Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1575 din 24 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

ÎN MÂNA DESTINULUI...(10)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Vlad rugă o asistentă să aducă un pahar cu apă. I-l întinse prietenului său şi aşezându-se lângă acesta, continuă:  
- Acum este bine, operaţia s-a încheiat. Ne rămâne doar să aşteptăm şi… să ne rugăm! Următoarele 48 de ore, dar în special primele 24, sunt critice. Ce a depins de noi, am făcut, completă vizibil obosit, chiar extenuat, Vlad.  
Dragoş îşi consultă ceasul.  
- 02.30??? Dar spuneai, cel mult 01.30!?! Ce s-a întâmplat?  
- Stai liniştit, Dragoş! Contează că a trecut, iar acum este bine… Am întâmpinat mari probleme. Am crezut că o pierdem… A intrat, din nou, în stop cardio-respirator, în timpul operaţiei. Nu răspundea… Cu greu am readus-o printre noi. A fost o luptă!  
- Ştiu. Acum înţeleg visul. Am avut un vis cumplit, Vlad, un coşmar. Asta este. Avea dreptate mama, cu visele ei premonitorii. Niciodată nu am crezut-o, spuse Dragoş mai mult pentru el, apoi i se adresă lui Vlad:  
- Unde este? Vreau să o văd! Să stau cu ea, se poate?  
- Desigur, Dragoş! La A.T.I. Te însoţesc, se angajă el, luându-şi prietenul de braţ.  
Îi explică pe drum, spre Terapie intensivă, din punct de vedere medical, tot parcursul actului chirurgical. Fusese într-adevăr o luptă cumplită cu moartea…  
La Terapie Intensivă, o asistentă supraveghea îndeaproape evoluţia pacientei. Monitoare, perfuzoare, o lume atât de familiară pentru Dragoş, prin natura meseriei, dar atât de rece, de dură, de insuportabilă în acest moment, doar din cauza faptului că, acolo, era ea. Era Maria. Acel aparat monitoriza bătăile inimii ei. Respiraţia ei era susţinută de acel tub cu oxigen, iar el…, el se detaşase de medic, dezbrăcase halatul. Acum privea cu sufletul, cu inima…  
I se părea că se află, undeva, într-o lume cu care nu are nimic în comun, o lume anostă. Chiar avea impresia că priveşte viaţa altcuiva. „Ce se întâmplă? Cum poate Dumnezeu să schimbe viaţa oamenilor de la o clipă la alta!?” O privea zăcând nemişcată, lividă, mai palidă decât cearşaful, tunsă… Oh! Acum observase. A fost rasă pe jumătate de cap, pentru operaţie. Capul bandajat lăsa la vedere părul negru, lung până la umeri, doar pe partea dreaptă a capului. „Nu contează, important este să se facă bine, părul va creşte…” Dragoş gândea cu o repeziciune derutantă, sărind de la o idee la alta, dialogând cu viaţa şi cu moartea… Era conştient că moartea este, încă, de partea cealaltă a căpătâiului Mariei, la pândă, gata să profite de momentul oportun pentru a-şi smulge prada…, apoi privea în el, încercând să se auto-sugestioneze: „Dar eu sunt aici şi nu-i voi permite! Mă voi lupta cu ea!”  
 
*  
Sunete îndepărtate ce par să se apropie din toate direcţiile, din ce în ce mai aproape, o tulbură şi o agită… Par a fi sirene de ambulanţă, de pompieri, de poliţie?! Se apropie şi o prind, undeva la mijloc, într-un cerc, bine închis, fără posibilitatea de a scăpa. Emanuela deschide ochii mari, îngroziţi de spaimă, transpirată şi cu cearşaful, care trebuia să se afle aşezat pe pat, strâns la piept. A avut un coşmar. Telefonul de pe noptieră suna insistent, iar soneria acestuia se transformase, probabil, în acele groaznice sirene din visul ei. A întins mâna tremurând şi a ridicat receptorul, timp în care a sorbit puţină apă din paharul de pe noptieră pentru a-şi reveni.  
