Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1764 din 30 octombrie 2015        Toate Articolele Autorului

Pledoaria Neuitării
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Adesea, se întâmplă să simţi că ai uitat ceva sau pur şi simplu ai senzaţia unui gol în suflet, pe care nu-l poţi explica.  
În acest context, începi să-ţi pui întrebări, te cercetezi sufleteşte, dorind să afli sursa. Asta fac în general oamenii cu conştiinţă. Oamenii care îşi duc viaţa cu teamă de Dumnezeu, care nu doresc ca deciziile lor să-i afecteze pe semeni în vreun fel. Ei niciodată nu vor uita să-şi facă griji, să-şi facă adevărate procese de conştiinţă în legătură cu acţiunile întreprinse şi deciziile luate.  
Iată cum ajungem, inevitabil, să ne gândim a face legătura cu un alt aspect de care trebuie să ţinem seama. O altă regulă de viaţă pe care nu trebuie să o uităm. Este vorba de acel „efect de bumerang”. Sau legea cauză-efect. Se spune din bătrâni că: „În viaţă, cu ce măsură dai, cu aceeaşi măsură primeşti” sau: : „Ce vei semăna, asta vei culege” ori: "Cine seamănă vânt, culege furtună", sintagme care, de-a lungul timpului, şi-au dovedit adevărul ce a stat la baza apariţiei lor.  
Întotdeauna am spus că: Faptele noastre sunt asemenea unor fructe pe care, dulci sau amare, va veni vremea să le mâncăm. Nu va conta, atunci, dacă ne vor fi pe plac sau nu. Spun, în acest caz, să fim cu luare aminte şi să nu uităm că înainte de a gândi într-un anume fel, înainte de a face ceva, înainte de a lua orice hotărâre, să-i cântărim foarte bine efectele şi să ne luăm pe noi înşine drept măsură de evaluare, în raport cu consecinţele acţiunii.  
Doar aşa vom reduce considerabil riscurile unor suferinţe inutile. Ale celorlalţi şi ulterior ale noastre.  
Tindem, de foarte multe ori, să spunem că trebuie să privim doar înainte! Nu este în totalitate greşit, dar nu este nici corect. Eu aş spune să privim către viitor, dar fără a ne uita trecutul, fără a uita cine am fost, de unde am plecat, din mijlocul căror oameni ne-am ridicat, pentru că orice pom, pentru a putea susţine o coroană şi o tulpină puternică şi pentru a rezista în faţa tuturor intemperiilor vremii, are nevoie de rădăcini trainice, rădăcini care rămân la fel de puternice, chiar şi după ce tulpina şi coroana mor, rămânând mărturie a existenţei pomului pe pământ.  
De asemenea, nu trebuie să uităm acele mâini întinse de-a lungul vieţii şi acei umeri pe care ne-am sprijinit atunci când simţeam că ne poticnim. Sunt treptele scării pe care am urcat în viaţă şi dacă acestea dispar, acea treaptă din vârf nu o să mai aibă forţa susţinerii scării, aceasta devenind vulnerabilă, fiindu-i şubrezită rezistenţa iar prăbuşirea fatală.  
Uneori, avem surpriza la sfârşitul zilei, privindu-ne în oglindă şi făcând retrospectiva acelei zilei, să constatăm cu stupoare că în ziua respectivă am uitat să zâmbim.  
De ce uităm să facem acest gest din ce în ce mai des? Ce se întâmplă cu omenirea? De ce întâlnim pe stradă oameni ce au ochii atât de trişti? Un zâmbet poate fi motorul unei zile. Un zâmbet primit sau oferit la momentul potrivit poate constitui puterea de a lupta cu cele mai grele probleme apărute, la un moment dat, în viaţa cuiva.  
Se întâmplă, adeseori, să rămân fără cuvinte întâlnind anumite situaţii ce par, la prima vedere, neînsemnate, dar care se dovedesc a fi deosebit de valoroase, având un impact extraordinar din punct de vedere psihologic asupra mea sau asupra celor din jur.  
Astfel, în timpul unei situaţii conflictuale dintr-o familie, generată de lipsuri, soţul şi soţia, extrem de nervoşi, concentraţi pe a-şi face reproşuri cu privire la  
proasta gestionare a banilor, nu observă apariţia în încăpere a fiului, un copil în vârstă de numai doi anişori care se aşează pe un fotoliu din apropierea celor doi.  
Pentru puţină vreme, asistă tăcut la replicile adulţilor. La un moment dat, privindu-şi părinţii, izbucneşte într-un acces de râs cu hohote. Atenţia părinţilor este captată de râsetele zglobii ale copilului. Îl privesc uimiţi, fără a înţelege ce se întâmplă. Luaţi prin surprindere, îl privesc cu atenţie căutând, parcă, motivul ce i-ar fi determinat această reacţie, apoi, se privesc reciproc, după care, nerezistând, încheie conturile supărării şi izbucnesc în râs, amuzaţi. Iată cum, inocenţa unui copil poate rezolva conflictele adulţilor, printr-un gest atât de nevinovat, atât de simplu. Iată cum, uneori, zâmbetul sau o porţie de râs pot fi soluţii, cel puţin de moment, pentru a alunga necazurile şi a le face suportabile. Ajutându-i pe cei implicaţi să se relaxeze, dându-le, astfel, posibilitatea să privească lucrurile cu calm şi chiar să le vadă dintr-o altă perspectivă.  
 
