Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1615 din 03 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

ÎN MÂNA DESTINULUI...(XV)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De această dată nu o privea. Privea doar degetele firave, mângâindu-le cu mişcări blânde, de parcă-şi inspira cuvintele din delicateţea lor.  
- Ştii..., draga mea, m-am schimbat. Când vei reveni, vei fi uluită. În fiecare zi mai primesc câte o lecţie de la viaţă care îmi demonstrează ce este cu adevărat important, tot ce am pierdut până acum şi cât de ignorant am fost.  
Era atât de concentrat, atât de cufundat în ceea ce părea a fi, în aceeaşi măsură, o destăinuire, dar şi o introspecţie în sinele său, încât nu şi-a auzit numele strigat. Da. Cineva îi rostise numele. Este adevărat, stins, de undeva de foarte departe..., dar..., „să fi fost o părere...?”  
- Atunci când vei...  
- ...Dra... goş...  
Dragoş tresări. Pentru o clipă, ascultă. Nu putea să-şi ridice privirea de pe mâna Mariei. Aştepta, parcă, un semn, o încuviinţare... Nu, nu i se părea, asta era vocea ei, a iubitei sale. Sări drept în picioare. Dintr-un pas ajunse la capul acesteia.  
Era Maria. Maria lui! Revenise la el. Nu-l va părăsi. Îl privea cu ochi plini de dragoste şi recunoştinţă. O privire cât o mie de cuvinte. Dragoş, revenindu-şi pentru o clipă, întinse mâna spre butonul care alerta personalul medical.  
- Iubito, draga mea..., sunt aici..., bine ai revenit! Stai liniştită, nu te obosi! Apoi, rosti încet, înălţându-şi privirea spre El: Doamne, Dumnezeule, mulţumesc! Mi-ai ascultat ruga!  
- Dragoş... mul... ţu... mesc! Eşti a...ici...!  
- Hm! Ssst...! Bineînţeles că sunt aici... Unde puteam fi, iubito? Acum, taci! Gata! Îi vorbi el cu blândeţe, apropiindu-şi două degete de buze, în semn că-i interzice să mai spună ceva!  
În scurt timp, în salonul de terapie intensivă au intrat, în mare grabă, medicul de gardă şi asistenta.  
- Domnule profesor!? S-a întâmplat... ceva ?  
- Nu!... Adică…, da! Unde este Vlad? Pacienta..., Maria..., şi-a revenit. Îl voi suna eu...  
Cei doi au început primele investigaţii de verificare ale pacientei, asistenta notând cu repeziciune şi mare atenţie fiecare informaţie indicată pe monitoare. Medicul se ocupa de partea de consultaţie. Reflexe la stimuli externi şi alte proceduri medicale, comunicându-i asistentei datele pentru a le consemna în fişă.  
- Alo?... Vlad?... Dragoş la telefon. Unde eşti? Am veşti excelente… Da, Maria s-a trezit. Ok! Te aştept.  
Vlad a ajuns destul de repede, semn că nu era foarte departe. A întins mâna la prietenul său şi s-a apropiat de pacientă.  
- Bună ziua, colega! Bun venit printre noi! Cunoaşteţi foarte bine faptul că avem nevoie de medici. Noi nu ne permitem să ne îmbolnăvim..., pacienţii au nevoie de noi, vorbi el pe ton de glumă, făcând sugestiv cu ochiul şi cercetând, în acelaşi timp, parametrii medicali notaţi de asistentă şi de medicul rezident.  
După expresia feţei, Dragoş a înţeles că prietenul său era mulţumit. Profesorul doctor Vlad Lăcătuşu a mai făcut câteva verificări, personal, dând şi alte indicaţii celor doi. Mulţumit de constatările făcute, a recomandat pacientei odihnă şi l-a invitat pe Dragoş să-l însoţească la camera de gardă.  
- Medicaţia i-a fost redusă treptat, iar acum, că s-a trezit, vom stabili ce tratament va urma. Vom mai face şi alte investigaţii, asta, pentru a avea certitudinea că nu vor fi alte complicaţii. La prima evaluare nu par a fi. Oricum, tu ştii, că primele patru zile, din momentul în care pacientul se trezeşte, sunt extrem de importante pentru evoluţia sa ulterioară.  
