Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1665 din 23 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

ÎN MÂNA DESTINULUI...(XX)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Micuţa, nehotărâtă şi timidă, o privi pe Emanuela secunde în şir, lung, apoi îşi drese glasul încercând, parcă, să mai câştige puţin timp până să-i dea acesteia vestea. Avea reţineri pentru că i se părea că vestea ce avea să o transmită, cu siguranţă, nu va avea un efect plăcut. Gândi în mintea ei: “Măcar de ar fi fost mami acasă... Ea ar fi ştiut cum să-i spună, dar nu pot aştepta... Curaj, Cristina!”  
- Sărut-mâna! zise Cristina păşind îndrăzneaţă peste prag, trecând pe lângă Emanuela şi pătrunzând în liniştea şi răcoarea apartamentului.  
- Bună, Cristinuţa! Ce faci? Hm! Spune-mi că îţi lipsea “Mami Doi”! răspunse Emanuela zâmbind şi făcând cu ochiul fetiţei.  
- ... Da, aşa este, dar am venit şi din alt motiv...  
Privirea gravă şi atitudinea oarecum încurcată ce se puteau citi pe chipul Cristinei, i-au dat de înţeles Emanuelei că ceva se întâmplă, ceva despre care fetiţei îi este teamă sau nu ştie cum să spună... O prinse blând de umeri şi îi vorbi:  
- Cristina, draga mea, tu ştii că mie poţi să-mi spui. Orice ar fi, nu-ţi fie teamă, o să fie bine! Te rog! Te ascult!  
- Tanti Emanuela, ştiţi, Costel..., începu să vorbească fetiţa, dar se opri după aceste cuvinte, trase adânc aer în piept şi continuă fără să mai respire. Este pe gărduţul din faţa blocului, la soare, cu Daniela în braţe.  
Cristina a închis gura şi a încetat să mai respire în momentul în care ştirea a fost comunicată. Părea că se eliberase de o mare greutate. O privea fix pe Emanuela, fără să clipească...  
- Ceee?  
Întrebarea Emanuelei, veni ca un tunet ce izbucnea din străfundurile pământului.  
- Cum este posibil aşa ceva? Esti sigură?  
- Daa! ... Costel a spus că le-a dat astăzi drumul din spital şi... Ioana l-a lăsat cu Daniela. Ea a plecat undeva... şi..., şi nu a mai venit.  
- Cristina, du-te şi cheamă-l aici, te rog! Spune-i că am spus eu să vină cu fetiţa! Doamne, Dumnezeule! Ajută-mă să fac ceva! Ajută-mă să fac cum este mai bine! se rugă Emanuela, după ce Cristina ieşise într-un suflet şi alerga să-i împlinească rugămintea.  
După câteva minute, o bătaie în uşă îi dădu de veste Emanuelei că a sosit Costel.  
- Săr’mâna cumă..., doamnî! ... Iacă, am vinit iar cu deranj! Da..., fata asta mi-o zâs cum cî m-aţ’ fi chemat...  
- Da, Costel! Aşa este... Eu te-am chemat, încercă Emanuela să-i vorbească, cât de cât, calm, dându-şi seama că vina, în situaţia de faţă, nu este a acestuia, el fiind o victimă colaterală şi un “noroc” pentru fetiţă că a rămas cu el, altfel cine ştie... Spune-mi! De ce fata este cu tine şi nu la spital şi unde este cea care ar trebui să-i poarte de grijă?  
- ... Off, Doamni, doamnî! m-am gândit şi eu şî dac’-aş fi aflat răspuns, cum nu v-aş spuni? Ioana, nu ştiu undi s-o fi dus..., o vinit pi la ora zăci jumati, mi-o pus fata-n braţî, o plecat şî bunî plecat-o fost..., mai mult nu ştiu.  
- Cum..., zece jumătate? ţipă ea, privindu-şi ceasul, îngrozită. Este 12.15! Tu stai de aproape două ore cu fetiţa la soare, în căldura asta de afară? Doamne, Dumnezeule! Şi cât de gros este îmbrăcată! constată Emanuela în timp ce luă fetiţa din braţele lui Costel. Vai de mine! Fata este udă... Voi sunteţi oameni normali la cap? De ce nu ai venit la mine, atunci, imediat, omule?  
