Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1599 din 18 mai 2015        Toate Articolele Autorului

ÎN MÂNA DESTINULUI...( XIV )
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
... În timp ce se apropiau de sala de reanimare, au observat, de la distanţă, agitaţia ce avea loc în acea zonă.  
Dragoş, liniştit şi chiar fericit până în acel moment, a devenit dintr-o dată palid şi agitat. A iuţit mersul, uitând că este însoţit de Emanuela. Din câţiva paşi a ajuns în uşa de la Terapie intensivă, unde s-a oprit privind îngrozit în interior...  
 
Emanuela, cu inima cât un purece, tremurându-i picioarele, a ajuns lângă el. Era atât de năucită de starea şi reacţia lui încât îi era teamă să-l privească, dar şi să întrebe ce se întâmplă. Reuşi să se stăpânească şi ridică privirea asupra chipului bărbatului. Îl analiză rapid şi pătrunzător. Observă că Dragoş a eliminat, destul de zgomotos, o parte din aerul pe care îl menţinuse în plămâni. Emoţia şi stresul psihic îl determinaseră să-şi ţină respiraţia mai mult decât îşi putea permite. În urma acelei expiraţii adânci, zgomotoase, se rezemă ameţit de perete, ţinând ochii închişi, în semn de uşurare. Se speriase îngrozitor, crezând că este vorba de Maria.  
În Secţia de Terapie intensivă lupta cu moartea se ducea în mod inegal. Se pare că afurisita-şi făcea mendrele, hotărâtă să nu cedeze. Cu o noapte înainte, fusese adusă, de undeva de la ţară, o tânără de numai 29 de ani, care a fost bătută crunt de soţul ei aflat în stare de ebrietate. Acesta îi aplicase foarte multe lovituri în zona capului, cu o bucată de metal dur. Fusese operată, dar medicii nu îi acordaseră şanse prea mari de supravieţuire, declarându-se extrem de rezervaţi, loviturile primite fiind incompatibile cu viaţa. Acum, cei prezenţi, medici şi asistente, încercau cu ultimele resurse să mai câştige ceva ce, se pare, era deja pierdut.  
Pe hol stătea o femeie cu privirea pierdută, o mână de femeie, care părea să aibă vârsta de şaizeci şi cinci, până în şaptezeci de ani. Purta o rochie de stambă de culoare maro închis, dar care păstra nişte pete uscate şi închise la culoare, pe partea din faţă, cu un batic subţire negru şi o pereche de şlapi din cauciuc în picioare, care, la rândul lor, erau pătaţi cu sânge uscat. Era marcată vizibil de oboseală şi se vedea dintr-o privire că este foarte îngrijorată şi speriată. Rămăsese, sleită de putere, rezemată de perete. Plângea frângându-şi mâinile şi blestemând: „Ninorocitul..., ardî-l-ar focul iadului sâ-l ardî! … Off..., mama me! Cu ci ţ-am greşit, Doamniii? Îmi bagî frumuseţi de fată-n pământ... Ie-mă, Doamni, pe miniii, nu pi fata me! Las-o, Doamni, pi ea sî-şi creascî copchiii, Doamniii! Di nu i-ar mai putrezi oasâli ninorocitului... Off, fata mamii…, off, draga mamiii...! Cât te-am rugat, mamî sî nu ti duci după beţâvu lu Gheorghi Ababii mamî, nişti răi, mamî, da’ tu nu m-ai ascultat, mamî... Iacă-te ci ţ-o făcut, mamî!”  
Emanuela, privind femeia din faţa ei, nu-şi putea stăpâni lacrimile. Se apropie de ea, scoase sticla cu apă din geantă, îşi udă mâna puţin şi dădu cu ea umedă pe faţa femeii ştergându-i lacrimile, apoi, îi dădu să bea puţină apă. Puse sticla deoparte, pe măsuţa mică din hol, apoi, întorcându-se tăcută către femeia dărâmată de durere, îi prinse mâinile bătrâne şi muncite cu mâinile ei şi cu voce blândă, joasă, rosti:  
- Trebuie să fiţi tare! Dumnezeu nu vă va lăsa! Trebuie! Pentru fiica dumneavoastră şi pentru copii şi pentru ca cel vinovat să plătească...  