- Apropos…! Acum, că i-am văzut ochii…, este foarte frumoasă! Capul sus, prietene! Sunt mândru de tine! Vei avea treabă în următorii… câţi? Cincizeci de ani?! zâmbi el cu subînţeles, întinzând mâna prietenului său, apoi, bătându-l uşor pe umăr, îi spuse:  
- Cu toate că… aş vrea să mai stau cu tine, ba chiar să mă retrag undeva, singur, să pun la punct o strategie de a ţi-o fura pe Maria, zise el glumeţ, făcând cu ochiul, sunt nevoit să plec. Regret, dar nu mai pot rămâne, dragul meu… Sunt aşteptat la sală…  
Dragoş zâmbi fericit, semn că a înţeles aluzia prietenului său, însă, ce nu ştia acesta, era faptul că el chiar avea de gând să trăiască fiecare moment cu Maria, la intensitate maximă. Şi o va face, ca la carte. Nu i-a plăcut niciodată promiscuitatea. Va avea grijă ca relaţia lor să fie pură şi binecuvântată. Nu au nimic de ascuns, nu sunt reţinuţi de absolut nimic. Cu acest gând, dar şi cu multe altele, Dragoş străbătu liniştit culoarul spitalului, îndreptându-se spre Terapie intensivă.  
*  
O rază alb-roşiatică filtrată de frunzele plopului din faţa geamului, aidoma unei armonii de văluri suprapuse ce stârneau unduiri de lumină, părea că se aşază dureros între pleoapele grele ale Emanuelei. Era lumina soarelui în apus. Aceasta a întredeschis ochii şi i-a închis imediat la loc. A repetat gestul de câteva ori, întorcând capul în partea opusă sursei de lumină. Durerea primului contact cu aceasta pierdea încet-încet din intensitatea iniţială, potolindu-se, devenind egală.  
Emanuela se afla pe pat într-o poziţie nefirească şi nu înţelegea de ce. „Ce s-a întâmplat?” Era extenuată. A închis ochii, din nou, încercând, printr-un exerciţiu de memorie, să-şi amintească cum a ajuns aşa. Ceasul. Da. Ultima imagine, era aceea cu ceasul. Indica 15.47. Deschise ochii şi privi către acesta: 19 şi 40 de minute. „Doamne, Dumnezeule! Cât am dormit! De ce mă simt, totuşi, atât de obosită, de lipsită de vlagă?” se întrebă ea total nedumerită şi destul de îngrijorată.  
Cedând unui impuls, aproape instinctiv încercă să se ridice grăbită, cu gândul să meargă la baie. Ceva însă îi încetini mişcarea. Era un soi de ameţeală, o moleşeală inexplicabilă, care părea că o lipeşte de pat. Înţelese că ceva i se întâmplase, că ceva nu era în regulă. Încercă să-şi înţeleagă starea, trecându-şi ziua prin filtrul înceţoşat al memoriei. A început cu dimineaţa. Durerea cumplită de cap nu i-a permis să se ridice din pat. S-a culcat pe pat, din nou, în aceeaşi poziţie, sperând să-i treacă acea stare..., „Soneria…, nu a reuşit sa mai ajungă la uşă, apoi baia, prăbuşirea... Da! Am leşinat, asta este! ... După..., am venit aici..., ceasul... Doamne, Dumnezeule! Am dormit o noapte şi o zi?! Totuşi, ce se întâmplă cu mine? Cum de nu m-a sunat nimeni? Poate m-aş fi trezit....”  
Un gând îi străbătu mintea, precum un fulger. Privi îngrozită spre geam. Se convinse că avea dreptate. Geamul termopan era închis. Uşa metalică de la intrare era încuiată. „Dacă nu-mi mai reveneam? Nimeni nu avea să ştie. Puteau crede că am plecat, undeva, la părinţi...”. Speriată, copleşită de o adâncă mâhnire, se lăsă în voia unor lacrimi mari de durere sufletească. Simţi că privirea i se împăienjeneşte, tulburarea-i fiindu-i amalgamată şi de o revoltă interioară fără margini. Era vorba de condiţiile mizere din ţară, care obligă familiile să facă astfel de sacrificii, uneori duse până la extreme, nu de puţine ori, din diverse cauze, încheiate în mod tragic.  