- ... Am aşteptat-o pi Ioana şî nu am îndrăznit...  
- Gata! S-a terminat! Nu mai vreau să aud nimic. De aici încolo, mă ocup eu. Mergi la treburile tale!  
Zicând asta, intră în` casă cu fetiţa şi cu Cristina, care asistase tăcută şi dezgustătă la acest dialog, dar şi mândră de decizia de a o fi anunţat pe Emanuela.  
Daniela era vizibil moleşită, transpirată şi era cu hăinuţele ude până la sub-braţ. Se vedea clar, că nu a fost schimbată de câteva ore bune.  
Emanuela a întins un cearşaf moale, încercată de sentimente amestecate de milă, durere, furie faţă de sistem şi de cei ce nu ştiu să preţuiască ce au primit de la viaţă. În grabă, dar cu mişcări sigure, a îndepărtat hăinuţele în care era îmbrăcată biata fetiţă: câteva perechi de pantalonaşi, câteva bluziţe şi mai multe puloveraşe. O curăţă bine cu şerveţele umede şi o înfăşă în cearşaful pregătit dinainte. În acest timp, îşi aminti că îi dăduse Ioanei toate hăinuţele, cu o săptămână în urmă, aşa că a sunat-o pe Simona şi a rugat-o să cumpere câteva hăinuţe pentru fetiţă, când este în drum spre casă.  
După ce a lăsat copila să se liniştească, a pregătit baia. Pentru cea mică, dar şi pentru Emanuela, a fost o adevărată distracţie. Daniela şi-a revenit total, molipsind-o şi pe Emanuela cu veselia ei. Lovea apa cu palmele şi dădea veselă din picioruşe. Râdea zgomotos şi totul în jur era stropit cu apă, inclusiv Emanuela şi Cristina, care, îi stătea aproape în tot acest timp.  
Când a venit Simona, în casa Emanuelei veselia era în toi, iar aceasta părea să fi uitat de toată supărarea şi de toate grijile. Nu uitase, dar a dorit măcar un moment de bucurie alături de finuţa ei, pentru a-şi încărca bateriile, pentru a putea face cât mai bine ce-şi propusese. Abia acum începea greul şi trebuia să fie cât mai echilibrată, cât mai calculată. Era conştientă că nu avea voie să greşească, că trebuie să fie fermă şi să nu facă compromisuri. Şi toate acestea, cu orice risc şi cu mare hotărâre, pentru binele Danielei, căreia trebuia să-i schimbe soarta.  
- Bună, Emanuela! Ce s-a întâmplat? Cum de i-au dat drumul aşa repede din spital? Cum este posibil? Nimeni nu mai gândeşte în ţara asta... La aşa ceva, chiar nu m-am aşteptat. Sunt şocată!  
- Nu mai mult decât mine, draga mea. Vom discuta, dar spune-mi dacă ai luat ce te-am rugat?  
- Da, am rezolvat şi ţi-am luat şi pamperşi şi, uite, i-am adus şi o sticlă de lapte!  
- Mi-ai ghicit gândurile, draga mea! Sigur că îi este foame, mai ales acum, după baie...  
Emanuela îi povesti Simonei ce s-a întâmplat şi o îmbrăcă pe Daniela în acest timp. Pe măsură ce-i relata starea în care se afla fetiţa când a venit Costel cu ea la uşă, se reinstala întreaga agitaţie de mai devreme şi îşi stăpânea cu greu lacrimile. După ce termină de povestit, îi dădu Danielei biberonul şi îi spuse prietenei sale la ce anume s-a gândit, solicitând părerea acesteia.  
- Eu zic că este foarte bine aşa, Emanuela. Chiar nu văd o altă soluţie mai bună, spuse Simona. Cred că este singura posibilitate prin care o poţi scoate pe Daniela din ghearele mizerabile ale acestor nenorociţi... Dumnezeu să te ajute!  
Daniela adormise. Emanuela a aşezat-o cu grijă pe pat, privind-o. Dormea ca un înger, liniştită şi mulţumită.  
