Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1652 din 10 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

ÎN MÂNA DESTINULUI...(XIX)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Uşile apartamentelor vecine se deschideau una după alta. Curiozitatea locatarilor alarmaţi de vacarmul creat, era evidentă. Tabloul ce i se înfăţişa Emanuelei era şocant, era cutremurător prin chiar scena aflată în derulare şi prin personajele acesteia.  
Cele două persoane, bărbat şi femeie, prinse într-un scenariu al destinului în care nu aveau ce căuta, se luptau cu disperare să scape de recuzita ce-i împovăra: copilul! Era o recuzită incomodă pentru ei şi, practic, nu ştiau ce să facă cu ea. Era clar, ca lumina zilei, că aceasta le tulbura decorul.  
Aveau ochii injectaţi, erau agitaţi, miroseau puternic a alcool şi erau cuprinşi de o mare nervozitate, care părea imposibil de stapânit. Când Emanuela a deschis uşa, bărbatul, cu pumnul strâns şi cu mâna întinsă, tocmai se pregătea să bată în uşă. A rămas cu mâna în aer, cu degetele acesteia strânse, surprins de momentul în care Emanuela a apărut în cadrul uşii.  
- Săr’mâna, cumă..., doamnî! salută Costel, bâlbâindu-se puternic, în timp ce-şi retrăgea mâna. Vorbele îi erau acoperite de plânsul ca din gură de şarpe al Danielei şi de blestemele ce ieşeau din gura celei ce ar fi trebuit să rostescă vorbe de alint şi mângâiere pentru a o linişti.  
- Dare-ar nicuratu-n tini, ţânc di copchil ci eşti! Cî m-am săturat di tini, afurisănie cî nu ştii dicât sî urli!... Di ci nu crăchi, dimonoaicî? Crapî şî lasî-mă în paci, drac împieliţat! Nu vre sî mânânci nici pe naiba da-păi lapti nici-atât! se înfurie Ioana atât de mult, zicând aceste vorbe, încât scutură fetiţa cu violenţă şi ridică palma să o lovească.  
Emanuela, preţ de câteva secunde, rămăsese blocată în pragul uşii. Şi-a revenit din şoc şi, dintr-o singură mişcare, a smuls fetiţa din braţele Ioanei, salvând-o de lovitura ce urma a-i fi aplicată, fără milă, în chiar acea clipă. Îşi lipise fetiţa de corp, protejând-o, dar, nereuşind să se stăpânească, cu cealaltă mână a apucat-o pe Ioana de mâna ridicată pentru a lovi fetiţa, şi-a aşezat cotul în zona dintre piept şi gâtul acesteia, împingând-o la perete cu toată forţa, a privit-o în ochi, şi i-a vorbit printre dinţi:  
- Cretino! Uită-te-n ochii mei şi ascultă-mă bine! Este ultimul tău gest! Acest copil te salvează a doua oară şi ultima. Îţi promit! Îmi stai ţeăpănă aici şi nu te mişti! Amândoi va trebui să daţi socoteală! Ne-am înţeles?  
- Da doamnî, nu pleacî, cum sî pleci? Nu plecăm, am eu grijî..., eu i-am spus sî-i dei mâncari sau sî vinim la dumnevoastrî, da’ ie o zâs cî-s bou şî nu m-o ascultat, interveni Costel, cu vocea scăzută, dar cu ochii radiind parcă de bucurie că cineva o pune, în sfârşit, la punct pe Ioana.  