Zâmbiţi, oameni dragi, mai des, cu toată inima!  
 
Priveam, de curând, un material video realizat în România anului 1964. Pe lângă alte aspecte sesizate legate de civilizaţie, eleganţă, curăţenia oraşului, care-ţi lăsau impresia că imaginile vin de undeva, din viitor, ce m-a frapat în mod deosebit, au fost chipurile oamenilor. Chipuri senine, priviri calde, oamenii privindu-se în ochi fără teamă, cu prietenie, împărţindu-şi zâmbete în timp ce se plimbau pe stradă sau erau în magazine la cumpărături. Deşi nu se cunoşteau între ei, păreau prieteni, păreau a fi un tot, erau oameni, erau umani. Se pare că astăzi asta s-a întâmplat. Ne-am dezumanizat. Uităm, cu fiecare zi care trece, că suntem oameni. Am devenit răi, egoişti, invidioşi, individualişti, indiferenţi şi reci, foarte reci.  
Se duce o concurenţă acerbă, un fel de care pe care, călcând în picioare cele mai importante valori umane: omenia, bunul-simţ, respectul, uitându-se până şi de Dumnezeu, deşi mulţi dintre cei ce fac asta, nu uită să-şi treacă în planurile de vacanţă Mănăstirea Prislop, pentru a merge la Mormântul lui Arsenie Boca. Este la modă. Dumnezeu să le ajute şi să-i lumineze! Să-şi amintească valorile umane şi să înţeleagă rostul credinţei şi a lucrurilor sfinte!  
Uităm de bună cuviinţă, dar nu uităm de răutate, de ură. Uităm de părinţi, uităm să fim părtaşi în responsabilităţi cu fraţii, dar nu uităm de moşteniri. Ne uităm, chiar, mama în sala de judecată, după ce, cu bunăvoinţă, ne-a dat semnătură pe ultima brumă de avere ce-o mai deţinea. Pe acoperişul sub care ne-a adus pe lume şi unde ne-a crescut laolaltă, învăţându-ne, cu dragoste de mamă, să ne iubim ca fraţii şi nimic să nu ne despartă. Dar, de unde să ştie sărmanii părinţi, sărmana mamă, că acel nimic poate fi doborât de moştenirea unui acoperiş, acel acoperiş care cândva era cuibul ce-i adăpostea puii...  
Ce ar mai fi de spus? Dumnezeu, cu mila!  
În viaţă, sunt lucruri, sunt trăiri, sunt experienţe şi reguli ce nu trebuiesc uitate. Şi mai mult de atât, sunt oameni pe care nu trebuie să îi uităm!  
Emil Cioran spunea: “Despre viaţă nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi."  
Astăzi tocul meu îşi va găsi cerneala ceva mai adânc, în profunzimea sufletului, pentru că nu voi scrie, doar despre viaţă, ci voi scrie despre cei care au dat viaţă, despre cei care, vor fi întotdeauna liantul între Dumnezeu şi viaţă.  
M-am hotărât, cu greu, să supun atenţiei cititorului un subiect foarte sensibil, chiar delicat. Voi vorbi despre ai noştri dragi părinţi.  
La prima vedere, pare cel mai simplu subiect şi, da, poate fi, pentru că dragii noştri părinţi sunt aceia care ne-au dat viaţă, sunt acei oameni care au avut nopţi de nesomn, de griji, când eram bolnavi, care ne-au ţinut de mânuţă atunci când am făcut primii paşi, care ne-au şters lacrimile la primele căzături ori atunci când ne bântuiau în somn balaurii cu şapte capete, veniţi din poveşti, sunt cei care ne-au vegheat somnul şi visele. Ei sunt cei care ne-au însoţit în prima zi de şcoală, ne-au purtat mâna la primele litere, care ne-au asigurat toate condiţiile de viaţă şi învăţătură, fiecare, după posibilităţi, dar, cu siguranţă, sacrificând totul doar să ne fie nouă bine, să ne fie mai bine decât le-a fost lor.  
Când, în sfârşit, am crescut suficient cât să ne clădim viaţa prin propriile eforturi, fiecare la casele lor, poate mai scapă ei, puţin, de grija noastră, dar nu de tot, pentru că un părinte continuă să-şi facă griji pentru copiii săi, prin natura firii, până în ultima clipă. Însă, în acest moment, din nefericire, pentru dragii noştri părinţi începe greul. Anii au trecut, viaţa şi-a pus amprenta, bolile se adună, singurătatea îi invadează, iar noi, copiii, devenim prea ocupaţi, plictisiţi, poate, de prea multele probleme ce le au „aceşti bătrâni" şi unii, poate, uităm cu totul de ei. Nu, nu sunt toţi copiii la fel, cum nu sunt nici toţi părinţii la fel, dar, Dumnezeule!  
Care este cea mai Sfântă relaţie pământeană decât cea între părinţi şi copil?  
 
