Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1643 din 01 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

ÎN MÂNA DESTINULUI...(XVIII)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O privea în continuare, nehotărâtă, lăsând să i se oglindească în ochi aceeaşi iubire şi compătimire, întrebându-se: „oare, să-i spun? Dacă şi treaba asta o supără mai tare? Nu vreau să sufere… Este o femeie bună, nu merită să fie supărată…”. Se hotărî, până la urmă, să-i spună adevărul. Ea nu ştia, oricum, să mintă.  
- Tanti Emanuela..., să ştiţi că pe mine mă doare să văd că sunteţi tristă..., eu venisem să..., să vă dau o veste bună… Cred că, da, este bună această veste!  
Fetiţa privea atentă în ochii Emanuelei, cu atâta sinceritate şi nevinovăţie, încât emana din ochişorii săi o dorinţă de nestăvilit în a îndepărta tristeţea acesteia, fie şi pentru o clipă, căutându-şi cu atenţie cuvintele...  
- Eu... am fost şi m-am jucat afară şi, m-am întâlnit cu Costel, tatăl Danielei. Ştiţi, tanti Emanuela..., nu era singur, atunci când l-am întâlnit...şi......  
Până acum, oarecum, absentă, rătăcită în gândurile ei, Emanuela tresare, dintr-o dată, canalizându-şi toată atenţia către fetiţă...  
- Da, Cristina..., spune-mi! Cum...? Ce vrei să spui? Cum nu era singur? Cu cine era? Draga mea, te rog, spune-mi unde şi mai ales cu cine era Costel?  
- Costel era jos..., la scara blocului, cu fetiţa în braţe.  
- Cu fetiţa? Cu care fetiţă?... Vrei să spui... că…?  
- Da! ... Cu Daniela...  
- Cristina! De unde ştii tu, că era Daniela?  
- ... Pentru că ne-a spus chiar el..., Costel..., la toţi copiii..., continuă Cristina încrezătoare.  
- Oh, nu! Nu se poate...! Şi..., era doar el cu fetiţa sau era şi mama fetiţei? întrebă Emanuela, nedumerită...  
- ... Doar el... şi fetiţa...  
Pe Emanuela o prinse un tremur interior, o stare de nelinişte amestecată cu furie... Privea fetiţa cu nerăbdare dorindu-şi, parcă, să-i smulgă acesteia cuvintele, să afle mai repede tot ce dorea să ştie. Se aşeză pe pat pentru a coborî la nivelul fetiţei, o prinse blând cu mâinile de umeri şi, privind-o în ochi, o întrebă din nou:  
- De ce nu mi-ai spus, Cristina, atunci când ai venit?  
- Pentru că..., aţi vorbit... la telefon şi, pentru că eraţi supărată şi...  
- Lasă..., lasă..., ai dreptate! Nu-i nimic! o linişti ea pe fetiţă.  
O sărută pe frunte cu aceeaşi intenţie de liniştire, îi aşeză o şuviţă rebelă după ureche şi se ridică de pe pat, moment în care se auzi o bătaie puternică în uşă.  
Emanuela, încă dominată de gânduri, tresări. Îşi reveni destul de repede, se îndreptă grăbită spre uşă şi o deschise dintr-o singură mişcare. Rămase uluită în prag, privindu-l pe Costel, care ţinea neîndemânatic fata în braţe şi rânjea cu gura până la urechi:  
- Săr’mâna, doamnî! … adicî, cumătrî, deh! Am luat fata acasî.. Hî, hî! zise el râzând dizgraţios, astfel că îşi dezgoli dantura neîngrijită...  
- Doamnă, pentru tine! … Este foarte bine pentru voi, Costel... Stai liniştit! Văd şi înţeleg că aţi luat-o, dar spune-mi unde este cea căreia i-a fost încredinţată? Unde este maică-sa?  
- Păi..., nu ştiu exact... S-o dus s-aducî nişti hăinuţî di la o prietenî de-a ei..., pentru fatî. Eu, vroiam sî vă rog, dacî… aveţi oleacî di timp… s-o ţîniţ’ ca sâ pot sî mătur, pânî vini mă-sa!  
Emanuela întinse mâinile către Daniela, iar aceasta, râzând, se trase spre ea, semn că îşi dorea să se cuibărească în braţele nănuţei sale, lucru pe care l-a şi făcut imediat ce aceasta a luat-o din braţe de la Costel.  
