Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1591 din 10 mai 2015        Toate Articolele Autorului

ÎN MÂNA DESTINULUI...(XIII)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ora 07. 35, Spitalul de neurochirurgie.  
S-au scurs treizeci de ore de la intervenţia chirurgicală. Pacienta se află, încă, în comă indusă, este stabilă, fără modificări deosebite la nivelul funcţiilor cerebrale. Profesorul Lăcătuşu, însoţit de echipa medicală, efectuează vizita de dimineaţă la terapie intensivă. Lui Dragoş i s-a permis să fie prezent la efectuarea vizitei.  
Medicul rezident care a primit în grijă directă cazul „doctor Străinu”, împreună cu asistenta din Reanimare, prezintă profesorului Vlad Lăcătuşu raportul detaliat al ultimelor douăzeci şi patru de ore. Aici erau înscrişi parametrii medicali înregistraţi de aparatele de monitorizare, fluctuaţiile acestor înregistrări în funcţie de aplicarea medicaţiei, precum şi reacţiile survenite în urma unor stimuli. Urmărind cu atenţie toate aceste informaţii, relatate verbal de cei doi şi evidenţiate în raport, după un moment de tăcere, în care privirea-i era îndreptată către prietenul său Dragoş Popescu, profesorul doctor Vlad Lăcătuşu se pronunţă:  
 
- Având în vedere toate datele, consider că evoluţia pacientei este favorabilă. În virtutea acestor informaţii, domnilor, aş dori să ne întâlnim după încheierea vizitei, în jurul orei 08.30, în sala de raport, pentru a analiza la rece toate informaţiile şi să stabilim următorii paşi. V-aş ruga, domnule profesor Popescu, să fiţi prezent şi dumneavoastră, i se adresă Vlad lui Dragoş.  
- Desigur. Voi fi acolo. Mulţumesc!  
Echipa medicală părăsi încăperea, iar Dragoş rămase singur, doar cu Maria. Se apropie de patul ei, o privi încurajator şi-i vorbi cu multă dragoste în voce!  
- Vezi iubito? Ţi-am promis că va fi bine şi aşa va fi! Mai este puţin, doar un pas. Vei reveni printre noi. Iar eu..., eu voi fi lângă tine mereu. Nu te voi mai lăsa singură nicio clipă! O mângâie uşor pe frunte, pe obraz, apoi îi luă mâna în mâna lui şi continuă să-i vorbească, să facă planuri despre ce vor face şi pe unde vor merge...  
- Ştii, iubito? M-am gândit la multe lucruri, zilele acestea. După ce vei ieşi din spital şi te vei reface complet, ne vom căsători. Apoi, ne vom lua concediu şi vom merge unde vei dori tu, dar să-ţi spun un secret: eu..., eu aş vrea să mergem undeva la munte, la o cabană, să fim doar noi doi, fără prea multă lume, asta pentru că, ştii ceva...? Nu aş suporta să te împart cu nimeni, vreau să te am doar pentru mine, din toate punctele de vedere!  
Gândurile şi atenţia lui Dragoş au fost distrase de ceva. Era un ceva aproape insesizabil şi totuşi foarte prezent. Acesta nu înţelegea. Privi în jur, oarecum derutat, apoi îşi coborî privirea spre mâna Mariei. Să fie posibil? Nu. Probabil i s-a părut... Nu! Din nou, aceeaşi senzaţie. Aproape imperceptibil... Nu, nu i s-a părut. A fost ca o tresărire, o mişcare uşoară, ca o adiere a degetelor Mariei... Da! Se uita uimit. Era un miracol, o binecuvântare. A acţionat butonul prin care a chemat medicul şi asistenta de salon. Aceştia au apărut imediat. Spunându-le despre ce este vorba, cei doi au început să verifice monitoarele şi să noteze datele înscrise pe acestea.  
- Pacienta dă semne de revenire. Se înregistrează activitate cerebrală. Ce s-a întâmplat? Spuneţi-mi, vă rog, a fost ceva deosebit?  
- Nu chiar. Eu…, eu doar îi vorbeam. O ţineam de mână şi am simţit mişcarea degetelor. A fost ceva uşor, aproape imperceptibil, dar sunt sigur... A doua oară am şi văzut. Poate, datorită faptului că i-am vorbit despre... Dragoş se opri, vădit jenat.  