A pus mâna pe telefon şi a format un număr, aşteptând tăcută. La celălalt capăt, apelurile prelungi au rămas fără vreun răspuns, la un moment dat, timpul de apelare setat, terminându-se. Emanuela a reapelat. După câteva încercări, o voce plictisită, în care se simţea iritatarea faţă de insistenţele apelantului, a tăiat eterul până la timpanul Emanuelei.  
- Instituţia de Protejare a Intereselor Copilului, spuneţi:  
- Bună ziua! interveni Emanuela, imediat. Mă numesc Emanuela Romaşcanu şi doresc să discut cu asistentul social care se ocupă de cazul fetiţei Luca Daniela Nela.  
- Aşteptaţi ! «Cine eşte şi ce vrea? Tu nu ai ceas ca să vezi cât este ora ?»  
Discuţiile ce se auzeau în receptor, la care era nevoită să asiste, nu făceau decât să-i producă revoltă şi să-i crească starea de agitaţie. Emanuela se ruga în gând. Îl ruga pe bunul Dumnezeu să-i dea stăpânire de sine şi suficient calm să rezolve problema.  
- Alo! Bună ziua! La telefon, Ana-Maria Bejan. Eu am cazul Luca Daniela Nela. Ce doriţi să vorbim? Cine sunteţi? se auzi o voce imperativă la capătul firului.  
- Bună ziua, doamna Ana-Maria Bejan...  
- Domnişoara...! completă interlocutoarea, destul de iritată.  
- Bine, mă scuzaţi, domnişoară! Sunt Emanuela Romaşcanu, naşa de botez a acestei micuţe. Poate că aţi auzit de mine... Nu am avut ocazia şi plăcerea să ne cunoaştem...  
- Aşa este. Dar de ce tocmai acum? Ştiţi, este vineri după-amiază şi...  
- Stimată domnişoară, îmi pare rău, dar ştiu şi ce zi este şi ce oră! Am o singură întrebare: dumneavoastră personal, ce ştiţi despre fetiţa sau despre “cazul Luca Daniela Nela”?  
- Păi..., nu cred că este treaba dumneavoastră, doamnă...  
- Vă înşelaţi amarnic, domnişoară! Se vede clar că este mai mult treaba mea decât a dumneavoastră, din moment ce copila se află la mine în casă a doua oară în douăzeci şi patru de ore, adusă într-o stare jalnică şi dumneavoastră habar nu aveţi. Şi, daţi-mi voie să vă mai spun ceva, înainte de a-mi mai răspunde obraznic şi înainte de a mă hotărî să merg pe alte căi să rezolv această problemă! Aţi face bine să vă prezentaţi cât mai repede la domiciliul meu, să vă pun la curent cu situaţia pe care, este clar ca lumina zilei, nu o cunoaşteţi şi să vedem ce se poate face.  
- Daţi-mi adresa, doamna Romaşcanu, vom vedea ce putem face...  
- Notaţi: Strada... nr...  
- ... Da, bine, am notat! Ajung în zece minute, maxim un sfert de oră. La revedere!  
- Vă aştept. La revedere! răspuse Emanuela şi răsuflă uşurată, privind spre Simona care, cuminte, tăcută, a asistat la toată discuţia.  
- Sistemul! Îşi poartă numele degeaba. Auzi, câtă laudă în denumire: “Instituţia de Protejare a Intereselor Copilului”! Habar nu au de situaţiile reale prin care trec aceşti copii. Urmăresc trecerea timpului şi ziua de salariu... Unul în plus sau în minus, este un nimic, ce mai contează? zise Simona revoltată, măsurând camera în lung şi în lat pentru a se linişti.  
După circa douăzeci de minute, se auzi soneria de la uşă. Când Emanuela a deschis uşa, surpriza i-a fost mare să vadă în faţa sa o tânără blondă, cu părul până la umeri, prins peste cap cu o pereche de ochelari de soare, care să fi avut în jur de douăzeci şi şapte de ani. Purta în mâna stângă o sacoşă tip maieu, o geantă pe umărul drept si în mâna dreaptă un dosar.  
- Bună ziua! Doamna Romaşcanu?  
- Bună ziua! Da...  
- Sunt Ana-Maria Bejan de la...  