- Las-o la mine, Costel, iar când vine maică-sa, ia-o cu tine şi veniţi sus! Sper că este unde ai spus tu şi nu în altă parte… Are un copil în responsabilitate, acum!  
- Da, doamnî, vinim, cum sî nu vinim! Eu mă duc, acu...  
- Bine, Costel!  
Emanuela a închis uşa şi a intrat bucuroasă în casă, purtând-o pe Daniela în braţe, însă nu putea să nu simtă profund şi acel gust amar al deznădejdii, gândindu-se la ce va urma. „În fine!” îşi spuse, în gând. „Mă voi bucura de moment şi… le voi acorda o şansă, după cum doresc organele abilitate, dar voi fi cu ochii pe ei.”  
Cristina, care asistase tăcută la toată discuţia, deşi era şi ea însăşi un copil, era revoltată de atitudinea celor doi „părinţi”, dar nu putea să nu remarce schimbarea ce se produsese în starea Emanuelei. Nu mai era încruntată, întunecată la chip, ci se luminase dintr-o dată, vorbea cu finuţa ei încontinuu, zâmbind şi gângurind, alintându-se împreună cu Daniela într-o limbă înţeleasă doar de ele două. S-au jucat preţ de câteva clipe împreună, apoi Emanuela a rugat-o pe Cristina să meargă acasă, să-i spună mamei sale, Simonei, să-i pregătească o sticlă cu lapte pentru Daniela, Simona având o fetiţă doar cu o lună mai mare decât Daniela.  
După ce a plecat Cristina, Emanuela a scos cutiile cu hăinuţe şi jucării ale Danielei, pe care, convinsă fiind după botez de către sora sa Angela şi de Simona, le-a adus acasă. Din ce i-a lăsat Danielei la Spitalul de boli infecţioase, fetiţa nu s-a ales cu nimic, dispăruseră toate, rând pe rând. A ales o salopetă cu alb şi roz, din cutia cu hăinuţe, aşezând-o peste Daniela să vadă cum îi vine...  
- Hm! Ce zici? Îţi place? îşi întrebă Emanuela, zâmbind, finuţa. Fetiţa făcu ochii mari de bucurie şi trase un chiot, agitându-şi mânuţele şi picioarele, asigurându-şi nănuţa că alegerea făcută este cea potrivită. I-a dat jos hăinuţele de la spital. I-a verificat pampersul şi i l-a aranjat, apoi a îmbrăcat-o cu salopeta, şi a privit-o admirativ, cu multă dragoste, dar şi cu amărăciune. Nu putea să nu se gândească la ce va urma. „Ce se va întâmpla cu acest copil? Ce vor face cu ea...? Doamne, Dumnezeule!” Emanuela se cutremură ca scuturată de friguri.  
Soneria de la uşă o făcu să tresară. O luă pe Daniela în braţe şi merse să deschidă. În faţa uşii, cu sticla de lapte într-o mână şi cu Cristina lângă ea, aştepta Simona.  
- Iată că vecina mea are oaspeţi! Da’ ce faceţi voi, domnişoarelor? Hm! Da’ ce fetiţă frumoasă avem noi aici!  
Simona întinse braţele şi Daniela îi ţâşni în braţe fără ezitare. Era o fetiţă lipicioasă şi care, se pare, îi plăcea să fie alintată şi iubită de toată lumea. Şi radia, de asemenea, multă iubire în jurul ei. Adora să fie în centrul atenţiei.  
Simona îşi examină cu atenţie prietena. Ştia că dincolo de fericirea de o avea pe Daniela lângă ea şi de zâmbetele de fericire pe care le afişează, în Emanuela se ascunde o rană profundă, o mare durere care o mistuie pe dinăuntru.  
- Spune-mi draga mea, te rog, spune-mi cum te simţi?  
Îşi aşeză o mână pe mâna Emanuelei şi o privi în ochi. Aceasta tresări şi încercă, iniţial, să-şi ferească privirea. O luă pe Daniela din braţele Simonei, luă sticla cu lapte şi se aşeză pe pat, potrivindu-i tetina de la biberon în guriţă. Aceasta începu să sugă cu poftă. Simona o privea răbdătoare, aşteptând încă un răspuns...  
