Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1901 din 15 martie 2016        Toate Articolele Autorului

Frânturi de viaţă -Capitolul II – Episodul 4
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Bâiguielile nedesluşite ale femeii, albă ca varul, atrag atenţia ofiţerului care tocmai terminase de citit ultimul articol.  
- Dar..., oameni buni! Ce se întâmplă? Acestei femei îi este rău. Daţi-i un pahar cu apă, ceva! De ce nu mi-aţi spus mai repede? Este bolnavă? Ce are? De când se simte rău? Floarea zăcea prăbuşită pe scaun. Doar lacrimile-i alunecau fără oprire pe obraji, ca două izvoare. Incepuse să-şi revină, dar gândurile ce-o năpădeau ocupându-i mintea cu repeziciune, o readuceau la cruda realitate şi nu făceau decât să o facă să-şi dorească să fi murit, să nu se fi mai trezit niciodată.  
Lena se înroşise ca un rac, înţelegând starea cumnatei sale. Se vede treaba că nu-i convenea, se temea ca nu care cumva aceasta să-i strice treburile, să se răzgândească.  
- S-ar putea, ştiţi, să o scoatem puţin afară? Sărăcuţa de ea! Îşi va reveni imediat. Emoţiile, oboseala...  
- Bine, bine...! Facem o pauză. Aveţi grijă de ea! Să fie bine. Luaţi şi nişte apă!  
Nicolae o luă pe Floarea pe după umeri şi ieşiră pe uşă. Ieşiră şi Lena cu Vasile, după ei. Ajunşi afară, o aşezară pe o bancă în faţa clădirii. Lena îi dădu paharul cu apă şi încercă să-i citească în privire, să vadă, nu cumva i-a încolţit ceva în minte?  
Răcoarea de afară a mai adus puţină culoare în obrajii acesteia, dar privirea-i era goală, inexpresivă, era a unui om care pierduse sensul vieţii, care-şi pierduse respectul faţă de sine, care simţea că nu-i mai aparţine nici nimicul pe care nu-l are.  
- Cumnăţică, spune-mi ce este cu tine, te doare ceva, ce ai? Hai, revino-ţi, draga mea! Ne aşteaptă ofiţerul înăuntru. Trebuie să terminăm treaba pentru care venirăm. O să fie bine. Nu-ţi face griji! Hai, poţi merge? Semnăm şi gata. Este târziu.  
Floarea încuviinţă din cap. Intrară în biroul ofiţerului şi, după câteva chestiuni de rutină şi proceduri obligatorii, au trecut la semnarea documentelor. Le-a fost înmânată Hotărârea Autorităţii tutelare explicându-li-se că trebuie să meargă la Sfatul popular, ca în baza acestei Hotărâri, să se facă menţiuni în Certificatul de naştere al fetiţei despre înfiere sau să le fie eliberat unul nou.  
- Mulţumim, domnule! Bună ziua!  
Lenei, de mare bucurie ce simţea, mai că îi venea să-l sărute pe funcţionarul de la “înfieri”, care rămăsese privind-o cu milă pe Floarea, încercând să pătrundă dincolo de gândurile acestei femei, să înţeleagă ce a determinat-o să-şi înăbuşe atâta durere şi să cedeze, dându-şi copilul acestei scorpii. “Dumnezeu să vă ajute!” rosti, aşa, mai mult ca pentru el.  
- Da’, voi ce faceţi? Haideţi! Nu mergeţi la noi? Trebuie să sarbătorim, zise Lena, insensibilă ca de obicei.  
Ceilalţi trei o priviră cu dezgust şi uimire. Floarea izbucni în plâns iar lui Nicolae şi lui Vasile nu le venea să creadă că o femeie poate să fie atât insensibilă, atât de inconştientă încât să nu realizeze că acesta nu era un prilej de sărbătoare.  
- Nu, nu mai mergem... Vom pleca acasă, ne aşteaptă copiii, preciză Nicolae cu voce ştearsă, ce venea de departe.  
- Nicolae, să-mi aduci fata acasă! Când mi-o aduci pe Romelia?  