- Alo, da?!  
- Bună dimineaţa, doamna Emanuela! Mă scuzaţi, vă rog! Poate că v-am trez...  
- Nu… nu trebuie! Adică, nu-i nimic, draga mea!  
- Oricum…, am fost foarte insistentă şi doream să închid, dar…  
- Scuză-mă, tu! Am avut un coşmar din care, se pare, nu mă puteam trezi. Ştii…? Oboseala, evenimentele de ieri, ce păreau fără sfârşit… Cât este ceasul?  
Privind spre ceas, Emanuela se sperie exclamând: - Zece şi cinsprezece minute!? Dumnezeuleee!  
- Mda…! confirmă Dorina.  
- Dar tu? Tu de ce nu dormi? Ai fost în tură de noapte!  
- Am dormit puţin, dar am avut ceva treabă şi a trebuit să mă trezesc.  
- Spune-mi, Dorina! De ce m-ai sunat? Ai ceva veşti pentru mine?  
- Da…! Din păcate, nu prea bune sau, poate, măcar puţin bune… Puteau fi şi mai rele de atât. Doamna doctor Străinu… a fost operată astă-noapte… La cap. Operaţia a durat foarte mult…, până spre trei noaptea. Se pare că a făcut de vreo două ori stop cardio- respirator… Nu este prea bine… Nu ştiu, aşa se vorbeşte prin spital. Se spune că domnul profesor Popescu ar fi acolo cu ea, că ar fi răvăşit, de nerecunoscut. Aşa vorbesc fetele pe aici… Dumnezeu s-o ajute, să fie bine!  
Emanuela o asculta pe Dorina cu atenţie. Îşi dăduse seama că starea doctoriţei nu este bună, încă din momentul în care a fost extrasă dintre fiarele maşinii, dar nu şi-a închipuit să fie atât de gravă. Nu putea să nu se gândească şi la firea umană. „Acum, când această femeie se zbate între două lumi, între viaţă şi moarte, unele persoane nu pot să se abţină să nu clevetească, să nu urzească… Off!”  
- Dumnezeu să o ajute, Dorina! Să sperăm că va fi bine! Este tânără şi va lupta pentru viaţa ei! Iar gura lumii… nu contează…  
- Aşa este, doamnă…  
- De câte ori să-ţi spun? Emanuela, nu doamnă!  
- Bine, Emanuela, rosti Dorina cu jumătate de gură, puţin încurcată, ca de fiecare dată când Emanuela îi cerea să-i spună pe nume. Deşi era o doamnă prin ţinută şi calităţi, Dorina se simţea complexată, inferioară din cauza faptului că nu-şi depăşise condiţia sub aspect profesional şi rămăsese doar o simplă infirmieră.  
- Bine, Dorina, sună mai bine! Voi face o baie acum şi să încerc să-mi fac şi eu un program pe ziua de astăzi… Îţi mulţumesc pentru telefon şi care din noi mai află ceva legat de starea doamnei doctor Străinu, te rog, să ne ţinem la curent!  
- Desigur, de acord! La revedere! O zi frumoasă!  
- O zi frumoasă, Dorina! Pa-pa!  
Doar ce a aşezat telefonul pe noptieră şi acesta a început să sune din nou. Emanuela îl ridică şi. uitându-se pe display, remarcă faptul că nu este un apelant cunoscut. Răspunse, totuşi:  
- Da, vă rog!  
- Sărut-mâna! Doamna Romaşcanu?  
- Bună ziua! La telefon.  
- Sărut mâna, doamnă! Dragoş Popescu, sunt! Profesor doctor Dragoş Popescu. Sper să nu inoportunez prin acest telefon, dar…  
- V-am recunoscut, domnule profesor! Nu, nicidecum. Nu se pune problema. Cu ce vă pot fi de folos?  