Undeva… în oraş…  
 
O bătrânică de 85 de ani a avut o familie frumoasă, cu soţ şi copii. Cu douăzeci de ani în urmă şi-a sacrificat, de comun acord cu soţul, agoniseala de-o viaţă, pentru a-şi vedea cei doi copii croindu-şi un drum stabil într-un viitor sigur, liniştit, să aibă o viaţă mai bună. Au vândut apartamentul cu trei camere, confort unu, apoi maşina, pentru a-şi cumpăra, cu banii obţinuţi, o garsonieră. Restul de bani i-au dat copiilor să plece în Danemarca, unde fuseseră invitaţi de nişte prieteni...  
Acum, această bătrânică trăieşte singură într-o garsonieră mică, cu puţine lucruri, cu un mic altar amenajat într-un colţ pe peretele dinspre răsărit, în care se află, la loc de cinste, o icoană a Cuvioasei Parascheva, o alta cu Sf. Treime, o candelă aprinsă permanent (din spusele vecinei ce mai trece din când în când cu ceva de pomană), două cărţi - Biblia şi Epistolia - şi trei tablouri de mici dimensiuni, dar care strălucesc de curăţenie. Se vede, cât se poate de clar, că praful nu are timp să atingă cele trei chipuri ce ne privesc cu zâmbet cald, din vremuri de demult apuse. Da! Probabil că aţi intuit. Chipurile imortalizate în micuţele tablouri, ce stau alături de cele sfinte, sunt soţul decedat şi copiii bătrânei.  
Un timp, după ce au plecat, copiii au ţinut legătura cu părinţii lor. De 11 ani, însă, nu au mai dat nici un semn de viaţă. Cu cinci ani în urmă, viaţa bătrânei a încremenit odată cu stingerea soţului, care a închis ochii rostind cu ultima suflare: „Doamne, copiii mei…!”  
Bătrâna îşi duce acum traiul izolată de restul lumii. De trei ani încoace nu a mai ieşit din casă, suferind de o boală de picioare ce o împiedică să se deplaseze. Are o pensie foarte mică din care, cu greu, reuşeşte să îşi asigure medicamente, hrană şi costul utilităţilor. Dar are demnitate. Ne spune vecina: „niciodată nu se plânge, niciodată nu cere, tot timpul, când are un moment de deschidere, vorbeşte frumos despre familia ei, despre copii, lăudându-i, oftând din adâncul sufletului: Or fi şi ei ocupaţi, dragii mamii! Or avea necazuri, puii mamii...!”  
Nu-i uită…, pentru că o mamă poate ierta orice, dar nu poate uita dragostea ce creşte în ea odată cu zămislirea unui copil.  
 