Floarea plângea în hohote iar Nicolae nu ştia cum să o liniştească…  
- O voi aduce, o voi aduce..., repetă Nicolae, cu glasul stins de tot… Cu bine!  
Drumul spre casă se dovedi mai lung şi mai apăsător. Cei doi nu au scos nicio vorbă. Mergeau ca muţi, cu capul plecat şi privirile-n pământ. Doar suspinele Floarei şi oftaturile prelungi, la anumite intervale de timp, ale lui Nicolae erau dovada că pe acel drum de ţară, circula cineva.  
În familia Ionescu prăpastia se adâncea cu fiecare zi care trecea. Ziua, făceau mari eforturi să se comporte cât de cât normal, pentru a masca în faţa copiilor îngrijorarea şi amărăciunea ce le rodeau sufletele. Noaptea, se gândeau şi căutau soluţii pentru a face despărţirea de Romelia suportabilă, înţeleasă de către biata fată şi de către ceilalţi copii, dar nu şi pentru ei, ca părinţi. În cele din urmă s-au gândit că cea mai bună soluţie ar fi să nu le spună încă nimic despre adopţie, ci doar că vor merge să-i cumpere un cadou Romeliei, pentru rezultatele bune la învăţătură şi, ca din întâmplare, la invitaţia mătuşii de la Craiova, să mai rămână la oraş. Stând acolo s-ar putea să înceapă să-i placă, să se obişnuiască cu cei doi, iar cea mică şi George, fără ea, iar despărţirea să fie mult mai uşoară.  
A doua zi, Floarea a făcut pâine la ţest, plăcinte cu brânză şi cu nucă, a tăiat o pasăre şi a făcut ciorbă şi friptură. S-au adunat toţi în jurul mesei, au mâncat, cei mici s-au tachinat, au râs, a fost voie bună cum nu mai fusese de multă vreme.  
- Romelia, draga mamei, pregăteşte-ţi rochiţa cea roşie şi săndăluţele albe, alea bune ! Mâine mergem la Craiova. Trebuie să-ţi cumpărăm un cadou, ceva, că doar ai primit premiul întâi, nu ?  
- Da, dar luăm şi la ceilalţi câte ceva, nu?  
- Vom vedea, vom vedea! Hai, gata! La spălat şi la culcare, toată lumea!  
Se treziră devreme în dimineaţa ce a urmat şi plecară pe drumul care, pentru Romelia, avea să fie un drum fără întoarcere, un drum ce avea să fie începutul în fresca unei vieţi, un drum care arăta sensul unui destin scris deja, undeva, în cartea acelei vieţi...  
Capitolul III  
Era ora trei dimineaţa.  
Romelia deschise ochii şi privi către felinarul cu lumină slabă din colţul străzii, care-şi arunca razele-i dulci ca o binecuvântare, tocmai în cămăruţa acestei copile.  
Adusese, încă din seara trecută, mai multe găleţi cu apă şi umpluse cazanul pregătit pe plita de fontă, iar acum trebuia să dea foc să o încălzeasca pentru înmuiatul rufelor. Cu ochii încă mijiţi, se îmbrăcă repede şi aprinse focul, îşi aşeză patul şi sortă rufele pentru înmuiat. Privea la flăcările care ardeau lemnele trosnind în vatră şi o năpădiră amintirile. Cât trecuse, oare?  
Trecuseră cinci săptămâni de când venise cu mama şi tata la Craiova să-i cumpere cadouri, pe motiv că luase premiul I, ca recompensă. Mătuşa insistase să i-o lase să mai stea la ei. Când părinţii au plecat, Romelia a simţit că-i fuge pământul de sub picioare, mama şi tata aveau lacrimi în ochi şi au plecat grăbiţi, de parcă-i alerga cineva, fără a privi înapoi. Doar mama avusese o încercare, dar tata a prins-o de umeri, oprindu-i gestul. A apropiat-o uşor de el… şi au plecat. Romelia, parcă presimţind ceva, a încercat să alerge după ei, însă braţul ferm al Lenei a strâns-o, oprind-o în loc şi a împins-o în curte. La câteva zile, găsind-o pe Romelia plângând, Lena i-a strigat nervoasă copilei:  
- Nu are rost să te mai smiorcăi atâta! Gata! Tu nu mai eşti fata lor… Tu eşti fiica noastră… Tu eşti Romelia Petrescu. Te-am adoptat… cu acte-n regulă şi ar trebui să ne fii recunoscătoare! Bagă-ţi bine asta în cap şi treci la treabă că se face noapte!  