- Voiam doar să vă felicit, doamnă… şi să vă mulţumesc… pentru ieri! Ştiţi?… Aţi dat dovadă de curaj, prezenţă de spirit şi bună pregătire…  
- Mulţumesc frumos, domnule profesor! Nu am făcut cine ştie ce, doar lucruri normale ce stau în puterea noastră ca oameni. Dacă puteam face ceva cu adevărat deosebit, nu murea nimeni, dar, cum spuneam, suntem doar oameni. Pot să vă întreb ceva?  
- Desigur! Vă ascult!  
- Ce mai ştiţi de starea doamnei doctor Străinu? Aţi mai aflat ceva? Poate aţi luat legătura cu cei de la spital…  
- Nu, doamnă. Îmi pare rău. Nu am luat legătura cu nimeni. Sunt aici, de aseară, de când am adus-o.  
Vocea puternică a profesorului Popescu scăzu dintr-o dată în intensitate, se topi precum o lumânare, ce doar pâlpâie, aproape să se stingă. Emanuela simţi că trebuie să tacă, doar să asculte. Şi ascultă. Ascultă cu răbdare acel om puternic, transformat de o lovitură a sorţii într-un om sensibil, blând, timid pe alocuri, cu voce joasă, caldă, ce avea o nevoie imperioasă să vorbească cuiva şi care, probabil, simţea că găsise persoana potrivită în Emanuela. Începu prin a-i povesti, pas cu pas, ce s-a întâmplat de când au plecat cu ambulanţa până când s-a încheiat actul chirurgical. I-a povestit până şi coşmarul prin care trecuse înainte de a fi scoasă Maria din operaţie. A continuat mărturisindu-i Emanuelei faptul că această lovitură l-a făcut să vadă unele lucruri ciudate, pe care nu le realizezi în mod normal. “Doctorii nu sunt Dumnezeu, sunt tot oameni. Oameni care trăiesc şi mor, salvează sau pierd pacienţi, doar prin marea putere şi voinţă a lui Dumnezeu. În afară de viaţa profesională în care, de multe ori, ne refugiem fugind, ascunzându-ne de noi sau de frustrările, de eşecurile vieţii personale, am înţeles, acum, că exist şi eu ca persoană şi cineva foarte important pentru mine, pe care, din ignoranţă, din teamă, din comoditate, poate, din laşitate, am fost pe punctul de a o pierde. Da, o iubesc pe Maria şi nu vreau să o pierd… Aceste 48 de ore sunt de coşmar… Este ora douăsprezece şi treizeci şi cinci şi mai sunt treizeci şi şapte de ore şi cinzeci şi cinci de minute în care-i ascult, cu teama de a o pierde, fiecare respiraţie, fiecare bătaie a inimii. Am pierdut atâta timp, ca un prost…!”  
Emanuela asculta tulburată mărturisirea acestui om. Era răvăşitoare. Spera din tot sufletul să-i facă bine această descărcare, această confesiune. Nu îndrăznea nici să se mişte. Aproape se temea să respire. A înţeles că profesorul deschisese “robinetul” unui izvor bine ascuns în suflet, la care nu umblase nici măcar în cele mai intime momente ale lui cu sinele interior.  
Liniştea din receptor îi atrase atenţia profesorului, scoţându-l cumva din acea stare şi, oarecum suspicios, întrebă:  
- A… alo, mă scuzaţi! Doamna Romaşcanu, mai sunteţi?  
- … Da, desigur! Sigur că sunt, doar vă ascultam!  
- Mă scuzaţi, nu trebuia să… Îmi cer scuze! V-am plictisit…  
- Vă mulţumesc pentru încredere, domnule profesor! Am simţit că aveţi nevoie să fiţi ascultat, vă va face bine aceasta descărcare. O să fie bine. Doamne ajută! Poate voi ajunge şi eu pe la spital. Doresc să trec pe la Spitalul de copii şi voi trece şi pe la Neurochirurgie.  
- Doamna Romaşcanu…  
- Vă rog, domnule profesor!  
