Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1671 din 29 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

ÎN MÂNA DESTINULUI...(XXI) ULTIMUL EPISOD
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Emanuela îşi grăbi întoarcerea în camera în care Daniela îşi făcea de lucru, cu mulţumirea-i ilustrată pe tot chipul său micuţ şi drăgălaş, cu o jucărie ce scotea sunete diferite la fiecare mişcare. I-o adusese Cristina de la surioara ei. Îi captase atenţia imediat şi în totalitate. Era încântată de lucrurile noi. Emanuela o privea cu drag, rostind în gând: „binecuvântată fii copilărie!” Aproape că nu şi-a dat seama că a continuat ideea, dar cu voce, de data aceasta: „În timp ce adulţii se dau de ceasul morţii să fii în siguranţă, liniştea ta, draga mea, este ca o binecuvântare...”. Exprimându-şi gândurile în acest fel, s-a aplecat peste fetiţă şi a ridicat-o în braţe, continuând să-i vorbească pe un ton ce trăda emoţiile care-i invadaseră sufletul: „Iubirea mea mică, astăzi, cu voia lui Dumnezeu, vei pleca. Da, vei pleca undeva…, undeva unde îţi va fi mai bine, cu siguranţă! Vei avea norocul să creşti şi să-ţi realizezi viaţa, să te trezeşti într-o familie. Meriţi asta şi ştiu sigur că îţi va fi bine, pentru că eşti o fetiţă norocoasă. Vei fi departe de nănuţa ta şi nu va putea veni foarte des la tine, dar va fi mereu alături de tine cu sufletul şi, ori de câte ori vei dori şi vei avea nevoie de mine, îţi voi fi aproape…”.  
Emanuela îşi stăpânea cu greu lacrimile. Îşi promisese să nu plângă, se angajase să fie puternică, întrucât considera plasarea fetiţei într-o familie, ca fiind un motiv de mare bucurie şi nu de tristeţe. La urma urmei, era o mare realizare. Nu trebuia să-l mânie pe Dumnezeu!  
Daniela îşi încurcase mânuţa stângă în părul Emanuelei, iar cu dreapta îi mângâia faţa şi buzele când îi vorbea. Era o plăcere pentru micuţă să facă aceste gesturi, de câte ori se afla în braţele Emanuelei. Era hiperactivă si zâmbăreaţă, era ca orice alt copil, într-un mediu normal, favorabil. Era un copil fericit.  
Soneria telefonului le-a scos pe amândouă din momentele de fericire comună de care se bucurau, făcându-le să tresară. Emanuela lăsă fetiţa pe pat şi se îndreptă curioasă către telefon. Zâmbea când a ridicat receptorul:  
- Alo, da?  
- Doamna Romaşcanu, sunt Ana Maria Bejan...  
- Da..., spuneţi domnişoară!  
- Ştiţi..., doar ce am vorbit cu doamna director de la noi... A spus că a vorbit la comună, la Armeni, şi că i-au comunicat că în cel mult o oră va ajunge familia să ia fetiţa...  
- O! Aşa repede? Minunat! răspunse Emanuela, cu o oarecare amărăciune în glas, făcând eforturi supraomeneşti să nu-şi deconspire trăirile...  
- Da, din fericire, totul merge foarte bine! De fapt, v-am sunat să vă rog ceva: poate pregătiţi fetiţa şi veniţi să ne întâlnim la ora 17.00 sub pasarela de la bazar. Le voi comunica şi lor să vină acolo cu maşina… Este o parcare şi este liberă la această oră.  
Emanuela încerca să proceseze informaţia. O lovise ca un trăsnet. „Poate nu am înţeles bine”, gândi ea alertată subit şi imediat răspunse:  
- Domnişoara Bejan..., aş vrea să cred că am înţeles greşit... Poate mai repetaţi, vă rog, unde anume să ne întâlnim?  
- La bazar, în parcarea...  
- Opriţi-vă! Nu, eu nu am înţeles deloc greşit...  
