucat? Vrei să te sinucizi? Vrei să mă bagi în puşcărie? Ridică-te naiba odată, că doar nu te-am lovit! Tu nu auzi? Ce-i cu teatrul ăsta? Ridică-te! Măi..., ce-i cu tine?  
Niciun răspuns nu primi din partea ei. Fata zăcea ca moartă pe pavelele de piatră, fără a schiţa nici cel mai mic gest. Paloarea de pe faţa ei frumoasă, încadrată de părul blond, răvăşit, ce-i cobora pe umeri, liniştea genelor lungi şi buzele întredeschise, l-au făcut pe şofer să rămână pentru o clipă nemişcat, să fie cuprins de o stare ciudată de linişte, de calm inexplicabil. Se frecă la ochi, parcă pentru a se convinge că fata chiar există, acolo, pe pavele şi nu este o arătare. Când a privit-o, din nou, s-a dezmeticit. „Tâmpitule!” se apostrofă în gând. Se aplecă, o prinse şi o scutură cu putere de umeri, strigându-i.  
- Măi, fată! Trezeşte-te! Ce ai?  
O plesni uşor cu palma peste obraji.  
- Hei! Trezeşte-te!  
Amintindu-şi că are o ploscă cu apă la maşină, dădu fuga şi luând-o în grabă de sub scaunul maşinii, reveni şi stropi abundent obrajii fetei, continuând să o strige.  
Romelia a tresărit. Dând semne de trezire, îşi mişca genele lungi, deschizând ochii mari, verzi, de culoarea smaraldului, dar speriaţi la vederea omului din faţa ei. Încerca să-şi amintească, dar nu reuşea. Cu teama şi groaza ce-i stăpânea întreaga fiinţă încă de mai înainte, îl izbi puternic în piept cu pumnii strânşi, dintr-un instinct de auto-apărare.  
- Nuuu! Lasă-măă!  
Tânărul, care stătea sprijinit pe un genunchi, luat prin surprindere, căzu pe spate dezechilibrându-se. Se ridică cu greu, în timp ce Romelia sări în picioare îngrozită, privind în jur, parcă căutând o portiţă de scăpare. Întorcând privirea către tânărul ce se uita cu surprindere la ea şi care păstra o anumită distanţă, Romelia realiză că omul nu seamănă nici pe departe cu agresorul ei. Acesta era şaten, cu ochii de un albastru azuriu, cu trăsături frumoase şi, în ciuda hainelor de lucru pe care le purta, părea un băiat îngrijit. Iar vocea ce o auzise vorbindu-i, deşi fermă, autoritară prin tonul cu care-i cerea să-şi revină, nu avea acel şuierat ameninţător, din contră, ascundea o blândeţe, o căldură ce-i pleca de undeva din interior. Fata izbucni în plâns. Un plâns amar, nestăpânit, un plâns despre care nici ea nu ştia pentru ce-l eliberează. Era spaima celor prin care trecuse, dar şi ruşinea pentru modul nedrept în care se comportase faţă de acest om, care dorise doar să o ajute şi care se dovedise a fi salvatorul ei.  
- De ce plângi? Te-ai calmat? Poţi să-mi spui cine eşti şi ce s-a întâmplat? Ce ai păţit? O întrebă tânărul, calm, cu voce blândă, dar păstrând distanţa, nedorind să o sperie, prin apropierea sa. Eu sunt Petru. Ilie Petru şi lucrez ca şofer pe maşina Intreprinderii de Drumuri şi poduri din Craiova.  
Printre sughiţuri de plâns, cu faţa inundată de lacrimi, semn că abia acum elibera toată tensiunea acumulată, tremurând din toate încheieturile, fata abia reuşea să articuleze cuvintele, privirea fugindu-i involuntar într-o anume direcţie, o zonă care încă îi inspira teamă.  
- Ro... Romelia, mă… mă numesc. Romelia Petrescu, fiica lui Vasile Petrescu, manipulator la Drumuri şi poduri… Fusei la tata, cu de-ale gurii...  