- Intraţi, vă rog! Vă aşteptam..., intraţi! răspunse Emanuela şi o conduse pe asistenta socială în sufragerie. Luaţi loc! Serviţi o cafea, un pahar cu apă?  
- Un pahar cu apă este foarte bine, mulţumesc!  
Emanuela a adus o sticlă cu apă şi două pahare pe care le-a aşezat pe masă. A umplut fiecare pahar în parte, pe trei sferturi. Apoi, s-a aşezat pe scaun privindu-şi interlocutoarea, care se uita la Daniela cum dormea pe canapea.  
- Ce liniştită doarme! nu se putu abţine să nu remarce asistenta socială.  
- Desigur. Din fericire, acum, doarme liniştită. Aş fi vrut, din tot sufletul, să fi putut să o vedeţi aseară sau astăzi la prânz, când şi cum a fost adusă la mine...  
I-a relatat, pas cu pas, tot ce s-a întâmplat din ziua în care Daniela i-a fost încredinţată Ioanei şi până astăzi, când fetiţa a ajuns, din nou, la ea. În încheiere, i s-a adresat direct:  
- Domnişoara Bejan, îmi cer scuze pentru francheţe, dar voi fi foarte directă ! Spuneţi-mi, vă rog, din momentul în care aţi decis reintegrarea micuţei în familie si aţi încredinţat-o “mamei“, aţi avut curiozitatea, care după părerea şi ştiinţa mea ar trebui să constituie sarcină permanentă de serviciu, de a merge în vizită la domiciliul declarat, pentru a vedea cum este îngrijit copilul, mediul în care este ţinut? Ce ştiaţi despre fetiţă de joia trecută până astăzi, când v-am sunat?  
- Sincer? Nu am ştiut prea multe, doamna Romaşcanu. Este prima zi de serviciu, după câteva zile de concediu. Urma să mă interesez săptămâna viitoare...  
- Bine-bine, dar, în perioada de timp în care aţi lipsit dumneavoastră, nu era normal şi firesc ca acest caz să fie preluat de o colegă? ... Este un caz special, totuşi. Este un copil încredinţat celei ce, la o lună de la naştere, a abandonat acest copil pe un calorifer, într-un spital! Dacă aţi cunoscut faptul că plecaţi, trebuia să amânaţi această procedură de reintegrare pentru când vă întorceaţi... V-aţi asumat, cred, nişte riscuri mult prea mari, neglijând aspecte foarte serioase. După cele povestite în legătură cu starea în care mi-a fost adusă fetiţa seara trecută, sper că realizaţi realul pericol la care a fost expus acest copil. Înfometare, probabil agresiuni fizice, această femeie ridicând mâna ameninţător asupra fetiţei, chiar şi în prezenţa mea.  
Emanuela s-a ridicat de pe scaun, a mers şi a deschis punga pregătită pentru dus la gunoi, în care se aflau hainele cu care a fost îmbrăcată Daniela. A luat o cădiţă din plastic şi a răsturnat în ea conţinutul pungii. Un maldăr de haine, pantalonaşi, bluziţe, plouveraşe ude în proporţie de 80% şi murdare, au umplut cădiţa, împrăştiind mirosul în încăpere.  
- Cât de confortabil credeţi că i-a fost acestei copile, domnişoară? A stat în aceste condiţii, în jur de două ore, pe gardul din faţa blocului, în braţele celui ce nu figurează nicăieri că i-ar fi tată, sub razele de amiază ale unui soare de început de august! Este adevărat, acum arată ca un îngeraş, dar cu două ore în urmă, clar, nu arăta deloc aşa. Ce aveţi de gând să faceţi, domnişoara Ana-Maria Bejan?  
- Ştiţi, astăzi nu prea putem face prea multe... Este vineri după amiaza, apoi, sâmbătă şi duminică la mijloc...  
- Este o scuză puerilă, cu care nu sunt de acord şi pe care nu vă permit să o lansaţi. Vă voi argumenta şi de ce. Dacă primeaţi un apel, cum că acest copil a fost abandonat, undeva, pe marginea străzii, cum procedaţi? Îl lăsaţi acolo, pe marginea străzii, până luni? Vă daţi seama ce spuneţi? Ce instituţie sunteţi? Care este rolul dumneavoastră, de fapt? Nu accept ideea, ca acest copil să mai fie lăsat în mâinile acestei femei, fie şi pentru o secundă!  