Cei doi, asistenta şi medicul, aşteptau continuarea privindu-l întrebători.  
- Despre...?  
- Despre... căsătorie, adică…, adică ceva planuri de viitor, răspunse Dragoş zâmbind atât de încurcat, încât părea asemenea unui adolescent căruia-i fusese descoperită prima dragoste.  
Cadrele medicale s-au mulţumit să se privească, au zâmbit complice, apoi asistenta, mai îndrăzneaţă decât toţi ceilalţi, i s-a adresat lui Dragoş:  
- Eeiii, domnule profesor! Oare, de ce nu mă mir? Dragostea a făcut întotdeauna minuni... Credeţi-mă, că ştiu ce spun! Am văzut atâtea până acum…. Şi, ştiţi ceva? Dragostea, atunci când este curată, nu este nicicum o ruşine! Să vă facă Dumnezeu parte şi să aveţi viaţă lungă împreună!  
- Doamne ajută! Mulţumim! răspunse Dragoş, uşor jenat, dar şi încurajat de discursul asistentei.  
La ora 08. 30, Dragoş şi medicul rezident erau în faţa sălii de raport, cel din urmă având asupra sa ultimele date medicale ale Mariei. În scurt timp, au apărut şi ceilalţi medici convocaţi, împreună cu profesorul doctor Vlad Lăcătuşu. Acesta era foarte respectat în spital, fiind considerat o somitate în domeniu, având însă şi un caracter foarte frumos. Nu privea pe nimeni de sus, respecta pe toată lumea, nu jignea şi asculta cu atenţie opiniile fiecăruia. Intervenea doar acolo unde era nevoie, pentru a explica, folosind întotdeauna argumente convingătoare, care să demonstreze de ce respectivul nu avea dreptate. De asemenea, aprecia pozitiv şi public opiniile corecte, de valoare, ale oricui. Cel puţin din aceste motive, iată, acum, prezenţa acestuia a impus o atmosferă de linişte, cordialitate, încă de la intrarea sa în sala de raport.  
*  
Emanuela a deschis ochii şi s-a uitat la ceas. Era ora şapte şi jumătate. Nu-i venea să creadă că s-a trezit atât de dimineaţă şi, culmea, se simţea perfect şi foarte odihnită. De mult timp nu s-a mai trezit cu această senzaţie. S-a întins pisiceşte, alintându-se, privind cu genele întredeschise către soarele dimineţii, care curgea strălucitor în încăpere prin deschizătura jaluzelelor. Razele soarelui i-au transmis o stare de bine şi, fără a mai sta pe gânduri, s-a ridicat voioasă din pat, deschizând larg fereastra pentru a privi îndelung afară şi a exclama în gând, plină de satisfacţie:  
- Bună dimineaţa, viaţă!  
A pus mâna pe telefon şi a format, zâmbind, un număr…  
- Alo! Bună dimineaţa! Ce faci, doamnă?  
- Bună dimi..., ce faci, străine? În sfârşit, te mai aude lumea! Eu, bine! Tu ce faci? întrebă uluită Simona, prietena Emanuelei, care nu a putut să-şi ascundă bucuria, dar şi surprinderea de a-şi auzi prietena.  
- Dacă te-am sunat, fac bine. Astăzi, în sfârşit, după mult timp, cred că fac bine. De fapt, sunt sigură. Ce-ar fi să vii la o cafea, să vezi cu ochii tăi cât de bine fac, să te convingi?  
- Bine! Îmi dai vreo şansă să refuz?  
- Nu! Ştii că nu. Doar timp îţi dau. Sau mai bine zis, îţi cer. Dă-mi numai o jumătate de oră să fac baie... şi, desigur, cafeaua!  
- Bine! Este foarte bine. Pregătesc copiii pentru şcoală şi vin.  
- Ok! Te aştept. Pa-pa!  
- Bine, draga mea! Pa!  