- Fata lui nea Vasile? Fire-aş al naibii! Şi ce păţişi? De ce eşti aşa speriată? Cine, ce îţi făcu?  
- Veneam de la tata ca de obicei şi... Romelia îi povesti cu lux de amănunte toată întâmplarea. Petru îi spuse să urce în cabina maşinii, iar el prinse un levier în mână şi se îndreptă către locul unde fata îi relatase că s-a petrecut agresiunea. N-a găsit pe nimeni. Se vede treaba că individul îşi revenise şi, văzând că poate fi descoperit, spălase putina fugind din zonă. În graba sa, scăpase cuţitul, care îi căzuse de la centură, probabil, atunci când căzuse şi el pe caldarâm, în urma loviturii precise aplicată de Romelia.  
Intors la maşină, Petru i-a spus fetei să nu-şi facă griji că individul a dispărut. Apoi, a continuat:  
- Nu-ţi fie teamă, oricum nu te voi lăsa să mergi singură nicăieri. Spune-mi! Unde vrei să te duc? Unde locuieşti?  
Romelia îşi aminti brusc de Lena. O va ucide! Dacă află ce a păţit, o va acuza de toate relele pământului, nu va mai avea zile bune cu ea.  
- Trebuie să mă duci la tata. Da, la tata la serviciu, el va şti ce-i de făcut, el mă va înţelege..., continuă fata, îngândurată, mai mult pentru ea decât pentru Petru, care o privea uimit. Era atât de frumoasă, de inocentă! În acelaşi timp, părea atât de misterioasă, de matură în gândire, iar în sufletul ei de copil părea că se dă o luptă între forţe foarte puternice, contrare, inegale. Un copil şi un adult ce-şi disputau întâietatea.  
Mă duci odată ori nu? Ce rămăseşi aşa? Vocea autoritară a Romeliei îi întrerupe brusc şirul gândurilor, trezindu-l cu forţa unei găleţi de apă turnată direct în creştetul capului.  
- Da, desigur! Sigur că te duc, n-ar fi, totuşi, mai bine să te duc acasă?  
- La tata, am spus. Să mergem!  
- Bine, bine..., mergem.  
Ajunşi la Întreprinderea de Drumuri şi Poduri, când a văzut fata şi i s-a relatat toată povestea, lui Vasile i s-au înmuiat picioarele. Înjura de toţi sfinţii şi chiar a intenţionat să-şi părăsească locul de muncă pentru a căuta şi identifica agresorul. Cu greu l-au liniştit fata şi Petru, spunându-i că acesta nu a mai fost de găsit în zonă. După ce s-a calmat, au luat hotărârea să nu-i spună nimic Lenei, iar Romelia să nu mai vină cu mâncare la el. Petru a reacţionat imediat, realizând că dacă fata nu mai vine însemna că nu o va mai putea vedea.  
- Nea Vasile, dacă nu-ţi este cu supărare, auzii din întâmplare discuţia, nu crezi că dacă fata n-o mai veni, nevasta dumitale îşi va da seama că ceva se întâmplă?  
- Mă Petru, mă băiete, fire-ai al naibii, tu! Ştii că-ţi merge mintea bine? Ş-apoi, la cum îi muierea mea de-a dracu, nici ăla n-o poate duce de nas. Uite că ne-am împotmolit..., cum să facem s-o dăm bine? Nici fata n-o mai pot pune în pericol, dar nici cu Lena nu ştiu cum s-o scot la capăt. Dacă află, îi vai ş-amar de fătuca asta, dar şi de mine! De-l aflu pe nenorocitul ăla, unde-i stau picioarele-i voi pune capul! Baragladină nenorocită, să-mi sperie mie copila? Doamne Dumnezeule, îţi mulţumesc că mi-ai salvat copila şi iartă-mi gând rău şi vorba cu păcat!  
- Nea Vasile, de nu-i cu supărare, eu mă gândii la o soluţie, ar putea merge şi toate să fie bune...  
- Ia s-aud, mă, Petru!  
- Dacă am stabili o anumită oră când să iasă fata la stradă cu d-ale gurii şi eu aş trece, aşa ca din întâmplare, că tot circul toată ziua şi aş lua-o cu maşina, ce zici?  