Dumneavoastră chiar nu gândiţi atunci când vorbiţi, domnişoară? Cum puteţi să faceţi astfel de propuneri? Vă consultaţi şi cu altcineva, când vă vin astfel de idei? Mă veţi găsi la domiciliu cu fetiţa. O să vă prezentaţi împreună cu familia respectivă aici, le veţi preda copilul în condiţii normale şi legale, cu documente în regulă şi nu pe furiş, la colţul străzii, sub pasarela de la bazar, într-o parcare. E clar? ... De fapt cu cine credeţi că vorbiţi? V-am lăsat impresia că aş fi atât de naivă? Acest copil nu este o marfă de schimb, ilegală, să o tranzacţionăm pe furiş! Nici eu şi nici dumneavoastră nu suntem dealeri de copii. Cum puteţi să vă gândiţi a-mi propune să ies cu un copil în braţe, al altcuiva, din bloc, să plec undeva şi să revin fără el?! Aş putea fi acuzată că l-am vândut, Doamne fereşte! Dumneavoastră veţi fi cea care va ieşi din bloc cu copilul, împreună cu acea familie. Aveţi o calitate oficială care vă permite acest lucru. Acestea fiind spuse şi, sper, foarte bine înţelese, am încheiat discuţia... Ne vedem la ora 17.00. La revedere!  
Emanuela se simţea extenuată. Vorbise aproape fără să respire, abţinându-se cu greu să nu-şi exprime îndoiala. Avea senzaţia că se pune ceva urât la cale, care putea periclita viitorul copilei. Rămăsese cu receptorul în mână şi după clipe lungi, reuşind să se calmeze cât de cât, îl aşeză în furcă. Avea senzaţia că fusese lovită în moalele capului şi încă făcea eforturi să-şi stăpânească nervii. Se aşeză pe marginea patului, în apropierea fetiţei, îşi ridică privirea spre tavan şi, cu palmele adunate în felul în care se ruga adresându-se divinităţii, respiră adânc de câteva ori şi rosti cu voce tare:  
- Mare-ţi este grădina, Doamne! Ori, nu cumva, nesimţirea sau inconştienţa si-au pierdut limitele? Cum poate, doar, să gândească aşa ceva? Ce-o fi în capul ei? Uf! Iartă-mă, Doamne, că sunt prea aspră, poate! Iartă-mă, dacă greşesc în judecata mea!  
Acestea fiind zise i se păru că pereţii îi întorc urechilor ecoul vocii. Se închină şi îşi lăsă trupul să se întindă pe pat, cu faţa în sus, adunându-şi palmele sub ceafă. „Dacă era Adrian aici, mereu lângă mine, treceam mai uşor prin aceste momente ce m-au epuizat. Câte emoţii! Câte supărări şi aşteptări neîmplinite, iar eu…, eu sunt singură, o mână de om… Uf! Hai, Emanuela! Nu dezarma! Finuţa are nevoie de tine şi nu ai voie să treci cu vederea nimic din cele ce îi pot primejdui viitorul! Sper că nu am trezit-o. Are nevoie de odihnă…” îşi zise Emanuela întorcând capul către fetiţă.  
Daniela respira regulat şi dormea liniştită. Faţa îi era zâmbitoare. Părea că era un îngeraş. Rămasă în această poziţie, Emanuela îi zâmbi cu toată dragostea, lăsă pleoapele să-i acopere ochii şi adormi liniştită…  
*  
Elena trebăluia prin gospodărie când asistenta socială de la Primăria Armeni i-a dat telefon...  
- Bună ziua, Elena! Mariana Lungeanu sunt... De la primărie...  
- Bună ziua, doamna Lungeanu! Ce anume s-a întâmplat, de mă sunaţi?  
- Pregăteşte-te! Am sa-ţi dau o veste bună... Poţi pleca la oraş? S-a ivit cea mai bună ocazie de a lua fetiţa pe care v-o doriţi, dar trebuie să plecaţi acum.  
- Doamne, Dumnezeule! Acum? Nu glumiţi? Dar este...  