Nu se mai auziseră şi, cu atât mai puţin, nu se mai văzuseră de ceva timp. Emanuela a fost destul de ocupată, tulburată şi foarte obosită în ultima perioadă de timp. Pleca dimineaţa şi se întorcea noaptea, iar Simona nu a îndrăznit să o deranjeze în tot acest timp. Asta, deşi îşi dădea seama că se întâmplă ceva cu prietena ei, chiar dacă era foarte îngrijorată în privinţa aceasta. Emanuela a apreciat întotdeauna discreţia Simonei. Cu aceste gânduri, a intrat satisfăcută la duş şi, imediat după aceea, s-a îmbrăcat cu un compleu uşor de bumbac, fericită, după care a intrat în bucătărie să pregătească repede cafeaua.  
În scurtă vreme, cele două prietene sorbeau cu satisfacţie din ceşti, sporovăind ca-n vremurile-n care, încă nu interveniseră aceste evenimente.  
- Spune-mi, Emanuela, pe unde ai mai umblat? Ce ai mai păţit, draga mea, în ce te-ai mai băgat?  
Emanuela, zâmbind oarecum amar, i-a relatat Simonei cum se afla la părinţii ei, telefonul primit prin care i se anunţa dispariţia fetiţei, venirea precipitată în oraş, căutările disperate, furtuna de la spital şi tot ce a urmat cu doctor Străinu, până la găsirea fetiţei. Nu a uitat să-i povestească nici despre teama legată de atentatul ce a avut loc în oraşul în care lucra Adrian, terminând cu satisfacţie:  
- Şi, uite, iată-mă acum aici, cu tine, la cafea, vie şi nevătămată!  
Zâmbi, oarecum victorioasă, deşi, în spatele acelui zâmbet se mai ascundeau, încă, urmele zilelor trecute.  
- Dar, tu? Tu ce ai mai făcut? Eşti bine? Copiii şi Dan? Cea mică ce face?  
Simona, în Ianuarie, dăduse naştere unei fetiţe, la treisprezece ani după prima fată şi la nouă după băiat. A fost o surpriză pentru familie şi acum, la şapte luni, era o mare bucurie şi atracţia tuturor.  
- Toţi sunt bine, iar cea mică tot creşte. Creşte văzând cu ochii. Parcă prea repede. Poate părea ciudat să spun asta, însă, mi-aş dori să mă bucur mai mult de copilăria ei. Ochii Simonei aveau o strălucire aparte atunci când vorbea despre copiii ei, despre familia ei. Duceau o viaţă modestă, dar erau fericiţi, se respectau şi se iubeau. Iar Emanuela era fericită să-i aibă aproape, să le fie prietenă.  
Şi-au băut cafeaua încântate de clipele petrecute împreună, în timp ce la Tv se transmitea ştirea conform căreia, cu o zi înainte, au ajuns la spital în stare foarte proastă, un număr de treisprezece persoane, care au căzut în stradă, cu lipotimie, din cauza temperaturilor ridicate, a expunerilor prelungite la soare cu îmbrăcăminte neadecvată, precum şi a deshidratării. „Direcţia de sănătate publică avertizează populaţia să evite expunerea prelungită la soare şi recomandă o hidratare corespunzătoare, asta în contextul în care, atât în cursul zilei de astăzi, cât şi în următoarele zile temperaturile vor depăşi treizeci şi opt de grade la nivelul solului.”, spuse crainica unui post de ştiri local. După ce a redus sonorul televizorului, Emanueala o privea pe Simona, care parcă aştepta să spună ceva...  
- ... Hm! Hai, spune! Ştiu că vrei să spui ceva!  
- Hm! Ştiu că ştii. Şi mai ştii şi că am dreptate. Cu siguranţă, astăzi ai, din nou, drumuri de făcut. De fapt, ai şi spus că mergi la spital. Te rog să ai la tine lichide! Tu bei foarte puţină apă şi nu este bine.  
- Bine, şefa! Să trăiţi! Îmi voi lua o sticlă cu apă la mine. Pentru liniştea prietenei mele…  
- Bine..., ironico! Mă simt flatată. Fie şi pentru asta, dacă sănătatea ta este pe locul doi, după prietenia noastră... Important este să ai apă la tine, e clar?  
- Fireşte, draga mea! Pentru a-ţi demonstra acest lucru, îţi promit solemn, astăzi mă voi transforma în broscuţă!  