- Neputincioasă, Simona! Mă simt îngrozitor de neputincioasă, draga mea! Pentru moment, trebuie să accept situaţia şi să sper că va fi bine. Pentru ea, pentru binele Danielei, trebuie urmate procedurile. Aşa doresc instituţiile statului. Ce contează pentru aceste instituţii că această mamă a abandonat-o odată pe această fetiţă pe un calorifer? Ce contează că, timp de şase luni, nu a avut măcar o secundă remuşcări, să meargă la spital pentru a se interesa de soarta ei? Cât crezi că îi interesează acum, în acest moment, că deşi a luat fetiţa de o oră şi jumătate din spital, habar nu are unde-i este copilul, în timp ce ea, mama acestei copile, umblă prin locuri doar de ea cunoscute? Înţelegi, acum, cum mă simt, Simona? Şi asta, nu defineşte întru-totul starea mea actuală, draga mea! Sunt furioasă şi dezgustată de acest sistem nedrept în care sunt încurajate şi protejate nedreptăţile. Drepturile celor ce comit nelegiuiri. Sunt, de asemenea, îngrijorată pentru ce se va întâmpla în următoarele zile... Cu toate astea, m-am gândit şi voi face totul să o sprijin.  
- Ce ai de gând? întrebă Simona.  
Emanuela răspunse, îndreptându-şi privirea spre cutiile cu hăinuţe:  
- Pentru început, îi voi da hăinuţele şi jucăriile Danielei. Costel mi-a motivat, acum, faptul că ar fi plecată până la o prietenă, să-i dea ceva haine rămase de la copii. Finuţa mea nu va fi nevoită sa poarte vechituri de la alţii, atâta timp cât are hăinuţele ei noi.  
- Crezi că este bine să i le dai pe toate, acum?  
- De ce nu, Simona? Să fie asta singura pagubă! Copii cresc repede. La ce să le păstrez? Poate, dacă va avea ce-i trebuie, îi va fi drag să aibă grijă de ea. Sper! Dacă mă va convinge de asta, o voi ajuta şi din alte puncte de vedere..., îţi jur!  
- Ştiu, draga mea, răspunse Simona, dar nu-ţi face prea multe iluzii...  
- Simona, spune-mi cum fac să cumpăr câteva cutii de lapte? Fetiţa nu are certificat de naştere, deci, de la medicul de familie, nu se pune problema să obţină momentan. Trebuie să mă ajuţi, cumva…  
- Stai liniştită, Emanuela! Două cutii pot eu să ţi le dau fără probleme. Am surplus. Dacă va fi nevoie, ne mai descurcăm. Merg imediat acasă să ţi le aduc.  
Între timp, Daniela adormise. La intervale scurte de timp trăgea leneş din biberon. Se pare că intrase în frumoasa lume a viselor, întrucât feţişoara-i era luminată de zâmbete cu regularitate.  
În timp ce Simona era plecată acasă, Emanuela a împachetat toate hăinuţele fetiţei şi le-a aşezat într-o geantă mare. Apoi, s-a întins pe pat lângă Daniela şi o privea cum doarme. Era o minune de copil. „Ce bine că nu realizezi ce se petrece în jurul tău! Ce bine că în această perioadă iei lucrurile aşa cum vin!” îi vorbea în gând fetiţei, continuând să o privească, aşa senină şi nevinovată, până când a intrat Simona.  
- Nu am mai bătut la uşă, Emanuela. Ştiam că eşti ocupată să contempli acest îngeraş şi nu am dorit să te întrerup. Uite! Ai două cutii de lapte. Eu trebuie să plec. S-a trezit Miruna. Am lăsat-o cu Cristina. Ai grijă de tine şi de Daniela! Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă!  
- Bine, Simona. Îţi mulţumesc frumos şi rămân datoare! Nu mai ies după tine...  
- Nu, nu! Stai acolo! Oricum, mă grăbesc. Vă pup! Îşi luă ea rămas bun, făcând un semn sugestiv cu mâna spre Emanuela şi fetiţă, după care ieşi grăbită.  
În acest timp, Costel spunea tuturor celor cu care se întâlnea prin faţa blocului că fata lui este la cumătra şi că vor pleca acasă cu ea. Într-un târziu, după câteva ore bune, a apărut şi Ioana, cea care i-a dat viaţă Danielei. Părea obosită şi destul de nervoasă. Costel, de cum a văzut-o, a luat-o la întrebări:  
- Fă, da acu sî vini? Dă şî mii o ţâgarî cî ti aştept di atâta amar di vremi! Noroc cî mi-o primit cumătra fata, cî altfel nici nu avem cum sî mătur.  