- Ştiu, Elena! Este vineri după-amiaza. Asta vrei să spui, nu? Eu nu glumesc, dar este o situaţie de urgenţă şi este oportunitatea voastră, aşa că..., te duci sau nu?  
- Mă duc, sigur că mă duc, dar să văd cu ce mă duc! ... Am nevoie de o maşină, pentru... Am să-l sun pe cumnatul...  
- Rezolvă această problemă şi sună-mă! îi vorbi răspicat, poruncitor, asistenta socială, închizând telefonul fără să mai aştepte alt răspuns.  
Elena, cuprinsă de emoţie şi bucurie, începuse să tremure. Se grăbi să dea telefoane pentru a anunţa vestea şi a face rost de o maşină cu care să meargă după fetiţă. ”Astăzi o vom primi..., o vom aduce acasă! În sfârşit!” îşi zicea ea în răgazul dintre două convorbiri telefonice.  
Elena şi Radu formau un cuplu frumos, realizat din toate punctele de vedere. Căsătoriţi de şaisprezece ani, încă se iubeau şi se înţelegeau foarte bine. Aveau o gospodărie frumoasă şi două fete. Cea mare, Luiza, de cincisprezece ani, tocmai fusese admisă la Liceul pedagogic, la oraş iar cea mică, Alina, în vârstă de paisprezece ani, era elevă în comună, în clasa a opta. Radu lucra la moară, în timp ce Elena se ocupa de gospodărie şi copii. Cum fetele au crescut şi cerinţele de asemenea, în acelaşi ritm, cei doi s-au gândit la o soluţie de a-şi rotunji veniturile din familie. Aşa au luat decizia de a urma cursurile de asistent maternal.  
Pe Daniela au văzut-o de câteva ori la Spitalul de Boli infecţioase. I-a impresionat povestea micuţei şi fetiţa, în mod special. Şi-au manifestat, în mod expres, dorinţa de a o primi spre creştere de mai multe ori, însă cererea lor, niciodată, până în acest moment, nu a avut finalitate. Astăzi vestea a venit ca un fulger şi Elena era copleşită. Vorbind cu soţul surorii sale, cu Cristi, l-a convins imediat să o însoţească cu maşina la oraş. Radu nu putea pleca de la serviciu, aşa că, au plecat, doar, Elena cu Cristi şi cu fata cea mică, Alina, după ce o anunţase pe asistenta socială în prealabil.  
Alina a vorbit aproape tot drumul, încântată fiind de faptul că va avea o surioară mai mică pe care s-o îngrijească şi care să fie mezina familiei. De acum încolo, ea va avea alt statut şi anume cel de soră mai mare, iar acest aspect o făcea fericită. Punea întrebare după întrebare, nerăbdătoare să ajungă la destinaţie să vadă fetiţa...  
*  
Emanuela deschise ochii, tresărind. Nu-şi dădea seama cât timp dormise ori dacă doar aţipise. Finuţa ei scâncea uşor, cu ochii închişi. S-a liniştit de îndată ce a simţit gustul laptelui din biberon, astfel că Emanuela s-a grăbit să facă pregătirile necesare.  
În plină vervă şi îndemânatică fiind, a terminat destul de repede. În final, a privit ceasul, oarecum îngrijorată şi emoţionată. Era ora şaptesprezece şi nouă minute. Privi cu teamă să observe dacă nu uitase ceva. Aşezase pe masă un platou cu prăjituri, o tavă cu pahare iar apa şi sucul se aflau la frigider, la rece. Se plimba agitată prin încăpere, privind spre Daniela, care adormise din nou şi nimic nu-i tulbura liniştea ce-i însenina feţişoara.  
O bătaie în uşă a scos-o din plasa gândurilor. S-a îndreptat către aceasta şi, dintr-o singură mişcare, a deschis-o larg. În faţa ei, în prim plan, se afla Ana- Maria Bejan şi, imediat înapoia ei, încă trei persoane.  
- Bună ziua, doamna Romaşcanu! Putem intra? salută şi întrebă asistenta socială.  