Simona s-a prefăcut, pentru o clipă, bosumflată. Nu a reuşit, însă, pentru mult timp, buna-dispoziţie transmisă de Emanuela a făcut-o să izbucnească în râs. De fapt, amândouă au început să râdă zgomotos, ca-n vremurile bune...  
*  
Dragoş, aşezat pe un scaun, ţinându-şi capul în mâini, părea a fi undeva departe. Parcă era un alt om. După cele aproximativ patruzeci de ore trecute de la momentul în care l-a văzut ultima oară, Emanuela era oarecum şocată de imaginea profesorului doctor Dragoş Popescu. Îşi amintea bărbatul masiv, impunător, cu voce baritonală, care a venit, atunci, cu echipa de la interne pentru a prelua cazul Cameliei, infirmiera de la Boli infecţioase şi care, doar prin prezenţa sa, a instaurat în secţie o atmosferă de linişte şi respect deplin. De asemenea, şi-l amintea acţionând în curtea spitalului, la intervenţiile desfăşurate pentru salvarea victimelor, în cazul prăbuşirii teiului trăsnit. Răscolind prin toate acele amintiri, Emanuela nu reuşea să plaseze acest bărbat în niciuna din cele două situaţii. Din contra. Pe acel scaun i se înfăţişa un bărbat obosit, nebărbierit de cel puţin o zi, îngândurat, poziţia în care stătea plasându-l în categoria oamenilor loviţi de soartă, pe punctul de a ceda.  
În faţa lui, pe pat, stă Maria. Este palidă, vizibil slăbită şi atât de liniştită încât pare inertă. Neştiind cum să reacţioneze, Emanuela, fiind surprinsă total de acest tablou ce i se înfăţişează şi care i se pare neverosimil, bate discret în uşă, temându-se că nu va fi auzită.  
Dragoş îşi ridică încet capul, parcă scos dintr-un vârtej de gânduri, şi sări în picioare, îndreptându-se direct spre Emanuela. Îi vorbi şoptit:  
- Sărut-mâna, doamna Romaşcanu! Ce bucurie!  
- Bună ziua, domnule profesor! Ce faceţi? Ce face doamna doctor?  
- Obosit, dar optimist. Maria..., încă se află sub efectul medicamentelor, dar se va trezi, uşor-uşor... Să ieşim, să vă împărtăşesc ultimele veşti...  
Au ieşit. Dragoş luă două cafele de la automatul instalat pe hol. Se îndreptară către cele două fotolii din holul mare al spitalului. S-au aşezat, iar Dragoş, nerăbdător, a început să vorbească.  
- Mă bucur nespus de mult că aţi reuşit să veniţi! Simţeam o nevoie imperioasă să-mi împărtăşesc bucuria, gândurile, cuiva. Sper să nu vă plictisesc…  
- Nu, nicidecum! Ce s-a întâmplat? Vă ascult!  
- De dimineaţă, după ce a trecut vizita..., îşi începu Dragoş relatarea, povestindu-i Emanuelei, cuvânt cu cuvânt, ce i-a spus Mariei în timp ce o ţinea de mână... La un moment dat, fiind prins în filmul celor ce-i spuneam, pentru că vă mărturisesc, vizualizam cu ochii minţii locurile prin care urma să mergem şi faptele ce urmau să se întâmple, am avut strania senzaţie că s-a întâmplat ceva, că s-a mişcat ceva şi nu realizam ce anume. Căutând explicaţii în jurul meu, s-a întâmplat din nou. Erau degetele Mariei, ca o adiere, ca o boare..., un miracol! A vrut să-mi dea de veste că m-a auzit. Ca un avertisment, că ştie, i-am promis şi trebuie să mă ţin de cuvânt… După atâtea zile, în sfârşit, pot spune că sunt fericit! continuă Dragoş. Şi asta nu este tot. Prietenul meu, adică profesorul Vlad Lăcătuşu, astăzi, la vizită, a convocat o şedinţă în sala de raport. Acolo, după discuţii şi analize detaliate a rapoartelor medicale, a parametrilor medicali înregistraţi de aparatele de monitorizare care indică activitatea cerebrală, precum şi fluctuaţiile înregistrărilor conform cu aplicarea medicaţiei, dar şi a reacţiilor survenite în urma unor stimuli, iată şi exemplul de dimineaţă, a hotărât să fie scoasă, treptat, din starea de comă indusă, prin eliminarea medicaţiei specifice. De asemenea va fi supusă din nou la toate investigaţiile necesare pentru a confirma stadiul de refacere, dar Vlad se declară foarte mulţumit de evoluţie, până în acest moment…  
Emanuela îl privea atentă, uimită să înţeleagă faptul că acel om, ce-i părea dărâmat în sala de reanimare, este de fapt „un munte de optimism şi este foarte bine să fie aşa, doar că, iată, avea nevoie sa-şi împărtăşească bucuria cuiva!” Într-un fel, chiar era fericită că a ales-o pe ea să facă acest lucru. Îi plăcea să asculte poveştile de viaţă ale oamenilor. Simţea că o îmbogăţesc sufleteşte. Era un bun ascultător, discret, dar şi implicat. Uneori, dorindu-şi foarte mult să ajute, ajungea să o doară neputinţa ei, chiar, să sufere.  