Îşi şterse lacrimile cu podul palmei, revoltată, mobilizându-se cu o forţă şi o voinţă demne de admirat, zicându-şi: „Gata, Emanuela! Îţi ajunge! Tu nu îţi poţi permite să cazi. Forţa este în tine. Doar tu te poţi ajuta. Eşti puternică!” Zicându-şi acestea, se ridică uşor la marginea patului şi, după câteva respiraţii şi inspiraţii controlate, se ridică fără a mai ameţi şi merse la baie. A avut totuşi o teamă să se privească în oglindă, întâi din frica de a nu leşina din nou, dar şi de groază să-şi vadă chipul, convinsă că nu are cum să arate prea bine. Trebui să se grăbească pentru a se întoarce în dormitor, acolo unde suna telefonul fără întrerupere. Ridică receptorul şi nu apucă să spună ceva pentru că vocea, oarecum, surprinsă, dar şi precipitată a lui Dragoş o împiedică:  
- Slavă Domnului, Emanuela! Iartă-mă! Sărut-mâna! S-a întâmplat ceva? Te sun de dimineaţă încontinuu. Crezi sau nu, începusem să-mi fac griji! Iartă-mă! Ştiu..., nu este treaba mea, dar am cam început să te cunosc şi..., ştiu că nu-ţi stă în fire... Iartă-mă, te rog, din nou! Nu. Scuză-mă! Sunt penibil..., dar voiam... Ştii…, ai spus să...  
- ... Domnule profesor… Scuză-mă, Dragoş! zise Emanuela, fără acea fermitate, care-i stăpânea în mod normal vocea. Vrei să-mi dai un mic răgaz, să-ţi vorbesc? Te rog, ascultă-mă şi nu te mai scuza! Este oarecum normal să-ţi pui întrebări. Ştiu ce am stabilit, la fel de bine cum ştiu că şi ce s-a întâmplat astăzi, este o mare ciudăţenie, chiar şi pentru mine. Nu ştiu exact despre ce poate fi vorba, însă, aseară m-am culcat absolut normal, fără nici cea mai mică problemă şi...] Emanuela îi relată tot ce-şi amintea, secvenţial, lui Dragoş.  
Ascultând-o cu atenţie până la capăt, Dragoş aşteptă ca Emanuela să tacă şi îi spuse cu blândeţe şi îngrijorare:  
- Emanuela, dacă ai uitat cumva, ţin să-ţi amintesc că eşti totuşi om. Nimic mai mult, decât un om. Ai un corp, un creier, o inimă... consumabile, din păcate, care au nevoie de refacere, de energie… La fel ca o baterie, toate acestea se consumă şi trebuie reîncărcate, lucru pe care, după câte am observat, tu cam uiţi să-l faci. Pentru liniştea ta, a mea, a noastră, a tuturor, îţi propun ceva: vei face o internare la zi, la mine în clinică, pentru un control complet, sau aici. Pot vorbi cu Vlad, prietenul meu... Vedem ce carenţe ai şi rezolvăm toată problema. Este posibil şi sper să fie doar atâta, o oboseală dusă peste limite, însă trebuie să fim siguri. Mă voi ocupa şi te anunţ cum procedăm.  
- Mulţumesc frumos, Dragoş! Răspunse de îndată Emanuela, fără să protesteze.  
- Cu respect, Emanuela! La ce sunt buni prietenii? Ne-ai fost foarte aproape în clipe grele, necondiţionat, deci este normal să facem la fel. Venind vorba de clipe grele..., am veşti foarte bune... Maria s-a trezit! exclamă el şi îi relată Emanuelei totul, cu lux de amănunte, manifestându-şi fericirea...  
- Dar, este minunat! Mă bucur foarte mult! Domnul fie lăudat! Coşmarul a luat sfârşit, Dragoş…  
- Sunt foarte fericit, Emanuela! Viaţa mea îşi va urma cursul, pe un alt făgaş de aici înainte, după alte reguli. Voi trăi… Vom trăi!  