- Desigur..., poftiţi vă rog!  
După ce au fost făcute prezentările, s-au aşezat şi discuţiile au decurs într-un registru prietenos, firesc, impresia celor două părţi fiind că se cunosc de o viaţă. Au vorbit foarte mult despre fetiţă, au căzut de acord să se viziteze şi să se sprijine reciproc, ori de câte ori va fi necesar şi posibil, totul fiind în interesul fetiţei. Mai mult chiar, au descoperit cu încântare, raportându-se la comuna Armeni, că au amintiri şi lucruri în comun.  
*  
Timpul se scurgea cu repeziciune, astfel că zilele, lunile sau anii se derulau firesc, lăsând în urmă doar amintiri, viaţa desfăşurându-şi cursul...  
Adrian revenise în ţară şi, împreună cu soţia sa, Emanuela, o vizitau pe finuţa lor ori de câte ori timpul îngăduia. Când nu se vizitau, vorbeau la telefon, astfel că erau într-un contact permanent.  
Daniela creştea văzând cu ochii, iar Radu şi Elena reprezentau pentru ea mai mult decât nişte părinţi adevăraţi. Era crescută în spiritul unei familii complete din toate punctele de vedere: educaţie, credinţă şi principii de viaţă sănătoase. Cele două familii se împrieteniseră şi, mai presus de orice, cultivaseră acea legătură de respect între cumătri (regionalism, Moldova, naşii copilului şi părinţii acestuia - n.a.).  
Mai târziu, după câţiva ani, lui Radu şi Elenei le-a mai fost încredinţată spre creştere o fetiţă. Era vorba despre Georgia, provenită dintr-o familie dezorganizată ce avea cinci copii. Georgia avea doar un an. Astfel, Danielei i-a revenit, de această dată, rolul de surioară mai mare. S-a întâmplat aşa şi datorită faptului că Luiza şi Alina, care-şi terminaseră studiile, nemulţumite fiind de situaţia existentă în ţară, unde ofertele de muncă erau nesatisfăcătoare şi nivelul salariilor era neîndestulător, au decis să-şi construiască un viitor departe de patria mamă, în Anglia…  
*  
Au trecut zile, săptămâni, luni şi ani…  
Într-o anume zi din a doua jumătate a lunii august, soarele, încă dogoritor după un răsărit plin de lumină, trecea liniştit către apus, în timp ce dinspre est se ridicau nori negri ce prevesteau posibilitatea să plouă. Poate că un pic de ploaie ar mai fi domolit aerul apăsător, înăbuşitor, al sfârşitului de vară...  
Clopoţelul de la vila din str. Speranţei l-a întrerupt pe domnul prof. dr. Popescu din concentrarea cu care studia pe internet, în paralel, un tratat de medicină francez şi un altul, tot de medicină, american. Era vorba de chirurgia cardiacă, domeniu ce-l interesa în mod deosebit. Făcea adnotări comparative într-un notebook alăturat şi era total absorbit de informaţiile culese. Şi-a ridicat capul şi a aşteptat câteva clipe, sperând că a fost doar o iluzie de moment. Apoi, aproape imediat, s-a ridicat destul de iritat de insistenţa cu care cineva acţiona clopoţelul de la intrare. Îndreptându-se spre uşă, a ajuns acolo în acelaşi timp cu soţia sa.  
S-au privit întrebători, în timp ce profesorul a deschis uşa. Pe veranda din faţa acesteia aştepta o tânără înaltă, zveltă, cu ochii rotunzi şi negri ca două mărgele, cu privirea ageră şi luminoasă. Avea obraji gingaşi, dar bine bronzaţi, încadraţi de părul şaten-închis şi lung până la jumătatea spatelui şi se înfăţişa extrem de delicată în rochia de bumbac alb ca neaua, care îi lăsa genunchii dezgoliţi. Avea pe umăr o poşetă, lucrată manual, în ton cu rochiţa de bumbac pe care o purta, iar sandalele cu talpă ortopedică erau tot din material de bumbac, în aceiaşi notă stilistică. Ţinea în braţe o mapă destul de voluminoasă. La vederea celor doi în cadrul uşii, fără a părea intimidată, din contra, jovială, relaxată, salută şi întrebă:  
- Bună ziua! Mă scuzaţi, vă rog! Familia profesor doctor Dragoş Popescu?  