- Ce veşti minunate! Mă bucur nespus, domnule profesor! Dumnezeu este mare şi totul va fi bine, cu ajutorul Lui! Doamna doctor este tânără, este o luptătoare, iar dragostea ce i-o nutriţi, în aceste momente dificile îi va fi cel mai bun medicament!  
- Da. Chiar o iubesc extraordinar de mult şi îmi pare nespus de rău, că am fost atât de naiv încât sa am nevoie de un astfel de moment să-mi dau seama de acest aspect. Acum îmi vine să strig în gura mare că o iubesc! Abia aştept să pot sa i-o spun ei... Nu ştiţi cât de mult îmi doresc asta!  
- Vă cred! Spuneţi-i de câte ori sunteţi cu ea şi de câte ori simţiţi nevoia. A dovedit că vă aude şi, mai mult, că-i place ce aude..., nu? Asta o va ajuta, cu siguranţă, să-şi revină mai repede.  
- Da, aveţi dreptate..., ce prost sunt!  
Dragoş zâmbi ca un copil încântat. Emanuela, chiar citi de câteva ori pe chipul lui ceva caracteristic unui copil, ceva în puternic contrast cu trăsăturile acelui bărbat impunător din faţa ei. „Oare, în fiecare din noi vulnerabilităţile vieţii scot la iveală acel copil, rămas ascuns, undeva în interiorul nostru? De ce se întâmplă asta? Oare, are el, copilul, o forţă mai mare de a ne apăra de noi şi de suferinţă? Nu!” îşi răspunse Emanuela în gând, zâmbind şi continuă: „Nu sunteţi prost. Doar iubiţi, iar pentru dumneavoastră este o noutate să o faceţi în acest fel, fără teamă, fără reţineri. Primii paşi i-aţi făcut. Ridicaţi-vă şi alergaţi, liber! Acesta este momentul în care să vă bucuraţi deplin…”.  
- Mulţumesc frumos, Emanuela! Pot să vă spun pe nume? Sunteţi un bun prieten..., un bun confident! Mă ajutaţi să înţeleg unele lucruri...  
- Mulţumesc, domnule profesor! Desigur.  
- Doar cu o singură condiţie, vă rog! Să-mi spuneţi la fel..., adică pe nume, se explică Dragoş şi-i întinse mâna zâmbind:  
- Dragoş...  
- Emanuela.  
- Este în ordine! continuă Dragoş zâmbind. Propun să mergem la iubita mea, la Maria. Are nevoie de noi. Are nevoie de iubitul ei, dar ştiu, de asemenea, că şi dumneavoastră…, tu…, Emanuela, ai să-i dai veşti minunate, legate de fetiţă…  
- Da. Aşa este. Să mergem!  
Au plecat mulţumiţi, continuându-şi discuţia pe culoarul spitalului spre Reanimare, fiecare sperând ca Maria să reacţioneze din ce în ce mai bine, să facă paşi importanţi spre revenire, spre întoarcerea la o viaţă normală...  
 
 
Va urma...  
 
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
10. 05. 2015  
Iaşi  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
ÎN MÂNA DESTINULUI...(XIII) / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1591, Anul V, 10 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!