Spunând acestea, Emanuela făcu loc la pieptul său acestei mame învinsă de cea mai mare durere din lume. Cuprinzând-o pe Emanuela cu ambele braţe, femeia se prăbuşi într-o îmbrăţişare disperată la pieptul acesteia, plângând în hohote înăbuşite...  
- Draga mamii, off, draga mamii! Ci mă fac eu, Doamniii...? Fă, Doamni, o minuni, ie-mă, Doamni, pi mini...  
În acelaşi timp, secţia de Terapie intensivă era eliberată, rând pe rând, de către cei ce luaseră parte la procedurile obligatorii de resuscitare şi care tocmai se încheiaseră. Din nefericire, decesul tinerei a fost inevitabil. Lângă Emanuela, îşi făcu apariţia doctorul care avusese tânăra în grijă şi care urma să-i dea mamei teribila veste. S-a apropiat şi Dragoş, care adusese de pe masă şi sticla cu apă a Emanuelei, care a privit medicul, apoi pe Dragoş, închizând ochii rugători într-un gest de aşteptare, de îndurare. Apoi a luat cu o mână sticla cu apă de la Dragoş şi, mângâind femeia pe cap cu blândeţe, o distanţă puţin şi cu glasul stins, dar liniştitor, îi spuse:  
- Mai luaţi puţină apă..., vă rog!  
Bătrâna, cu ochii închişi, acceptă câteva guri de apă. Bău cu înghiţituri mici. Deschise ochii şi observă cei doi bărbaţi, care o priveau îngrijoraţi, încurcaţi. Bătrâna tresări. O presimţire sumbră îi întunecă chipul. Dădu să se smulgă din braţele Emanuelei care, însă, nu-i dădu drumul, ţinând-o strâns. Se uita şi la doctor şi la uşa Reanimării, apoi la Emanuela şi la Dragoş şi iar la doctor.  
- Ilincaaaa! Fatăăă, cui m-ai lăsaat mamîîî!  
Strigătul mamei a cutremurat întreg spitalul de neurochirurgie, timp de câteva secunde repetându-se, parcă, prin toate holurile şi încăperile. Cei prezenţi au rămas încremeniţi, însuşi timpul părând a-şi fi oprit curgerea.  
- Îmi pare tare rău, „mamă”, dar, din nefericire, nu a avut nicio şansă... Fiica matale... nu mai este..., spuse doctorul.  
Femeia plângea prăbuşită în braţele Emanuelei, rostind cuvinte fără înţeles. Emanuela plângea şi ea, neputându-se stăpâni. O ţinea strâns la piept, simţind cumplita durere a acestei femei, gândindu-se la mama ei şi rugându-se la Dumnezeu să nu o lase nicicând să trăiască durerea acestei bătrâne.  
Distanţându-se puţin de cele două femei, doctorul continuă, adresându-se lui Dragoş de această dată:  
- Şi dacă, să zicem, s-ar fi întâmplat o minune, domnule profesor, imaginaţi-vă cam cum ar putea trăi un om făr’de creier? A fost efectiv zdrobită. A fost o minune că a trăit până acum. Iată, domnule profesor, ştiind că mă înţelegeţi foarte bine, momentele în care nu mai pot spune că iubesc această meserie!... Vă las acum.  
- Te înţeleg foarte bine, doctore, spuse Dragoş cu amărăciune, apoi, întinse mâna tânărului doctor, care i-o strânse zâmbind amar şi se îndreptă către bătrână.  
- Bunică, o să vă rog să mergeţi cu mine un pic... Vă simţiţi bine, aveţi nevoie de ceva? Mai este cineva cu dumneavoastră la spital?  
- Off, dragu maichii! Iartî-mă, domnule doctor, cî nu ştiu, nu prea-s io învăţatî cu de-aldi nea-voastrî! Tre sî vinî un nepot, cari-i la facultati aici în oraş, l-o anunţat mă-sa asarî, sorî-me. Tre s-aparî. Eu nu vreu dicât să-mi văd fata, cî n-oi mai vide-o de-acu...  
Doctorul a luat bătrâna pe după umeri şi a condus-o în salonul de la terapie intensivă. Ajungând lângă patul decedatei, a tras perdelele în jurul patului şi a ridicat cearşaful ce o acoperea.  