Profesorul, privind admirativ şi oarecum uimit de această creatură îndrăzneaţă ce-i relaxa privirea după ore-ntregi de studiu neîntrerupt în calculator, răspunse:- Da! … Dacă această familie este cea căutată, aţi nimerit, cu siguranţă, unde trebuia. Eu şi soţia mea, Maria, confirmăm această realitate. Dar dumneavoastră, domnişoară...?  
- Mulţumesc, domnule profesor, dar... doamnă! Luca Daniela-Nela, căsătorită Anghel, completă Daniela zâmbind. Încântată!  
Prof. dr. Maria Popescu tresări la auzul acestei ultime fraze şi o examină discret, cu interes vădit, pe Daniela, din cap până în picioare. „Luca Daniela Nela… De unde cunosc eu acest nume? Am mai văzut acest chip minunat, undeva? Nu, nu cred... şi, totuşi, numele îmi spune, atât de mult! O fi vreo studentă? Nu! Mi-aş fi amintit… Să fie vreo pacientă? … Nu, că şi-ar fi amintit ea de mine! Mi-ar fi spus. Poate o fi uitat… Sunt la pensie de ceva timp..., dar ne-a găsit acum... Pentru ce, oare, o fi aici? De unde te ştiu eu, Luca Daniela Nela, atât de bine?” Monologul interior al Mariei Popescu se întrerupse la auzul vocii lui Dragoş, care o invita pe această tânără să poftească în living, unde îi oferi imediat, amabil, un scaun.  
- Cu ce vă putem fi de folos, stimată doamnă? întrebă Dragoş Popescu, în timp ce Maria Popescu îşi ocupa locul lângă soţul ei, după ce a adus trei ceşcuţe cu cafea şi apă, pe care le-a aşezat cu mare grijă pe masă, făcând oficiile de gazdă.  
Daniela deschise mapa mare pe care o adusese cu ea, scoase două exemplare identice care conţineau portofolii ale unui proiect şi le înmână celor doi.  
- Vă rog să le analizaţi! Nu doresc un răspuns pe loc, ci doar în momentul în care veţi avea o părere clară şi veţi fi în măsură să luaţi o hotărâre.  
Alţi oameni, în această situaţie, ar fi avut nevoie de mai multe explicaţii. Prof. dr. Dragoş Popescu şi soţia sa, prof. dr. Maria Popescu, au fost de acord, din primul moment, numai pe baza studierii sumare a portofoliului de prezentare al proiectului. Nu puteau să nu recunoască valoarea acestui proiect şi faptul că era conceput în baza unei idei interesante, de noutate. Se priveau unul pe altul şi nu le vedea să creadă că au în faţă iniţiatoarea unui astfel de proiect - o tânără, atât de tânără, care s-a gândit la ceva atât de serios.  
Prof. dr. Popescu întinse mâna cu amabilitate şi îi vorbi tinerei doamne:  
- Felicitări sincere, doamnă! În principiu, în acest moment nu putem spune decât da. Rămâne să-l analizăm în detaliu, mai târziu, eventual pentru anumite păreri şi argumente. Dacă le veţi considera de ajutor, vă puteţi baza pe noi, pe sprijinul nostru dezinteresat. Este o promisiune pe care ne-o asumăm cu responsabilitate… Aşteptam de mult timp aşa ceva.  
- O întrebare, Daniela, îşi întrerupse doamna Maria soţul, dacă îmi permiţi să-ţi spun pe nume!  
- Desigur..., chiar vă rog!  
- Ce te-a determinat să ne alegi pe noi pentru a face parte din acest proiect? Sunt o mulţime de medici valoroşi în ţara aceasta şi nu numai… De ce, noi? Eşti tânără, iar noi suntem pensionari. De unde ne ştii tu?  