Vizibil iritată, Ioana îi dădu bărbatului o ţigară şi îi scrâşni printre dinţi:  
- Boul di tini, idiotule! Cin’te-o pus sî duci copchila acolo, mamelucule? N-am diloc bazî pi tini! Ci i-ai spus?  
- Cum ci i-am spus?  
Costel o fixa nedumerit, neştiind ce să răspundă...  
- Di mini, prostule. Nu te-o întrebat undi-s?  
- Păi, m-o întrebat, cum sî nu mă-ntrebe...  
- Şî ci, mama n...i, i-ai spus, tontule?  
 
- Fă da mai dute-n cur la mă-ta şî nu mă mai fă cum îţ vini la gură curva dracului! Am spus minciuni, cî te-ai dus la o prietinî de-a ta sî-ţ’ dea nişti hăinuţî pentru fatî, cî doar nu era sî-i spun cî eşti „cu fusî”! Acu, hai sî mergim mai răpidi cî ne-o fi aşteptând şî, mai ştii? Poate ni alegim şî noi cu câti ceva, ştii cî doamna-i trup şî suflet pentru fatî! Gândeşti-ti cum ti scoţi, ci-i spui sî ti creadî...  
Acestea fiind spuse, cei doi au pornit către apartamentul Emanuelei. Ajunşi în faţa uşii, în timp ce Costel apăsa soneria, Ioana şi-a luat o mină supărată iar ochii îi jucau în lacrimi...  
- Săr’mâna, doamnî! zise Costel de cum deschise uşa Emanuela.  
- Săr’mâna...! îngăimă printre lacrimi şi Ioana.  
- Bună seara! le răspunse Emanuela, punând accentul pe „seara”. Ce are „această mamă”, Costel? I-o fi fost cumva dor de fetiţă? întrebă Emanuela, vizibil supărată pe cea care, într-un joc al prefăcătoriei, încerca să o prostească pe ea, trăgându-şi nasul zgomotos.  
Emanuela luă mai multe batiste igienice dintr-o cutie din hol şi i le întinse, spunându-i:  
- Ţine! Şterge-ţi nasul şi termină cu acest teatru ieftin! Nu m-ai impresionat niciodată şi nu vei reuşi nici acum. Nu te voi întreba pe unde ai umblat. Deşi nu aş vrea asta, ştiu!  
- Cumătrî..., eu..., eu nu...  
Emanuela, ridică o mână cu palma îndoită în faţă, făcându-i semn Ioanei că trebuie să tacă, apoi continuă:  
- Ascultă bine ce-ţi spun! Ia-o cum vrei, ca pe un sfat prietenesc sau ca pe un avertisment! Ai un copil minunat. Ai fost binecuvântată de Dumnezeu cu un ceva pe care alţii, mulţi, în locul tău, l-ar dori enorm de mult, dar nu au parte. Nu îţi bate joc! Ai greşit odată. Ţi s-a mai acordat o şansă prin mărinimia lui Dumnezeu şi bunăvoinţă sistemului... Este şansa pe care, dacă ar fi fost după mine, sincer, nu ţi-aş fi acordat-o niciodată, dar dacă tot ai primit-o, sunt gata să mă alătur şi să te sprijin cum pot. Nu o risipi! Nu îţi bate joc de ea, pentru că, dacă vei face asta, îţi jur pe ce am mai sfânt că voi face posibilul şi imposibilul să nu mai vezi această fetiţă niciodată! Nu trebuie să spui nimic acum... Vreau, doar, să nu-mi uiţi niciodată cuvintele şi atunci când, doar cu gândul o vei neglija pe Daniela, să ţi le aminteşti şi să-ţi revii.  
Cei doi, cu capetele în pământ, ascultau în tăcere, dând aprobator din cap la anumite intervale de timp, precum doi roboţi.  
Acestea fiind spuse, Emanuela le dădu geanta cu haine, cutiile cu lapte şi numărul ei de telefon, cerându-le să o sune pentru orice problemă în legătură cu Daniela.  
- Unde veţi locui?..., o întrebă pe Ioana.  
- În sara asta, la mama. Di mâni încolo om vide ci vom hotărî cu toţî...  