Câteva zile, Romelia nu a putut scoate un cuvânt. Uneori simţea cum gândurile-i năvălesc în minte cu o viteză năucitoare, alteori simţea că mintea ei este un imens vid. Se refugiase în muncă. Executa tot ce-i spunea Lena, mecanic, cu dibăcie şi precizie, fără a protesta, fără greşeală, deşi nu erau munci pentru un copil de vârsta ei. În această linişte aparentă, în mintea ei se ducea o luptă, o luptă infernală. Erau sentimente amestecate… Silă pentru părinţi, gândind că nu au iubit-o, că au minţit-o dorind să scape de ea, apoi întrebarea care o chinuia cel mai mult. “Dar, dacă am fost eu un copil rău, dacă i-am supărat eu, de m-au dat? De ce tocmai pe mine? Trebuie să-mi accept pedeapsa... Dacă aş fi un copil bun, mătuşa nu s-ar purta frumos cu mine? Mătuşa este… mătuşă. Cum să-i spun mamă? Nu este mama mea! » Lena îi ceruse în nenumărate rânduri să-i spună mamă. De câteva ori o trăsese şi de păr din această cauză.  
Jocul limbilor de foc din vatră mângâiau cu blândeţe lacrimile, ce-şi croiseră drum pe patru rânduri înnodându-se sub bărbia fragedă a Romeliei, prea timpuriu inundată în amarăciune. Tresări când în plită trosni un lemn de salcâm, îşi sterse repede lacrimile cu poala rochiţei şi băgă două degete în cazanul cu apă. Se încălzise.  
După înmuiatul rufelor, îşi şterse bine mâinile de apă, luă sacoşa cu sticle şi fugi repede la lăptăria din colţ, aşezându-se la rând. La cinci venea maşina cu lapte. Reveni repede cu sticlele cu lapte, intrând în grabă în odaia ce îndeplinea atât rol de bucătărie cât şi de cameră a ei, a Romeliei, dar şi cameră de zi. Odaia nu era deloc frumoasă: tavanul scund, ferestrele întunecoase, pereţii coşcoviţi şi înnegriţi din cauza fumului. De când venise Romelia, însă, încercă să o facă cât de cât primitoare, având grijă să o menţină curată, ordonată, să şteargă praful permanent.  
Puse laptele la fiert şi aşeză pe ochiul alăturat fiertura pentru porc. Privea cum arde focul, gândindu-se la treburile pe care le are de făcut în acea zi, atentă să nu scape laptele în foc. Se obişnuise cu toate treburile casei şi le făcea cu toată inima. În acest fel nu mai avea timp să se mai gândească la ale ei.  
- Hm! Ce faci? Dormi cu ochii deschişi? Ai să scapi laptele-n foc, adormito! Nu pot avea nicio bază pe tine? Ce, mama naibii, visezi acolo, copil prost? Ce mi-o fi trebuind? şi capul Romeliei avu o tresărire bruscă-nainte sub greutatea palmei Lenei, care tocmai îşi făcu simţită trezirea şi prezenţa în bucătărie.  
Romelia nu-şi putea exprima emoţia, durerea, tristeţea, nici prin cuvinte, nici prin lacrimi. Doar un sentiment de repulsie nemărginită începuse să-i invadeze sufleţelul, crud încă, de câte ori Lena îi aplica aceste corecţii fizice şi verbale, zicându-i:  
- Să ştii că nu-ţi vreau decât binele! Te educ pentru viitor. Ca mâine te măriţi şi trebuie să ştii să învârţi toate treburile în gospodărie, să fii cuminte, supusă şi pricepută şi să nu vorbeşti prea mult. Auzi tu? Să nu vorbeşti prea mult! Mi-ai făcut cafeaua?  