- Dacă îmi daţi voie, doamna Romaşcanu..., nu la asta mă refeream, mă gândeam la faptul că..., aţi putea avea dumneavoastră grijă de fetiţă până luni. Aţi avea, astfel, ocazia să petreceţi ceva timp împreună, iar ea s-ar afla în siguranţă şi eu aş sta liniştită ştiind că este pe mâini bune. Uitaţi..., v-am adus în această pungă 4 kg de lapte praf...  
Emanuela încercă să-şi pastreze calmul, însă, pe măsură ce asistenta socială îşi expunea încrezătoare pledoaria, simţea că orice limită este depăşită, simţea că cedează nervos... şi izbucni:  
- Domnişoară dragă, până unde puteţi merge? Care vă sunt limitele? Care din avantajele ce mi le-aţi prezentat este, de fapt, cel mai important? Cel în care aţi sta dumneavoastră liniştită?  
- ... O, nu! Nu era asta, doamnă, dar mă gândeam, vorbisem cu doamna directoare... şi..., se bâlbâi asistenta  
- Şi? Şi ce? Aţi pus la cale această rezolvare a problemei... Ingenioasă, trebuie să recunosc. Dar v-aţi înşelat. Aţi făcut calculele excluzându-mă din ecuaţie, aţi exclus “necunoscuta”. Nu că nu mi-ar fi drag să o ţin pe Daniela, însă, stabilitatea şi siguranţa ei, cel puţin pentru mine, sunt mai importante decât interesele personale. I-aş face rău să o obişnuiesc într-un mediu din care, din nou, să fie smulsă. Ea nu este o minge care să fie pasată dintr-un loc în altul. În plus, mâine dimineaţă, la prima oră, intru în tură de douăzeci şi patru de ore, la serviciu. Un serviciu în condiţii speciale, care nu îmi permite să am cu mine un copil de cinci luni şi jumătate. Eu vreau şi aşa este bine pentru ea, să aibă un cămin sigur. Doresc să mă înţelegeţi. În concluzie, reţineţi că cerinţa mea clară este să faceţi demersurile ce se impun, fiind instituţia care are toate pârghiile necesare la îndemână, pentru ca acest copil să plece din casa mea în siguranţă şi să i se ofere stabilitatea unui cămin.  
Aceste cuvinte au fost spuse cu claritate şi hotărâre. În timp ce vorbea, ţintind-o pe asistenta socială cu priviri din care se părea că ies scântei, Emanueala s-a ridicat, a luat telefonul fix şi l-a aşezat în faţa acesteia, pe masă, după care a vorbit apăsat:  
- Aveţi telefonul la dispoziţie. Folosiţi-l, vă rog, şi rezolvaţi problema! În caz contrar, îl voi folosi eu şi, în scurt timp, cazul va ajunge în atenţia presei, a forurilor superioare competente şi a opiniei publice. Nu cred că instituţia dumneavoastră, cel puţin în momentul de faţă, este pregătită să facă faţă acestei situaţii. Mă tem că nu şi-ar mai justifica existenţa...  
Vizibil încurcată, aceasta a ridicat receptorul telefonului şi a format un număr, ascultând tăcută.  
- Bună ziua, doamna director! ... Da, eu sunt, Ana-Maria Bejan. Sunt..., da..., pe teren..., mă aflu la doamna Romaşcanu..., nu..., nu am rezolvat nimic. Doamna este extrem de revoltată şi fermă pe poziţie. Situaţia este complicată, s-au întâmplat lucruri destul de grave în această săptămână, pe care nu le cunoşteam, din păcate. În special ieri şi astăzi... Da... Doamna doreşte o rezolvare clară şi rapidă, astăzi, a problemei. Nu acceptă rezolvări temporare, compromisuri, preciză asistenta socială urmărind-o cu privirea pe Emanuela.  