Emanuela privi dezgustată către cei doi şi apoi spre Daniela, cu durere. Fetiţa nu se oprea din plâns. Se hotărî într-o clipă şi se grăbi să intre în apartament pentru a vedea ce anume se întâmplă cu micuţa, ce anume a adus-o în această stare. S-a aşezat pe pat. Tremura îngrozitor, de mânie, pe de o parte şi de îngrijorare, pe de altă parte. Neliniştea şi ţipetele copilei nu făceau decât să o agite şi mai rău. Nu o văzuse plângând pe Daniela niciodată de când o cunoştea şi starea ei actuală o speria cumplit. „Ce au putut să-i facă, Doamne, Dumnezeule? Lapte... Da, trebuie să-i fie foame!” Odată cu acest gând, îşi aminti de Simona. Spera ca aceasta, cu experienţa ei, poate să o ajute... Ştia că are şi lapte. Luminându-se puţin la faţă şi, fără să mai stea pe gânduri, puse mâna pe telefon şi o sună.  
- Alo? Simona, te rog, ajută-mă! ... Da..., este la mine şi cred că este moartă de foame... Ţipă fără oprire şi mi-e teamă... Nimic nu o linişteşte. Te rog, vino cât mai repede! ... Intră direct, nu mai bate la uşă!  
Se pare că Simona deja aflase şi se pregătea să vină la Emanuela, altfel nu avea cum să înţeleagă rapid situaţia şi să ajungă la aceasta atât de repede.  
- Ce ai păţit, scumpa mea? Ce-i puiuţul meu? Ce te doare? Hai, te rog să taci! Nu mai plânge, dragostea mea! Hai, fii fetiţă cuminte! Emanuela tot încerca să o liniştească, rupându-i-se sufletul de milă, de durere şi neputinţă.  
Când a intrat grăbită, suflând ca după o alergare, Simona a fost şocată şi impresionată de atmosfera ce i s-a înfăţişat ochilor. Era un tablou dezolant, cu care nu era obişnuită în casa Emanuelei. Aceasta avea obrajii invadaţi de lacrimi. Rămăsese chircită de neputinţă, ţinând fetiţa în braţe şi legănând-o cu disperare, în timp ce-i săruta obrăjorii. Încerca, fară succes, să o liniştească dintr-un plâns ce nu mai semăna a plâns, ci a strigăt de disperare. Privind-o pe Simona ca pe o ultimă şansă, întinse mâna spre sticla cu lapte şi luând-o, potrivi tetina de la biberon în guriţa fetiţei, care, punând imediat stăpânire pe ea, începu să sugă lacom, oprindu-se din plâns. Scâncea uşor, din ce în ce mai încetişor, până s-a liniştit total...  
- Este moartă de foame, Simona! ... Uită-te la ea! Doamne, Dumnezeule, nu i-au dat să mănânce?  
Lăcomia cu care trăgea din sticluţă a făcut ca Daniela să se înece de câteva ori. Emanuela încerca să-i tragă sticla pentru a o ridica şi a o bate uşor pe spate, să elimine din aer, moment în care aceasta prindea cu teamă de biberon şi începea să plângă cu disperare.  
După prima sticlă, terminată în scurt timp, fetiţa a continuat să plângă cu aceaşi forţă, drept pentru care Simona i-a mai adus o sticlă. După două sticle şi jumătate de lapte, Daniela continua să plângă şi nu dădea semne că ar avea vreun gând să se oprească, părând a fi la fel de îngrozită de momentul în care i se lua sticla cu lapte.  
- Gata! Voi suna la salvare! Nu-i mai dau o picătură, Simona! Cine ştie de când nu a mai mâncat această fetiţă... Mă tem să nu-i plesnească stomăcelul! Eu cred că nu foamea o face să mănânce acum ci, mai degrabă, teama de a mai suferi de foame. Daniela a suferit de foame, Simona, în aceste zile, de foame cruntă! ţipă Emanuela izbucnind în plâns, în timp ce apucă telefonul şi, cu mâininile tremurând de teamă, formă 112.  
- Bună seara! Ce urgenţă aveţi? se auzi vocea dispecerei de la S.N.A.U. în difuzorul telefonului.  
- Bună seara! Numele meu este Emanuela Romaşcanu. Vă rog sa-mi daţi legătura la Ambulanţă. Este o urgenţă, fiind vorba de un copil în vârstă de şase luni.  