Undeva… într-un sat…  
 
O casă bătrânească formată din două camere, cu o sală pe mijloc şi un ceardac în faţă, acoperită cu tablă, ce pare să nu mai fi văzut varul de multă vreme, poartă cu demnitate patina timpului, a intemperiilor vremii, dar şi a celor ce i-au atins pereţii lăsându-i, drept mărturie, urmele trecerii incontestabile. Linişte. Singurul semn că aici locuieşte, totuşi, cineva, este un căţel jigărit, ce doarme strâns covrig, în bună înţelegere cu o altă fiinţă - o pisică, pe un ţol de cârpă aşezat cu grijă în faţa pragului.  
La o primă bătaie în uşă, nimic. Nu se aude nicio voce, niciun zgomot. Doar căţelul, ridicând-şi alene capul, mârâie plictisit dezgolindu-şi, fără prea mare interes, un colţ îmbătrânit în gura-i ştirbă. Vizibil deranjat de vizită, cu coada între picioare, pleacă lăsându-mi cale liberă. Pisica îmi adulmecă vicleană picioarele ridicându-se pe ele mieunând, cu dorinţa vizibilă de a-mi intra în graţii, doar-doar o primi ceva.  
Am continuat să insist cu bătaia în uşă, de pe care, la aproape fiecare lovitură, mai cădea câte o bucată din vopseaua gri, scorojită. Mi se pare că aud printre crăpăturile acesteia un fel de răspuns. Era ca o şoaptă cu voce stinsă, răguşită, de bărbat, ce parcă venea dintr-o altă lume. Mai mult am dedus decât am înţeles, că-mi spunea să intru.  
Oarecum ezitând, intru în casă. Privirea mi se opreşte pe un Om... Să fi avut în jur de 80-85 de ani. Era gârbovit, slab, nebărbierit, cu mâinile tremurânde, murdare de funingine. Se chinuia să scoată cenuşa din vatră. În faţa sobei era destulă cenuşă pe jos, cât să-mi dau seama că suferă de Parkinson, într-un stadiu suficient de avansat, astfel încât să nu reuşească să verse toată cenuşa scoasă în găleata pregătită special pentru aceasta. De altfel, totul în jur zugrăvea un tablou dezolant, mărturie clară a suferinţei acestui bătrân, provocată de boală, de sărăcie şi completată de singurătate, de tristeţe, de uitare…  
Da. De uitare…, pentru că, între timp, am făcut loc pe masă şi am aşezat pachetul cu de-ale gurii şi l-am rugat să-mi permită să-i scot eu cenuşa din vatră. După prelungite ezitări, în care am citit multă sfială şi neîncredere, în final şi-a exprimat acordul printr-o încuviinţare din cap şi o strângere din ochi. În acest timp, cât am reuşit să-i fac puţină ordine, să-i aprind focul, să-i dau puţină apă caldă să se spele, bietul bătrân, începând să simtă atmosfera unui cămin, căldura acestuia, printr-o izbucnire în lacrimi ţinute prea mult timp, ca o descărcare, a simţit nevoia unei deschideri şi a început să-mi povestească…  
S-a născut într-o familie cu opt copii, el fiind cel mai mare dintre fraţi. În anul 1944, când trupele germane se retrăgeau de pe frontul de Est, urmărite fiind îndeaproape de trupele ruseşti, părinţii săi, în schimbul unor alimente, au acceptat să ascundă doi militari germani în beci. Ghinionul lor a fost să fie descoperiţi de către ruşi. Au fost duşi, împreună cu protejaţii lor germani, pe marginea unei râpe, cu faţa la aceasta, unde au fost executaţi fără milă cu rafale de mitralieră. Astfel, copil de paisprezece ani, se vede dintr-o dată, în vremuri foarte grele, cap de familie, tată şi mamă pentru şapte copii cu vârste cuprinse între un an jumătate şi zece ani.  
A muncit încontinuu, ţinându-i la un loc; pe unii i-a dat la şcoli, pe toţi i-a căsătorit, ajutându-i împreună cu soţia sa. Întâmplarea face că toţi s-au prăpădit din diverse motive, înaintea lui.  
La rândul său, a avut cinci copii. I-a crescut cum s-a priceput mai bine, dându-i la şcoli, să nu sufere şi să nu muncească la fel ca el, să nu aibă viaţă grea. Cea mai mare din fete a studiat medicina, a cunoscut un sirian în facultate, s-a căsătorit şi a plecat în Siria. Nu i-a folosit la nimic diploma de studii deoarece, păcălită fiind că va practica, ajunsă acolo nu i-au permis să o facă. Au năpădit-o copiii şi nu a mai venit niciodată în ţară. Bătrânul nu mai ştie nimic despre ea.  