- Hm! M-aţi pus la colţ cu această întrebare... şi m-aţi prins! Păi, să vedem… Eu voi fi foarte sinceră cu dumneavoastră. Mi-aţi fost recomandaţi ca fiind cei mai buni! Şi..., în plus, aveţi atu-ul de care am eu nevoie... Sunteţi, înainte de orice, Oameni!  
Daniela a vorbit puţin, dar concis, spunând totul dintr-o suflare, fapt ce i-a uimit pe cei doi, făcându-i să fie şi mai confuzi...  
- Recomandare? De la cine? Cine ne prezintă această carte de vizită atât de frumos conturată? întrebă, plăcut surprins, domnul Dragoş Popescu?  
- Păi, să vedem! De exemplu, acest nume, Emanuela Romaşcanu, vă spune ceva?  
- Emanuela?! Emanuela Romaşcanu? … Tu...? Fetiţă dragă! Tu eşti Daniela! Doamne, Dumnezeule! Numele tău, care-mi spunea ceva şi nu ştiam de unde să-l iau! Acesta era motivul pentru care nu aveam asociere cu un chip, pentru că acel chip era al unei fetiţe... Doamna Maria Popescu nu-şi putea stăpâni emoţia şi mirarea. Se aşeză pe un scaun fără să înceteze s-o privească pe frumoasa doamnă din faţa ei, vorbindu-şi sieşi: „Dar cum este posibil? O tânără atât de frumoasă şi iată, se dovedeşte şi foarte inteligentă, deşi, cu ani în urmă, îmi amintesc că Emanuela era foarte necăjită. Fetiţei, acea din acea vreme, i se descoperiseră mici deficienţe de intelect. Se spunea că gândeşte ceva mai încet şi chiar urma un tratament în această privinţă. Să fi fost doar un alt diagnostic greşit al vreunui medic ori a fost o problemă rezolvată cu succes? Nu contează! … Am în faţa mea cel mai frumos copil, cea mai frumoasă doamnă, cel mai minunat exemplar care confirmă legile naturii şi ale destinului!”  
- Eu sunt, doamna profesor şi da..., Emanuela Romaşcanu este naşa mea de botez, nimeni alta decât cea care, îmi place mie să spun, a fost mâna destinului meu şi pe care o iubesc şi o respect foarte mult.  
Sentimentele cele mai profunde din sufletul ei păreau să-şi facă drum spre suprafaţă prin această frază rostită cu emoţie şi recunoştinţă. Strălucirea din ochii Danielei, când a rostit aceste cuvinte, spunea mai mult decât cuvintele în sine.  
- Ai dreptate draga mea! Poate, cândva, vom avea ocazia să vorbim mai mult despre Emanuela, spuse Maria Popescu, având glasul sugrumat de emoţie.  
După câteva schimburi de cuvinte, de amabilităţi şi stabilirea unor noi discuţii în legătură cu proiectul, Daniela îşi luă rămas bun, părăsind casa din strada Speranţei. Era încântată de aceşti oameni şi de cum au decurs discuţiile referitoare la proiect. Ceva anume o tulburase, totuşi. Era un ceva din privirea doamnei profesor, pe care aceasta nu reuşise să-l ascundă. Era un soi de uimire amestecată cu durere, cu amărăciune. Era un tumult de sentimente renăscute şi răscolite pe neaşteptate, părând că-i izvorăsc de undeva, din adâncul sufletului, fiind blocate la nivelul retinei. „Ce o fi în sufletul acestei femei, oare? Nana Emanuela mi-a vorbit foarte frumos despre ea… O fi din cauza accidentului?”  