Observând că aceasta se îndepărtase puţin, pentru a-i permite să vorbească nestingherită, asistenta şopti în telefon:  
- Doamna directoare, să stiţi că este pornită să cheme presa. Ne-a ameninţat că aduce cazul în atenţia opiniei publice şi a forurilor superioare competente... Da..., da, doamna director... Încerc doamnă, dar incercaţi la acea familie din comuna Armeni! ... O doreau mult. Da, sunt cu tot dosarul în regulă... Dacă ar putea veni astăzi, ar fi perfect... Da... Vă las... Aştept telefon de la dumneavoastră. Mulţumesc!  
După ce a închis telefonul, asistenta socială s-a simţit datoare să-i ofere Emanuelei câteva explicaţii.  
- Ştiţi…, poate că aţi auzit ce am rugat-o pe doamna director…, dacă această familie va fi găsită şi va putea veni astăzi, vom avea ocazia să plasăm fetiţa în asistenţă maternală.  
- Da… Ce ştiţi despre familia respectivă? întrebă Emanuela, vădit interesată.  
- Sunt o familie decentă din comuna Armeni. Au fost testaţi… din toate punctele de vedere, inclusiv psihologic şi au un dosar foarte bun. Au două fete, ale lor, care înregistrează rezultate foarte bune la învăţătură. Se apropie de vârsta liceului. Au văzut-o de câteva ori pe Daniela…, atunci când se afla la Spitalul de Boli infecţioase. De fiecare dată au interacţionat foarte bine. Atât din partea lor cât şi a fetiţei, relaţionarea a fost perfectă. Şi-au manifestat clar dorinţa de a o primi spre creştere.  
- De ce nu le-aţi dat-o până în acest moment, dacă aţi avut aceste dovezi? nu şi-a putut ascunde Emanuela curiozitatea.  
- Pentru că facem acest pas doar în momentul în care eliminăm şi ultima posibilitate de reintegrare în familia naturală…  
Discuţia le-a fost brusc întreruptă de soneria telefonului. Privind display-ul telefonului, Emanuela văzu numărul de la “Instituţia de Protejare a Intereselor Copilului”. Prin mişcarea expresivă a capului, atenţionă şi încuviinţă asistentei sociale să răspundă.  
- ... Alo, da! … Da…, … da, doamna director… am înţeles... este foarte bine… minunat! La ce oră vor ajunge? … pe la patru? … Doamne ajută! Bine că i-aţi găsit şi pot veni! … Mulţumesc! Bineînţeles că vă voi ţine la curent… La revedere!  
… Doamna Romaşcanu...?!?  
Emanuela privea către Ana-Maria Bejan, dar părea că o priveşte fără să o vadă, privea prin ea. Devenise tăcută, prinsă între două stări. În sinele ei se petrecea un ceva ciudat, un ceva inexplicabil. Simţea un ceva ca un gol. Un gol în suflet, care se transforma într-un hău. Starea aceasta a prins-o de îndată ce s-a conturat plecarea sigură a Danielei, undeva, unde ei îi va fi mai greu să ajungă. Scutură agitată din cap, ca şi cum ar fi vrut să împrăştie acele gânduri înfiripate rapid şi atât de obsesiv. O întrebă pe asistenta socială care, între timp, îşi verifica ceva în geantă.  
- Parcă... aţi spus ceva? Mă gândeam..., cred că am fost puţin neatentă, se scuză Emanuela...  
- Vă înţeleg. Este o stare normală. O întâlnesc deseori, staţi liniştită! încercă asistenta socială să o încurajeze, apoi continuă. Nu trebuie să vă faceţi griji... Este o familie bună şi veţi putea merge oricând la Daniela... Deocamdată, eu voi merge până acasă să mănânc, să mă schimb şi să iau nişte documente necesare în astfel de situaţii. Aşa că… veţi putea să vă bucuraţi încă puţin de fetiţă. Iată, a făcut ochi...! Ce faci, frumuseţe mică? Gata! Problemele tale se vor termina! Sper să fii fericită! se adresă ea fetiţei care se trezise şi căuta cu privirea pe cineva, neliniştită.  
Cu aceste ultime cuvinte, Ana-Maria Bejan îşi luă poşeta şi, condusă de Emanuela până la uşă, părăsi grăbită casa...  
 
Va urma...  
23.07.2015  
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
Iaşi  
 
Referinţă Bibliografică:
ÎN MÂNA DESTINULUI...(XX) / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1665, Anul V, 23 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!