- Rămâneţi în telefon, vă rog!  
- Bună seara, doamna Romaşcanu! Ambulanţa suntem. Ce s-a întâmplat? Ce are copilul?  
Daniela, în acest timp, ţipa ca din gură de şarpe. Nimic nu reuşea sa îi atragă atenţia şi nici să i-o distragă de la plâns. Epuizată şi speriată de starea fetiţei, Emanuela încerca cu disperare să se liniştească pentru a putea să relateze cât mai succint situaţia de fapt, dispecerei de la ambulanţă.  
- Este vorba de un copil cu o situaţie deosebită. Nu este copilul meu.  
- Dar al cui copil este, doamnă? Unde-i mama? întrebă nerăbdătoare dispecera.  
- Vă rog, vă voi relata cât mai pe scurt, dar este imperios necesar să cunoaşteţi situaţia pentru a o putea rezolva.  
- Vă rog! Vă ascult, dar pe scurt, dacă este o situaţie de urgenţă!  
- Este vorba de un copil, o fetiţă de şase luni. La vârsta de o lună a fost abandonată pe un calorifer în Spitalul de Boli infecţioase. De atunci până cu o saptămână în urmă a stat permanent, acolo, în spital şi ultima lună la Spitalul de copii. De joia trecută s-a hotărât de către Protecţia copilului o încercare de reintegrare în familie. În această seară în jurul orei 22.00, la uşa mea s-au prezentat cei cărora le-a fost încredinţată fetiţa, iertaţi-mă că nu-i voi numi părinţi, aceasta fiind într-o stare jalnică. Copila a fost, pur şi simplu, înfometată. I-am dat două sticle jumătate de lapte şi o auziţi cum plânge. Mi-a fost teamă să-i mai dau. Nu voia să renunţe la sticlă nici în ruptul capului. Ajutaţi-mă! Fetiţa trebuie să ajungă urgent la spital şi să nu mai fie dată pe mâna acestor oameni. Am uitat să vă spun. Eu sunt naşa de botez a fetiţei. Am botezat-o în spital iar fetiţa nu are certificat de naştere...  
- Doamna Romaşcanu, daţi-mi imediat adresa dumneavoastră! Vă trimit ambulanţa. Este bine că mi-aţi dat aceste informaţii...Vom face tot ce se poate...  
- Mulţumesc! Str. ..., nr....  
- Da. Este bine. Va ajunge o salvare cu medic la dumneavoastră, în timpul cel mai scurt. O seară bună!  
- Mulţumesc, asemenea! Serviciu fără probleme, doamnă!  
Emanuela privi cu îngrijorare către Daniela. Părea că nu mai are vlagă nici să plângă. Micuţa era extenuată, însă, fără putere, continua acel ţipăt plin de groază, semn că trauma prin care trecuse nu-i fusese deloc uşoară. Îşi ridică privirea întrebătoare către Simona.  
- Ce părere ai, Simona? Ai trei copii...  
- Sincer? Să mă ierte Dumnezeu! Abia mă abţin să nu mă duc, să o strâng de gât!  
- Lasă asta! Crezi că are febră, Simona? Sau este transpirată de la plâns? Mă tem că are febră.  
- Este posibil să fie un puseu de febră din cauza agitaţiei şi a plânsului, Emanuela, dar nu-ţi face griji! Va veni ambulanţa şi..., bătaia în uşă a întrerupt-o pe Simona, care s-a deplasat către aceasta şi a deschis-o larg pentru a intra doctoriţa şi asistenta de pe salvare.  
- Bună seara! salută medicul, ea este fetiţa? Daniela stătea în braţele Emanuelei. Ţipetele lipsite de vlagă se transformaseră în gemete prelungi, cu icnete de sughiţ la anumite intervale de timp.  
- Bună seara! răspunse Emanuela, aşezând fetiţa pe pat pentru a putea fi consultată. Da. Ea este...  