Nu realiză când a ajuns acasă la naşii săi de botez. Începuse ploaia. O ploaie mult aşteptată, liniştită ca o binecuvântare. Nu mai plouase de mult, cel puţin o lună şi jumătate, iar vegetaţia îşi schimbase culoarea. Se instala seceta. Unele plante se uscau, iar altele, acoperite de praf, creau o senzaţie de adâncă tristeţe şi de cumplită suferinţă. Cu primii stropi de ploaie, parcă, totul revenise la viaţă. Când Daniela a intrat în casă, faţa ei radia de fericire. Avea multe motive să se simtă fericită şi, la acestea, acum, aveau să se adauge şi altele.  
- Hei, fina, ai venit? Te aşteptam, draga mea! o întâmpină Emanuela încântată, sărutându-i obrajii umezi de la picăturile de ploaie. Fugi şi te usucă pe păr şi-ţi spală mâinile! Ne vom aşeza la masă curând şi abia aştept să-mi povesteşti ce ai făcut la familia Popescu.  
- Sărut mâna, nana! ... Să trăiţi, am înţeles! Mă voi conforma, răspunse cu aplomb, Daniela.  
În timp ce se deplasa spre baie, uitându-se zâmbind spre naşa ei de botez, un pic a lipsit să nu cadă atunci când s-a ciocnit frontal de căluţul năzdravan şi al său voinic călăreţ, plecaţi la luptă. Aceştia nu erau alţii decât cei mai neînfricaţi luptători, pe numele lor, Adrian, naşul Danielei, îngenuncheat, în rolul calului şi Bogdan Ionuţ, în vârstă de trei anişori, fiul Danielei şi al lui Petru Daniel, în rolul marelui voinic din cetatea Romaşcanilor!  
Deşi aveau casa lor, majoritatea timpului şi-l petreceau la Emanuela şi Adrian. Pentru aceştia, care erau pensionari lipsiţi de norocul de a avea copiii lor, cei trei reprezentau o binecuvântare, simţindu-i mai mult, mai aproape şi mai iubitori decât ar fi fost chiar proprii copiii. Atât pentru Daniela cât şi Petru Daniel erau ca nişte părinţi, dar şi un sprijin real în ceea ce îl privea pe micuţ, ei fiind tot timpul ocupaţi şi acesta rămânând sub supravegherea atentă a Emanuelei.  
Fiecare adunare în jurul mesei era un prilej de mare bucurie şi amuzament. Se depănau amintiri, se făceau glume şi tachinări, în special pe baza bărbaţilor din familie. Aşa a decurs şi întâlnirea din această seară, după care Daniela le-a povestit cum a decurs întâlnirea de la familia Popescu, cu lux de amănunte, împărtăşindu-le şi impresiile personale create de către cei doi soţi…  
*  
* *  
Când Daniela a intrat la liceu, a rămas în oraş, la şi sub supravegherea directă a Emanuelei şi a lui Adrian.  
Anii au trecut şi, după examenul de bacalaureat, s-a înscris şi a reuşit să intre la Facultatea de Psihologie. În paralel cu frecventarea cursurilor acestei facultăţi, a urmat şi un curs de Managementul proiectelor europene, unde, cu doar un an înainte de terminarea facultăţii, l-a cunoscut pe Petru Daniel, mai mare cu şase ani decât Daniela. El ţinea aici un curs şi a plăcut-o pe Daniela din prima clipă. Au avut parte de o minunată poveste de dragoste. Era genul de dragoste la prima vedere şi nimeni nu putea să stea în calea împreunării destinelor celor doi îndrăgostiţi, prin căsătorie. Nici chiar Elena şi Radu, dar nici Emanuela şi Adrian, nu aveau motive să se opună, să nu fie mulţumiţi. Tinerii s-au căsătorit la o jumătate de an după ce s-au cunoscut, iar binecuvântarea cununiei le-a fost acordată de naşii de botez ai Danielei, la dorinţa expresă a finilor. După doi ani a venit pe lume, ca o împlinire a iubirii celor doi, copilul Bogdan Ionuţ.  