Romelia găsea viaţa aşa de mult dezgustătoare, încât avea zile în care ar fi preferat să moară. Solidul ei echilibru triumfă, însă, iar ea îşi caută şi îşi află alinarea în muncă. Durerea îşi pierdea uşor-uşor din intensitate, potolindu-se, devenind oarecum calmă, meditativă. Avea acele momente în care se gândea: “De ce să aspir cu atâta râvnă la o fericire pe care nu o merit, pentru care nu sunt demnă? De ce să-mi doresc ceva, ce nu voi primi niciodată? Trebuie să mă mulţumesc cu ce am. Trebuie să-i uit pe cei ce nu m-au vrut. Nu m-au dat ei fără să se gândească, fără să privească în urmă, fără a mă mai căuta? Uită Romelia, uită fetiţo, mergi mai departe, trebuie!’’  
Amărăciunea-i umplu ochii de lacrimi. Stătea cu coatele tremurânde pe pervaz, luându-şi capul în mâini. Ridică privirea către cer, de parcă ar fi căutat răspunsuri în imensitatea acestuia. Tresări, îşi şterse repede lacrimile, se uită în jur şi îşi reluă repede treburile. Oare nu o văzuse nimeni? Trebuie să fie mai atentă. Era unul din acele momente în care gândurile trecuseră peste puterea ei de a se controla. O copleşiră, dominând-o, deşi îşi impusese, de teama Lenei, să nu se mai lase în plasa lor…  
Zilele treceau cu repeziciune după acelaşi program: munca în gospodărie - mâncare, curăţenie, spălatul rufelor, animale şi şcoală. De învăţat, Romelia putea învăţa doar noaptea, după ce adormea Lena, fiind certată dacă o prindea, zicându-i că-i face pagubă consumând gazul din opaiţ.  
La şcoală, Romelia afişa o mină veselă, ca şi când drama ce-o purta în ea nu-i rodea sufletul, ci dispărea ca prin farmec diluându-se în exerciţiile de matematică, în lecţiile de citire, în activităţile practice la care era foarte bună şi în toate celelalte activităţi în care se remarca cu uşurinţă. Era o fetiţă foarte cuminte şi deşteaptă, iar în această privinţă Lena nu avea motive să se plângă. Ea nu mai făcea absolut nimic în gospodărie, transferând treptat toate responsabilităţile pe umerii Romeliei, iar Vasile, care era mai toată ziua plecat, chiar dacă nu-i plăceau anumite lucruri, suferea pentru neputinţa sa, laşitatea, lipsa de curaj în a lua atitudine, de a face ceva pentru biata fetiţă, care-i era chiar dragă. Îi era şi milă de ea, însă de multă vreme nu mai putea spune nimic deoarece el nu reuşise niciodată să-şi impună voinţa în faţa Lenei.  
Aşa au trecut anii, unul după altul...  
Romelia terminase clasa a noua la Şcoala de Comerţ din Craiova. Acum era o fată nu prea înaltă, bine construită, cu trăsături fine, chiar frumoase, blondă cu ochii mari verzi, gene lungi, sprâncene arcuite, gura cu buze pline, cărnoase, nasul puţin cârn şi pomeţii obrajilor ridicaţi şi cu un roşu ce-şi făcea permanent apariţia, la cea mai mică emoţie, trădând cuminţenia şi sensibilitatea fetei, subliniind şi accentuând o dată în plus frumuseţea acesteia. O fată tăcută, însă deosebit de vrednică şi foarte descurcăreaţă, care se obişnuise să rezolve toate problemele din gospodărie şi după care se uitau mulţi băieţi, dar şi multe femei din cartier, care o văzuseră crescând şi se gândeau că ar fi o partidă bună pentru băieţii lor.  
Anii care au trecut, trăind, suferind, amintindu-şi, încercând permanent să înţeleagă, au făcut ca durerea Romeliei să-şi piardă din intensitate, potolindu-se cu timpul, devenind egală...  
 
Va urma  
 
Referinţă Bibliografică:
Frânturi de viaţă -Capitolul II – Episodul 4 / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1901, Anul VI, 15 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!