În timp ce o consulta, dându-i asistentei diferite indicaţii, doctoriţa îi ceru Emanuelei să-i furnizeze câteva date despre fetiţă, fiind necesare la întocmirea raportului, fiind un caz special. Aceasta o puse pe doctoriţă la curent cu toate informaţiile necesare. Menţionă faptul că este un caz social, de abandon şi preciză procedurile la care este supusă.  
Apoi o rugă, dacă este posibil, să cheme “mama” fetiţei să vorbească cu ea. Primind acordul, Emanuela i-a cerut Simonei să o cheme pe Ioana, dar nu înainte de a o ruga pe doctoriţă să facă tot posibilul pentru a o interna pe Daniela în spital, în ideea de a nu mai ajunge pe mâna acestor oameni.  
Odată cu Ioana, în încăpere dădu năvală o duhoare de alcool combinată cu un miros greoi de tutun.  
- Bună sara, doamnî! M-aţ’ chemat?  
- Bună seara! Da. V-am chemat. Spuneţi-mi exact ce s-a întâmplat. Ce v-a determinat astă seară să veniţi cu fetiţa la doamna şi cum de a ajuns în această stare?  
- Păi..., poati nu vinem da, dobitocu ista a meu o insistat... Tot urla ţapânu ista di fatî şî el o zâs sî vinim. Nu crapî nimica di vreo câtiva zâli şi...  
- Cum adică? De când nu a mai mâncat nimic?  
- Păi am avut două cutii di lapte di la cumătr..., di la doamna, da l-o mâncat suru-me cu lingura cî cicâ-i bun şî de la alimentară n-o vrut, nu-i placi, iar di marţi n-o mai mâncat, da di urlat... o urlat încontinuu...  
- Ieşi afară! Aşteaptă-mă acolo!..., i-a cerut pe un ton imperativ doctoriţa, care dădea semne că a ajuns şi ea cu nervii la limita răbdării, apoi, întorcându-se către Emanuela, a continuat:  
- Vom lua fetiţa la spital, dar procedura ne obligă sa luăm si mama ca însoţitor, deşi, dacă ar fi după mine, mama aş duce-o... la ani lumină distanţă de acest îngeraş.  
- Vă mulţumesc frumos, doamna doctor! Sper, doar, să se analizeze corect acest episod de către ce-i în drept să-i decidă soarta.  
- Nu aş miza prea mult pe asta, stimată doamnă. Experienţa acumulată de-a lungul timpului mă face să cred contrariul..., dar... vom vedea!  
Doctoriţa luă fetiţa în braţe şi ieşi însoţită de asistenta care purta geanta cu instrumentarul din dotare, necesar la intervenţiile la domiciliu, urmate îndeaproape de Emanuela şi Simona...  
- Trebuie să mergeţi cu noi la spital, îi spuse doctoriţa, Ioanei, privind-o cu mânie.  
- Da di ci numa’dicât? Eu...am treabî. Ş-aşa-i târzâu!  
Toţi cei prezenţi au întors privirile, uluiţi de acestă replică venită din partea Ioanei. Detaşarea acesteia, indiferenţa afişată prin vorbe şi atitudine, minimalizau subiectul aflat în discuţie - copilul, de parcă ar fi fost inexistent pe scara de valori a acestei femei. Singurul ce şi-a revenit mai repede, fiind capabil să reacţioneze, a fost Costel, ceilalţi rămânnd interzişi.  
- Uiti d-aia, fă! Pentru cî trebui, numa-dicât! Pentru cî dacî doamna doctor o zâs, tu tre sî ti duci, ai înţăles? Numa din cauza ta, fata o agiuns în halu aista, cî nu m-ai ascultat. Gata! Nu mai discut. Valea! ... Ci vrei sî ti duci la produs? Ai grijî di copchil, curva dreacu!  