Femeia, cu un calm uimitor, s-a închinat privind instinctiv spre răsărit, apoi, către cer, s-a aplecat şi i-a sărutat mâna fiicei, apoi a mângâiat-o pe frunte, pe obraji, a sărutat-o şi cu lacrimi şiroindu-i pe obraji, a rostit:  
- Draga mamii, tat-tu o plecat acu opt luni, acu ti duci şî tu...eu..., eu n-am sî vin aşa răbde, are mama treabî! Tre sî mă ţîn di capu ninorocitului, a criminalului mamî! Cum nu te-o lăsat el pi tini, aşa nu l-oi lăsa nici eu pi el. După ci-oi termina cu ist ninorocit, ş-oi vide şi di copchiii tăi, am sî vin şî io la voi...  
Îi spuse toate acestea, privind-o, printre lacrimi, senină, calmă, mângâindu-i necontenit obrajii cum doar o mamă o poate face, apoi aşeză cearşaful, se întoarse şi rosti:  
- Sî mergim, sî videm ci trebui di făcut domnuli doctor... Tre sî-mi duc fata acasî...  
*  
Găsind-o pe Daniela dormind, Emanuela a profitat de ocazie şi s-a aşezat pe un scaun în salon, mulţumindu-se să o privească. Avea nevoie de asta! Poate nici nu era foarte bine să o găsească trează. Starea ei sufletească nu era foarte bună şi nu dorea să-i transmită fetiţei nimic negativ. Aceasta era ca un îngeraş. Respira liniştit, egal, doar trăsăturile feţei sufereau mici modificări de la o clipă la alta. Probabil visa ceva frumos. Zâmbea! Se spune că atunci când copiii zâmbesc în somn, Maica Domnului le vorbeşte frumos despre mama lor. Hm, Mama! Emanuela nu putu să se abţină a se gândi în acel moment la trei mame. Una - care şi-a părăsit copilul fără să-i pese, cea de-a doua - care a fost smulsă de moarte dintre copiii ei prin intermediul unui criminal, iar cea de-a treia - o mamă cu care Dumnezeu a fost destul de aspru, hărăzindu-i soarta de a-şi îngropa propriul copil. Cât de ciudat este destinul oamenilor şi cât de nedrept, uneori…  
Plecase de la Spitalul de neurochirurgie, după ce-şi ceruse scuze faţă de Dragoş Popescu, spunându-i că nu consideră a fi un moment oportun să meargă să-i vorbească Mariei, doctoriţei Străinu, despre Daniela. Starea în care se afla din cauza evenimentelor prin care trecuse cu greu, cu prezenţa acelei tinere decedate în salon, încă, nu ar fi reuşit să-i transmită o energie pozitivă care să-i favorizeze Mariei starea de sănătate. Dragoş a fost de acord cu Emanuela, i-a mulţumit pentru gândul bun şi pentru grijă şi a condus-o până la lift, stabilind să o ţină la curent cu orice modificare în starea de sănătate a Mariei.  
Furată de gânduri, Emanuela nu realiză când Daniela se trezi şi o privea liniştită din pătuţ, parcă încercând să-i descifreze neliniştea. Întorcând mecanic privirea spre fetiţă, în crâmpeiul de gânduri îşi făcură loc acei ochi mari, negri, ce o sfredeleau cu atenţie şi care întâlnindu-se cu ai Emanuelei au devenit dintr-o dată luminoşi, electrizanţi. Fetiţa începuse să râdă, astfel că întregul chip al Emanuelei se lumină, femeia simţindu-şi sufletul liniştit şi la fel de luminos.  
A ridicat-o din pătuţ, îmbrăţişându-se şi jucându-se încântate. În drum spre spital, Emanuela zărise într-o vitrină o salopetă roz, pentru fetiţe, cu un imprimeu drăguţ cu personajul de desene animate „Candy”, care avea şi o bonetă tip băsmăluţă cu cozoroc şi cu acelaşi imprimeu. Nu s-a putut abţine să nu i le cumpere şi acum era nerăbdătoare să vadă cum îi vin. Aşa că nu a ezitat şi s-a grăbit să-şi gătească finuţa cu noile hăinuţe.  