Vasile, scărpinându-se în cap peste bască, răspunse precipitat, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă:  
- Mă băiatule, eşti dat naibii! M-ai scos din griji, dar trebuie să fim cu mare băgare de seamă! De ne află muierea, ne-am dus pe copcă toţi.  
Zis şi făcut. Totul mergea conform planului. În fiecare zi, la ora stabilită, Romelia ieşea cu trăistuţa cu mâncare în colţul străzii Tufănele, un loc unde nu era cunoscută. Petru apărea cu maşina, fata urca şi-i ducea mâncarea tatălui său. La întoarcere, o lăsa în acelaşi loc. Timp de mai bine de o lună şi jumătate au făcut zilnic acest drum împreună. Deveniseră buni prieteni. Tot drumul, dus-întors, vorbeau încontinuu, se tachinau, râdeau, distrându-se din cele mai ciudate şi mai neînsemnate lucruri. La un moment dat, Romelia i-a spus că are senzaţia că au crescut împreună şi că i-ar fi plăcut să-i fi fost frate mai mare. Rostind aceste cuvinte, o umbră a acoperit chipul ei frumos, senin, întunecându-l cum se întunecă pământul atunci când, în mijlocul verii, un nor negru de ploaie se interpune între el şi soare.  
Petru a privit-o, sesizându-i tristeţea, durerea pe care încerca, cu greu, să şi-o stăvilească.  
- Vrei să vorbeşti despre ce te apasă?  
- Nu! Poate altădată..., nu sunt pregătită, nu pot.  
- Bine. În altă ordine de idei, ca să ştii şi tu..., eu nu mi-aş dori asta.  
- Ce? Ce nu ţi-ai dori? Întrebă Romelia, curioasă, făcând ochii mari?  
- Să-mi fii soră mai mică...  
- De ceee?!  
- Hm! Să vedem! Pentru că...  
- De ceeee?! Spune-mi odată!  
- Pentru că nu aş putea să stau mereu lângă tine, să te văd toată ziua, să te cocoloşesc, să te apăr, să te ştiu că eşti sora mea, să te iubesc, doar, ca pe o soră. Na, că am spus-o! exclamă el şi continuă profitând de faptul că Romelia amuţise, privindu-l năucită. Da, Romelia, draga mea, să nu te sperii şi te rog să mă asculţi până la capăt. Eu cred şi nu doar cred, sunt sigur că te iubesc. Ştiu că pentru tine este un lucru nou, neobişnuit, s-ar putea să te sperie, să nu îl înţelegi la vârsta ta, ai doar cinsprezece ani, eu am douăzeci. Nu-ţi cer decât să-mi permiţi să te iubesc, aşa cum am făcut-o şi până acum, în tăcere, şi să-mi dai voie să te rog un lucru simplu, esenţial pentru mine, anume de a mă aştepta, să nu te măriţi! În septembrie voi pleca în armată, voi sta un an şi patru luni. Până mă întorc, vei împlini vârsta legală pentru a ne putea căsători, vei avea şi timpul necesar să înţelegi această situaţie şi sper, sper din tot sufletul, să mă iubeşti şi tu.  
Romelia, cât timp a vorbit Petru, a ascultat liniştită. Deci asta era. Ceea ce simţea ea pentru Petru însemna iubire. Acum se explica totul. Nopţile ei de nesomn, gândurile care-i fugeau mereu în întâmpinarea lui, momentele în care visa cu ochii deschişi şi imaginea lui prezentă peste tot pe unde mergea şi se întorcea, toate purtau un singur nume: Iubire. Era îndrăgostită de Petru şi ea, ca proasta, credea că doar lipsa unui frate, o face să trăiască aceste lucruri frumoase alături de el. Stomacul îi tremura şi era fericită că Petru i-a clarificat lucrurile, fără a-şi dea seama cât era de necesară această clarificare pentru ea...  
 
Va urma  
Referinţă Bibliografică:
Frânturi de viaţă -Capitolul III – Episodul 5 / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1908, Anul VI, 22 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!