După terminarea Faculţăţii, Daniela a făcut voluntariat la o fundaţie româno-engleză pentru bătrâni fără familie. După doar şase luni, a fost trimisă în Anglia, la un schimb de experienţă. Aici, prin puterea exemplului personal, a reuşit să-şi facă povestea cunoscută. A impresionat atât de mult partea engleză, prin naturaleţea şi sinceritatea sa, încât a reuşit să obţină sprijinul acestora şi libertatea dezvoltării unui proiect de amploare, întocmit de către ea şi soţul ei, proiect care să cuprindă nu doar bătrâni, ci şi copii, cu precădere copii abandonaţi, copii orfani, dar şi copii cu situaţii precare ori copii cu probleme medicale grave, în care să fie angrenaţi medici de diferite specialităţi, psihologi, asistenţi sociali şi alte categorii de personal necesare pentru cantină şi servicii auxiliare. Fundaţia funcţiona, atât în România cât şi în Anglia, pentru cazuri medicale grave. De asemenea, cei doi au dorit să aplice proiectul în cauză şi în ţară, primind tot sprijinul necesar şi având drept unic scop legal, obţinerea de fonduri structurale nerambursabile pentru ONG-uri, Asociaţii şi Fundaţii.  
… A sosit, în sfârşit, ziua cea mare! La sediul Fundaţiei „În mâna Destinului”, situată pe strada Zorilor, era forfotă mare. Maşini şi pe o parte şi pe alta a străzii din  
care coborau doamne şi domni îmbrăcaţi elegant. Printre cei ce şi-au făcut apariţia, atrăgând în mod deosebit atenţia, a fost ambasadorul Angliei însoţit de soţia sa, care au coborât dintr-o maşină neagră cu geamuri fumurii.  
Au fost întâmpinaţi de Daniela, îmbrăcată într-o frumoasă rochie clasică, de culoarea smaraldului, ce-i evidenţia corpul frumos, dându-i un aer elegant de epocă. Era însoţită de soţul său, Petru-Daniel, la fel de elegant, radiind în jurul lor fericire şi împlinire. Alături le era partea engleză a proiectului, partenerii lor de la înfiinţarea Fundaţiei Jaimie şi John Smith, o familie la fel de frumoasă, dar cu aproape douăzeci de ani mai în vârstă.  
Emanuela, Elena, Radu şi Adrian asistau tăcuţi, mulţumindu-se doar să privească. Îşi împărţeau fericirea şi mândria, doar din zâmbet, cu emoţie şi cu teamă să nu dea frâu liber simţămintelor şi lacrimile de fericire, să nu rupă zăgazurile pentru a nu-şi face „comoara” comună de ruşine.  
Lacrimi de surpriză şi fericire au invadat, însă, ochii frumoşi ai doctoriţei. Ei încă mai purtau strălucirea tinereţii. Remuşcările unor zile apuse nu puteau să nu-şi facă loc în sufletul şi amintirile Mariei, dar rămâneau ascunse, acolo, în cămăruţă de suflet, fiind atenuate şi mângâiate de eşecul acelor zile demult trecute şi de binecuvântarea providenţei, care nu-i dăduse câştig de cauză. Mai mult de atât, faptul că această tânără minunată a fost zilele trecute în casa ei, faptul că şi-a dorit-o alături, să facă parte din acest minunat proiect, era un alt semn că Dumnezeu îi oferise iertarea.  
Pentru că, până la urmă, care este esenţa vieţii? Pentru ce ne aflăm aici? Care este rostul nostru? Pentru a dovedi că anumite lucruri există… Pentru a spori suma faptelor bune. Oricâte ar fi actele individuale de curaj ori de generozitate şi de sacrificiu de sine, în luptă directă împotriva răului şi a piedicilor de orice fel, toate, dovedesc un singur lucru: că bunătatea există! Este cea mai curată, cea mai înălţătoare şi cea mai pură stare umană, deoarece ea este îmbrăcată în haina iertării.  
 
S F Â R Ş I T  
 
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
29.07.2015  
Iaşi  
 
Referinţă Bibliografică:
ÎN MÂNA DESTINULUI...(XXI) ULTIMUL EPISOD / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1671, Anul V, 29 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!