- Eiii! Dar ce avem noi aici? Bună ziua, domnişoară Daniela! Avem musafiri? Şi ce frumoasă suntem noi astăzi! Sărut-mâna, doamna Romaşcanu! Scuzaţi-mi impoliteţęa, dar domnişoara aceasta m-a cucerit definitiv! Este irezistibilă. De câte ori o văd, mă topesc, efectiv. Astăzi, cu atât mai mult. Mmm! Şi ce salopetă superbă avem! Parc-am fi o bombonică! Iată de ce-mi vine să te pap!  
Doctorul Bogdan Chiriac, cu un zâmbet larg, se apropie de Daniela, care se afla în braţele Emanuelei, îi luă mânuţa şi i-o sărută galant. Fetiţa chicoti veselă.  
- Mmm! Şi ce frumos miroşi domnişoară!  
- Bună ziua, domnule doctor! rosti Emanuela cu un ton ferm, pricepând aluzia şi dorind să pună punct acestui asalt deranjant al doctoraşului, chiar din primul moment. „Ce şi-o fi închipuind el? O fi având impresia că eu, Emanuela, sunt o muieruşcă proastă, care să se topească la farmecele lui şi să i se aşeze la picioare. Hm! Auzi la el!” îşi exprima Emanuela gândurile pentru sine, simţind cum se enervează doar la presupunerea că acest om şi-ar putea închipui aşa ceva.  
- Bună ziua, doamnă! Doar..., glumeam. Dar, fiţi sigură, vorbesc serios în legătură cu fetiţa. Este foarte frumoasă!  
„Doar ..., glumeam.... Dar vorbesc serios... Sigur că da! Bâlbe, doctoraşule!... Baţi în retragere... Nu-ţi place că ai fost prins descoperit şi, în loc să fii mângâiat..., ţi s-a dat peste lăbuţă! Ţine-te la distanţă! Adulmecă în altă parte, amorezule!” îşi derula Emanuela constatările în gând, înainte de a răspunde, încurajându-se mai mult în acest fel  
- Mulţumesc! Sunt ceva noutăţi, domnule doctor? Legat de fetiţă…  
- ... Îî..., poftim? A, da! ... Despre fetiţă?!? Mă scuzaţi! Nu. Deocamdată, nimic nou.  
„Hm! Ce-o fi cu el? Oare ce mai punea la cale? S-ar părea că i-am împrăştiat ideile...! Bravo, Emanuela! Este puţin nervos. Ba nu, este iritat. Bate în retragere”  
- Mă scuzaţi! Trebuie să plec. O zi bună, doamna Romaşcanu!  
- O zi frumoasă! răspunse Emanuela, zâmbind triumfătoare în urma doctorului, care ieşi în grabă pe uşa salonului, având gândurile amestecate rău şi părând oarecum derutat. „Probabil că nu a fost obişnuit cu un astfel de tratament”, gândi Emanuela. „Să se-nveţe minte! Nu tot ce zboară se mănâncă”.  
Rămase singure, Emanuela săruta cu dor fetiţa pe obrăjori, în timp ce aceasta îi cerceta cu mare atenţie cerceii. S-a mai jucat puţin cu Daniela, apoi, rugă o infirmieră să vină, să rămână cu fetiţa pentru a putea pleca ea, să nu-i simtă lipsa prea brusc şi să plângă. Îşi luă rămas bun sărutând-o cu dragoste pe obrăjori şi pe frunte şi, dându-i-o infirmierei în braţe, plecă spre casă.  
*  
A două zi de dimineaţă, Emanuela s-a trezit cu o durere cumplită de cap. A încercat să se ridice din pat în jurul orei 09.00 să-şi facă o cafea, însă nu a reuşit, durerea fiind însoţită de fotofobie, greaţă şi ameţeală.  
A tras sertarul de la noptiera cu medicamente, situată lângă pat, a luat o pastilă, sorbind cu greu apă din pahar, apoi s-a culcat la loc. A dormit până în jurul orei 14.30, când a trezit-o soneria de la uşă. Nu realiza ce se întâmplă. Ameţită, se dădu jos din pat. Încă o durea capul îngrozitor. Probabil că şi această trezire bruscă, cauzată de sonerie, i-a accentuat durerea. Drumul spre uşă i-a fost întrerupt brusc de un puseu de greaţă, care a obligat-o să-şi schimbe direcţia. S-a îndreptat, cât de repede a putut, către baie, neînţelegând ce se petrece cu ea. A încercat să se privească în oglinda de la baie, dar imaginea ce se contura cu greu pe luciul acesteia, s-a distorsionat intrând într-un con de umbră, apoi totul s-a transformat într-o noapte întunecoasă...  