- Să fiţi fericiţi şi binecuvântaţi! Dumnezeu să vă fie aproape întotdeauna! V-a oferit această şansă, folosiţi-o!  
- Da! Îi vom demonstra că am meritat-o.  
După ce au mai discutat puţin, rămânând să o anunţe pe Emanuela în legătură cu programul stabilit pentru internarea la zi, Dragoş şi-a luat la revedere şi a închis telefonul.  
„Hm!” Dragoş îi menţionase faptul că a sunat-o toată ziua. „Cum de nu am auzit?”. Parcă nevenindu-i să creadă, a verificat lista apelurilor pierdute. Asta a făcut-o să rămână consternată. Nu mai puţin de nouăsprezece apeluri pierdute, din care nouă de la Dragoş, trei de la un număr necunoscut şi restul de la diverşi cunoscuţi: prietene, colegi de serviciu. A verificat imediat volumul aparatului gândindu-se că, poate, din greşeală l-a pus pe silenţios. Nu! Setarea aparatului indica modul-Normal. Da! Starea ei fusese într-adevăr critică şi îngrijorătoare. „Poate ar trebui să-l ascult pe Dragoş, măcar pentru a mă linişti… Nu voi spune nimic, nimănui, despre asta. Nu trebuie să-şi mai facă şi alţii griji, dar voi merge să fac un control.”  
După ce luă această decizie, îşi aminti de numărul de telefon, necunoscut, dar de la care fusese apelată de trei ori în decursul zilei. Cercetă cu atenţie numărul. Nu, nu îl cunoştea. Formă numărul şi aşteptă să vadă cine-i va răspunde...  
- Alo, da...!  
Emanuela ezită un pic, ascultând cu atenţie... Era o voce cunoscută, puternică, calmă, însă pe care nu reuşea să o localizeze în spaţiu şi timp, nu reuşea să o asocieze cu un chip..., care-i transmitea ceva nedefinit, o stare de nelinişte interioară, o oarecare tulburare... Era vocea unui bărbat. Reacţionă hotărâtă:  
- Alo...! Bună seara! Emanuela Romaşcanu, la telefon. Sper să nu inoportunez la această oră, vă rog să mă scuzaţi! Neputând astăzi să răspund la apeluri..., am sesizat că am trei de la acest număr şi... m-am gândit că ar putea fi ceva important...  
- Sărut mâna, doamna Romaşcanu! Bogdan Chiriac, la telefon. Doctor Bogdan Chiriac, de la Spitalul de copii. Mă scuzaţi pentru insistenţă sau, poate, trebuia să vă trimit un mesaj prin care să vă anunţ că eu sunt cel ce vă sună. Mă gândeam că poate nu răspundeţi la numere necunoscute…  
- Nu, nu este vorba de acest aspect. Răspund la orice apel, însă astăzi a fost o situaţie mai specială, dar nu contează. Să intrăm, totuşi, în miezul problemei! Despre ce este vorba? Ce s-a întâmplat? Este ceva în neregulă cu fetiţa?  
- Da, oarecum! M-am gândit că este bine să ştiţi. V-am văzut devotamentul şi dragostea pentru ea şi nu aş vrea să suferiţi. Dar, în special pentru binele fetiţei…  
- Ce s-a întâmplat, domnule doctor? Vă rog spuneţi-mi direct! ceru Emanuela, încărcată de o nelinişte favorizată si de starea fizică şi psihică în care, deja, se afla şi care creştea cu fiecare secundă.  
- Nu. Nu s-a întâmplat nimic. Nu încă…, însă, probabil în viitorul foarte apropiat se va întâmpla. Aş vrea să discutăm asta într-un alt mod. Ştiţi, nu prea obişnuiesc să port astfel de discuţii prin telefon, nu sunt indicate. Speram să puteţi astăzi veni pe la spital şi să vă vorbesc.  
Emanuela, speriată şi îngrijorată, fără să se gândească foarte mult, întrebă:  
- M-ai sunteţi la spital, în acest moment?  
- A..., nu! Nu sunt la spital. Sunt undeva, în zona centrală, am ieşit la o plimbare de seară.  