Ioana l-a privit sfidătoare, aruncându-i săgeţi otrăvitoare, dar când i-a întâlnit privirea injectată, ameninţătoare, a înţeles că, de această dată, Costel vorbea serios şi că nu este cazul să întindă coarda. Şi-a îndreptat tăcută, dar vizibil nemulţumită, paşii spre locul unde se afla doctoriţa. Aceasta a întors privirea către Emanuela şi i-a vorbit cu blândeţe:  
- Nu mai mergeţi până la ambulanţă, doamnă. Staţi liniştită, o să fie bine! Fetiţa s-a liniştit, doarme ca un îngeraş. Calmantul administrat şi-a făcut efectul. O seară frumoasă, doamna Romaşcanu! Şi dumneavoastră aveţi nevoie de odihnă.Emanuela s-a apropiat, a mângâiat-o pe Daniela pe obraz şi a sărutat-o pe frunte.  
- Vă mulţumesc frumos, doamna doctor! Serviciu fără probleme!  
După o noapte de frământări, vineri dimineaţa, Emanuela s-a trezit cu gând să afle ce s-a întâmplat cu Daniela, unde este internată. Primul gând a fost să-l sune pe doctorul Bogdan Chiriac, sperând ca fetiţa să fi fost internată tot la el...  
Apelă numărul acestuia şi ascultă tensionată apelurile repetate din aparat, rămase fără răspuns la celălalt capăt. „De ce nu răspunde oare? Probabil, o fi ocupat... Cine ştie? Voi reveni...” gândea Emanuela. Îşi aminti de Ecaterina. Apelă numărul acesteia şi aşteptă.  
- Alo, Ecaterina? strigă destul de tare Emanuela, când sunetul apelului se întrerupse, semn că cineva a răspuns...  
- Da, Emanuela eu sunt. Ce faci? S-a întâmplat ceva?  
- Da. Mă gândesc că ai putea să mă ajuţi într-o problemă...  
- Cu plăcere, dacă pot... Despre ce este vorba?  
Emanuela îi relată Ecaterinei tot ce s-a petrecut cu o seară înainte şi îi vorbi despre toate frământarile ei. Îi spuse şi că a încercat să îl contacteze pe doctorul Chiriac pentru a afla ceva, dar că nu i-a răspuns la telefon.  
- Te rog, dacă poţi, află ceva! Sunt foarte neliniştită...  
- Te înţeleg, Emanuela. Voi face tot posibilul să mă informez ca lumea. Era şi mai bine să fi fost la serviciu, dar mă aflu în concediu, de două zile. Nu sunt în oraş. Voi da, însă, câteva telefoane. Doctorul Chiriac lipseşte şi el. A plecat, marţi, la Congresul internaţional de la Praga, pe teme de Pediatrie. Din acest motiv, nu ţi-a răspuns.  
- Of! Iartă-mă Ecaterina! Chiar nu am ştiut... Concediu plăcut!  
- Nicio problemă, draga mea! Cum aflu ceva, te sun.  
- Mulţumesc, Ecaterina!  
Emanuela închise apelul, împovărată de gândul de a-şi deranja prietenii, cunoştinţele, făcându-i părtaşi la problemele şi frământările ei. Privi descumpănită spre ceas. Era deja 11.45 şi ea nu ştia, încă, nimic despre Daniela. Gândea că ar fi mai indicat să se îmbrace şi să plece la spital, să afle direct de acolo, dar soneria de la uşă o făcu să-şi amâne planurile.  
A deschis uşa si a privit surprinsă la fata ce stătea dincolo de prag şi o privea cercetătoare de cum i s-a deschis. Era Cristina. Fetiţa avea o atitudine gravă, care o făcea să arate prea matură pentru vârsta pe care o avea. O analiza pe cea care i-a deschis uşa, parcă pentru a se convinge că, în starea în care se află aceasta, mai poate suporta şi o “altă” veste...  
 
Va urma...  
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
10.07.2015  
Iaşi  
 
Referinţă Bibliografică:
ÎN MÂNA DESTINULUI...(XIX) / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1652, Anul V, 10 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!