Al doilea băiat, ajuns inginer în construcţii, la douăzeci şi cinci de ani, aflat la mare cu nişte prieteni, a sărit de pe nişte pontoane, s-a lovit la cap de o stâncă şi a decedat pe loc. La aflarea veştii, mama sa a făcut un A. C. V., după care a mai trăit încă doi ani şi opt luni.  
Bătrânul plânge într-una. Nu îl întrerup pentru că îmi dau seama că are o nevoie imperioasă să se descarce. Îşi şterge ochii şi nasul cu poala de la pulover, partea dosnică a acestuia, gândind probabil că este mai curată. Îi întind paharul cu apă, pentru a se mai linişti, dar în încercarea de a-l duce la gură, soarbe mai puţin de jumătate din conţinut, restul împrăştiindu-se pe jos şi pe haine, din cauza bolii. Mai soarbe o înghiţitură şi îşi continuă povestea. Îl simţeam hotărât să o ducă până la capăt.  
Rămas văduv de la cinzeci şi patru de ani, încă în putere, toată forţa şi atenţia şi-a îndreptat-o către cei trei copii: două fete, una de douăzeci şi doi de ani, studentă la limbi străine, cea de a doua intrase la drept şi avea douăzeci de ani, iar mezinul era la liceu în ultimul an. Gândul de bază fusese la mezin. „Fetele se mărită, se duc la casele lor, dar băiatul nu mă va lăsa…”  
Destinul, însă, este scris cu mult înainte de a gândi ori a decide noi cum să ni se desfăşoare viaţa…  
Anii au trecut. Fetele s-au măritat. Cea care a studiat limbi străine lucrează la o Corporaţie multinaţională în Canada. Este foarte ocupată, sacrificându-şi familia, din lipsa timpului… „Nu am mai văzut-o de zece ani, iar cea care a terminat dreptul, a ajuns mare judecător în Timişoara. Are dosare multe. Nu are timp de nimic… Fetele mele… sunt bine, sunt mari şi tata este mândru de ele!”  
Lacrimile se preling, şiroaie, pe obrajii bătrânului brăzdaţi de atâtea poveşti câte pot să încapă într-o viaţă de om, un om pe care simţi că, strângându-l cu grijă, l-ai cuprinde în căuşul unui pumn! Te întrebi: ude au loc atâtea probleme, atâtea dureri, atâta tristeţe? Tresar! Băiatul…, dar băiatul? Nu mi-aţi spus… nimic despre el…  
Cu un oftat din adâncul sufletului, de ziceai că îşi dă ultima suflare, şopteşte: „Este închis. A fost condamnat la zece ani de închisoare cu executare, fiind judecat pentru evaziune fiscală, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi spălare de bani... Avea o firmă de construcţii în Bucureşti. Eu tot nu cred că băiatul meu a făcut aşa ceva… Nu cred! … Cineva i-a făcut-o… Mai rău e că…, că atunci când va ieşi, eu nu voi mai fi… Dumnezeu cu mila!”  
I-am lăsat pachetul ce i-l dusesem pentru a mânca atunci când se va linişti. Mi-am luat rămas bun, cu promisiunea că îl voi vizita de câte ori voi avea ocazia, plecând cu sufletul îngreunat de povara ce tocmai o primisem, dar cu bucuria că am mai uşurat-o pe a acestui bătrân, care, luminat la faţă, cu privirea unui copil ce tocmai primise cel mai preţios dar, mă conducea cu ochi rugători, de neuitare… Cât o fi aşteptat sărmanul să-i treacă cineva pragul, să-l asculte doar, să-l asculte şi nimic mai mult…  
Nu doresc să mai văd părinţi care-şi înghit lacrimile căutând justificări, pentru că, da, dragii mei, asta fac ei. Caută justificări care să scuze în faţa lumii indolenţa unor copii care i-au abandonat, care i-au uitat, care găsesc că este inutil, că este pierdere de timp şi de bani, să aibă grijă de ai lor părinţi, să mai treacă, din când în când, pe la ei sau să le dea un telefon, iar aceşti părinţi continuă să le găsească scuze şi să-i laude în faţă lumii că au ajuns oameni mari şi nu au timp....  
Continuă să fie Părinţi... Sfinţi...  
Ce bine-i când, încă, îi avem...! Ce mare păcat, să nu-i preţuim!  
Sărut-mâna, mama mea! Dumnezeu să te ierte, tatăl meu!  
 