- Am înţeles, mă scuzaţi! Un singur lucru, vă rog! Este o problemă medicală... sau ceva grav? Vă rog să-mi spuneţi pentru a mă linişti!  
- Nu. Nu este medicală. De gravă…, nu ştiu în ce măsură ar putea fi. Depinde de dumneavoastră, de gradul de implicare, de ce vă doriţi şi cum puneţi problema.  
Emanuela era bulversată. De s-ar fi zidit într-un iglu şi tot nu ar fi priceput ce vrea să spună acest om. Ori starea ei din acea zi îi lăsase sechele grave ori acest om era specialist în cimilituri... Se afla într-o ceaţă totală. Simţea că cedează nervos.  
- Bine, domnule doctor. Voi face tot posibilul să ajung mâine pe la spital să-mi spuneţi exact cum stau lucrurile. Să aveţi parte de o seară liniştită!  
- Doamna Romaşcanu! Aşteptaţi puţin, vă rog!  
- Da?! Spuneţi, vă ascult!  
- Mă gândeam... şi vă rog să nu-mi catalogaţi gestul deplasat sau să mă interpretaţi greşit!  
- ... Ascult...!  
- Nu este foarte târziu, dacă aţi putea şi doriţi..., am putea să ne întâlnim în seara asta, la un suc, un ceai ceva sau, doar…, o plimbare în aer liber şi să vă spun despre ce este vorba. Aş putea veni să vă iau cu maşina sau veniţi dumneavoastră... Cum preferaţi…  
Emanuela îşi simţea sângele urcându-i în valuri spre creier. Avea senzaţia că nu se mai poate stăpâni. Oricât de mult ar iubi-o pe Daniela, gândindu-se la acest „doctoraş”, i se părea că depăşeşte orice limită a bunului simţ, încercând să se folosească de această iubire pentru a-şi atinge scopurile. „Cum poate să-mi propună să mă întâlnesc cu el la ora…?”, se întreba ea, tot mai iritată, trăgând cu ochiul către ceas. „21.40! Până m-aş pregăti, s-ar face cel puţin 22.00... şi… pentru ce? Să-mi spună anumite probleme în legătură cu fetiţa, care nu pot fi discutate la telefon?”  
- Noapte bună, domnule doctor! Voi trece mâine pe la spital! răspunse ea cu hotărâre, total nemulţumită.  
- Noapte bună...! Sărut-mâna!  
Dezamăgirea ce se simţea pregnant în tonul cu care a salutat-o pe Emanuela nu poate fi descrisă în cuvinte...  
Emanuela îşi privi chipul în oglinda de la măsuţa din dormitor. Chipul ei era încă acoperit de paloarea pe care o imprimase o zi atât de grea, inexplicabilă pentru ea, lungă cât o viaţă şi scurtă cât o clipă. O zi concentrată prin întâmplări, dar despre care aproape nu ai ce povesti... ceva concret. O scoase din gândurile prin care se cufundase soneria telefonului...  
- Bună, Emanuela, te-ai culcat? Sunt Dragoş.  
- Nu..., nu încă! Te-am recunoscut...  
- Te-am sunat să-ţi spun..., continuă Dragoş..., mâine dimineaţă, la sase, să fii aici la Spital. Discutăm detaliile mâine. Am vorbit cu Profesor Lăcătuşu. A fost de aceeaşi părere cu mine, că este neapărat necesar să fii investigată. Documentele poţi să le aduci după..., nu estre problemă. Mă refer la adeverinţa de salariat, bilet de trimitere...  
- Mulţumesc frumos, Dragoş! Voi fi acolo!  
- Acestea fiind spuse..., la năniţă! Somn uşor! încheie Dragoş dialogul, chicotind uşor, copilăreşte.  
Emanuela rămase puţin descumpănită. I se părea că ori ei îi scapă ceva, ori că lumea a luat-o razna. Insă, şi-a revenit imediat, punând atitudinea lui Dragoş pe seama fericirii pe care o trăieşte...  
 
Va urma...  
03. 06. 2015  
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
Iaşi  
 
 
Referinţă Bibliografică:
ÎN MÂNA DESTINULUI...(XV) / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1615, Anul V, 03 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!