... Legată la ochi, mergea printr-un tunel părăsit, pustiu, lipsit de orice fel de zgomote. Erau foarte multe pânze de păianjen, pe care le simţea alunecându-i pe  
faţă, pe mâini şi pe trup, învăluind-o şi împiedicând-o să se deplaseze. Încerca să le rupă, pentru a-şi face loc să treacă, dar nu reuşea. Pânzele se tot întindeau ca un elastic, încurcând-o şi provocându-i oroare şi teamă. Era foarte speriată, mai ales că avea senzaţia cumplită că rămâne fără aer. Pe neaşteptate, toate pânzele de păianjen au început să se retragă până nu le-a mai simţit prezenţa. În urma lor s-a descoperit o gură de ieşire, prin care o lumină orbitoare răzbătea prin legătura de pe ochii Emanuelei...  
O transpiraţie rece îi învăluia întregul trup. Tremura şi era lipsită de vlagă. Deschise ochii şi înţelese că se află în baie, jos, lângă uşă. „Cum am ajuns aici? Nu ştiu... Sunt prea obosită... Mă voi gândi mai târziu... Acum trebuie să dorm, mi-e foarte somn... şi-mi este tare frig!” Pe punctul de a leşina din nou, Emanuela făcu un efort mental de a se trezi, înţelegând în acele scurte momente de luciditate că este singură, că este în baie pe gresie şi că trebuie să-şi mobilizeze toate forţele pentru a ieşi de acolo, pentru a se salva. Extenuată, întinse mâna spre clanţa uşii. Încercă să deschidă uşa, dar un anume ceva o bloca. Apoi, spre norocul ei, îşi dădu seama că tocmai trupul său bloca uşa cu spatele. Încercă să se ridice, dar picioarele nu o ascultau, nu avea putere. Cu ultimele forţe se mişcă într-o parte şi deschise uşa. Neputând să se ridice, plecă în genunchi spre cameră, depunând un efort deosebit până să reuşească a ajunge la pat. Simţea un huiet foarte puternic în urechi. A stat puţin rezemată de marginea patului pentru a se odihni, apoi, cu o ultimă sforţare, s-a ridicat pe pat şi a reuşit să privească ceasul de deasupra patului. Era ora 15.47 de minute. A fost ultima imagine pe care creierul Emanuelei a memorat-o. Nu a mai reuşit să se aşeze într-o poziţie firească. A rămas întinsă de-a curmezişul patului, intrând într-un nou leşin.  
*  
Profesorului Dragoş Popescu nu-i dădea pace un gând. Ce o fi păţit Emanuela de nu răspunde la telefon? A sunat-o de mai multe ori în cursul zilei, în special după amiază, dar nu a răspuns. Ce o fi cu ea? Unde a dispărut, aşa, dintr-o dată? Stabiliseră să o anunţe dacă apar schimbări în starea de sănătate a Mariei şi acum... „Hei, omule! Lasă femeia-n pace! O fi având şi ea, ca tot omul, probleme de familie. Vezi că depăşeşti măsura, Dragoş! … Şi totuşi..., ceva nu este în regulă! Ceva este ciudat..., nu este în regulă, dar ce?”  
O privi pe Maria cu toată dragostea. Dormea liniştită. Astăzi, la prânz, i-a văzut pentru prima dată, după atâtea zile, fără să se ferească de nimeni, acei ochi migdalaţi de care s-a îndrăgostit. A avut senzaţia că s-a pierdut în adâncimea lor şi s-a regăsit, din nou, mai puternic şi mai sigur pe el. Acum ştie că totul va fi bine, că viaţa lor va fi minunată!  
Stătea lângă patul ei ţinând-o de mână, vorbindu-i blând, în şoaptă, aşa cum făcea de fiecare dată când rămânea singur cu ea...  
 
Va urma...  
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
17.05.2015  
Iaşi  
Referinţă Bibliografică:
ÎN MÂNA DESTINULUI...( XIV ) / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1599, Anul V, 18 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!