Uitaţi de lume  
 
Îşi cară în spate umbra  
căreia-i spun simplu: soartă.  
Suflete alandala,  
de la apus la răsărit,  
ceasuri în derută pe cadranul  
timpului, între a fi şi a nu fi.  
Îşi beau singurătatea  
cu picătura chinezească,  
până în ultima clipă.  
Suflete împăiate în poziţii nefericite.  
În colţ, un trup firav de mamă,  
făcut una cu poza unei tinere frumoase,  
repetă mecanic:  
„fiica mea…, fiica mea…, fiica mea…!”  
Privirea îi trece, pierdută,  
dincolo de existenţă.  
„- Am trei băieţi şi-o fată!”  
strigă cu voce tremurândă,  
cu-o urmă de mândrie,  
însă obrazul lacrima-i îneacă  
bătrânului ce-n braţe ţine  
poza cu draga lui soţie.  
Moartea se plimbă, mândră,  
cu cheia nemuririi la gât,  
pe potecile bătătorite  
de rugile sufletelor  
din azilul inimilor frânte.  
Doar ea, Moartea, pare a fi singura care, Nu uită niciodată să vină!  
 
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
Ianuarie.13.2015 / August.14. 2015  
 
- Iaşi -  
 
Precizare  
 
Acest material a fost scris pentru a face parte dintr-un Volum de proză, Cenaclu la distanţă, Antologie de autori, cu tema " NU UITA!" – coordonator proiect- Ion N.OPREA . Mulţumesc şi pe această cale pentru încrederea acordată manifestată prin solicitarea de a participa la proiectele domniei sale!  
 
Referinţă Bibliografică:
Pledoaria Neuitării / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1764, Anul V, 30 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!