- Bine, dar să mă anunţaţi. Aveţi numărul de telefon... şi vedeţi că trebuie să-i anunţaţi şi pe cei de la Protecţia copilului.  
- Da, vă anunţăm, cum nu?  
Emanuela s-a dus în dormitor, unde Daniela stătea între perne, lipsită de griji, agitând o jucărie, amuzându-se de zgomotele pe care conţinutul acesteia le scotea.  
Cu sufletul plin de durere, Emanuela o ridică în braţe şi o sărută pe frunte...  
- Puiul meu drag, acum trebuie să pleci, dar nănuţa va fi mereu cu tine, va veghea asupra ta, să nu ţi se întâmple nimic. Să fii cuminte şi să-i transmiţi nănuţei, atunci, când ai nevoie de ea... Te iubesc, draga mea! Te iubesc mult de tot! Lacrimile îi şiroiau pe obraji şi îşi simţea stomacul ca pe un pumn în capul pieptului. Ştia, simţea încă de atunci, că ceva nu este bine...  
Daniela îşi plimba concentrată mânuţele prin umezeala lacrimilor de pe obrajii Emanuelei, parcă într-o încercare de a le îndepărta, de a le înlocui cu un zâmbet, al ei, al unui îngeraş nevinovat aşezat în mâna destinului.  
Emanuela îşi şterse lacrimile, o mai sărută o dată pe Daniela şi, ieşind în hol, o aşeză în braţele Ioanei.  
- Să aveţi mare grijă de ea! Aţi auzit? Mare grijă! Dumnezeu să vă binecuvânteze!  
- Avem doamnî, cum n-avem?! Săr’mâna! mai zise Costel şi „sufletul” Emanuelei dispăru în casa scării, împreună cu cei doi...  
*  
Zilele treceau şi Emanuela era din ce în ce mai tristă şi mai îngrijorată. Era deja marţi, iar de joi seara, de când cei doi au plecat cu fetiţa, ea nu mai ştia nimic de soarta acesteia. Aflase despre Costel că îşi luase concediu de la serviciu, motivându-i administratorului de bloc că are nevoie pentru a putea sta cu fetiţa. Nu putea să ia legătura nici cu cei de la Protecţia Copilului, neavând calitatea legală de a o face şi nici vreun motiv întemeiat. Ce-i rămânea de făcut, pentru moment, era să aştepte. Şi asta era cumplit.  
La serviciu i se schimbase programul, lucra douăzeci şi patru de ore consecutiv şi avea şaptezeci şi două de ore libere. Se gândea cu groază: „Astăzi sunt la serviciu..., mai trece cum mai trece..., mâine să zic că voi dormi, dar de joi şi până sâmbătă, când voi fi din nou de serviciu, ce voi face? Voi înnebuni de grijă.” Nu mai avea chef nici de vorbit la telefon. Scurta orice apel, al oricui, la câteva cuvinte, motivând că ţine telefonul liber, aşteptând să primească vreun apel de la părinţii fetiţei. Nu era departe de adevăr, însă nu se întâmpla şi Emanuela era îngrozită. Nici Simona nu reuşea să o liniştească, nicicum. Acel „pumn în stomac” ce-i ocupa capul pieptului încă din seara când a dat-o pe Emanuela, încă era acolo, fără a da semne că va dispărea curând.  
Ziua de joi trecu fără prea multe evenimente. Câteva comisioane de făcut, curăţenie, mâncare, iar seara pe la ora 21.30 intrase în pat, destul de obosită, fără nici un chef de nimic. A adormit cu televizorul deschis şi, dintr-o dată, a fost trezită de nişte zgomote puternice. A sărit drept în picioare, privind speriată spre televizor. Era un film în care se derula o scenă romantică, undeva, la o cabană în munţi. Acele zgomote cumplite, continuau să tulbure liniştea nopţii.  
Emanuela ascultă cu atenţie, nedumerită şi oarecum speriată. Auzi, deodată, un plânset de copil, apoi plânsetul se transformă în ţipete, destul de puternice ori de aproape, ascuţite, ca din gură de şarpe! „Doamne Dumnezeule!”, îşi făcu ea cruce şi fugi la uşă! O deschise şi rămase stupefiată...  
 
Va urma...  
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
01.07.2015  
Iaşi  
 
Referinţă Bibliografică:
ÎN MÂNA DESTINULUI...(XVIII) / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1643, Anul V, 01 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!