- Vă mulţumesc!  
- Cu respect, domnule profesor!  
- Pe curând!  
- O zi bună, cu veşti îmbucurătoare!  
Emanuela a închis telefonul gânditoare şi tulburată. „De obicei privim oamenii prin prisma funcţiei lor, a profesiei, a statutului social, a hainelor pe care le îmbracă, imaginându-ne că nu le lipseşte nimic, grăbindu-ne să-i catalogăm a fi cei mai fericiţi oameni din lume.” Nu era prima dată când Emanuela descoperea contrariul. Cu fiecare confirmare a acestui aspect, a faptului că nu există fericire completă, Emanuela simţea o oarecare tristeţe, dar înţelegea că are un motiv în plus de a preţui mai mult viaţa şi lucrurile cu adevărat importante, cele mărunte, dar care contează cu adevărat, pentru suflet, pentru oameni, cele care rămân în sufletele oamenilor.  
Cu aceste gânduri, Emanuela intră la duş. Făcu o baie revigorantă, în timpul căreia lăsă apa să-i biciuiască trupul, dorind parcă să-şi risipească toată încărcătura emoţională, toate energiile negative adunate din ultimele evenimente în care fusese implicată.  
Îmbrăcată într-un halat uşor de saten alb, trecu repede în bucătărie doar pentru a-şi prepara un sandviş şi o cafea, pe care le-a servit în fugă, în timp ce-şi căuta haine potrivite pentru oraş. Se pare că afară era foarte cald. Avea nevoie de haine de bumbac, răcoroase. A ales un pantalon alb şi o bluză bleu de bumbac, sandale albe, uşoare şi o geantă albă. S-a îmbrăcat repede, pieptănându-şi părul castaniu-roşcat, lejer, spre spate şi, înarmată cu o pereche de ochelari de soare, ieşi din apartament grăbită, hotărâtă să afle ce-o interesa atât de mult…  
“- Doamna Romaş… canu…, trebuie… Iertaţi-mă! Trebuie… să ştiţi… că este… bine… feti…ţa…”  
Aceste cuvinte ale doctoriţei Străinu îi răsunau Emanuelei în urechi, constituind în acest moment cheia, singurul indiciu, care o putea conduce către Daniela.  
Ajunsă în curtea spitalului de copii, Emanuela se prezentă la triaj. Era ora paisprezece şi treizeci şi cinci de minute, oră la care se schimbase tura.  
- Bună ziua! Fiţi amabilă, o întrebare, se poate? se adresă Emanuela asistentei de la triaj.  
- Bună ziua! Spuneţi vă rog!  
- Caut un copil. O fetiţă în vârstă de şase luni care, se pare, a fost transferată acum patru zile de la Spitalul de Boli infecţioase, Pavilionul 4 copii, de la Dr. Străinu Maria.  
- Cine sunteţi dumneavoastră? De ce căutaţi această fetiţă şi de ce nu ştiţi unde se află?  
- Aveţi dreptate. Mă scuzaţi! Numele meu este Emanuela Romaşcanu, îşi declină identitatea Emanuela, prezentându-i asistentei şi cartea de identitate pentru a întări cele spuse. Sunt naşa de botez a fetiţei. Deţin asupra mea certificatul de botez, eliberat de preot în acest sens. Nu cunosc locul unde se află fetiţa, deoarece am fost plecată din localitate în momentul transferului, iar singura în măsură să-mi dea relaţii exacte, doctoriţa de la Spitalul de boli infecţioase, se află în imposibilitatea de a o face, în acest moment.  
Asistenta de la triaj rămase uimită, ascultând discursul Emanuelei, aşteptând parcă o continuare a acestuia… Părea să nu priceapă ceva, sau…  
- …Da…!  
Intuind nedumerirea asistentei, continuă:  
- Da…, din nefericire, doamna doctor Străinu, care putea să-mi spună unde se află fetiţa, se află în stare gravă în spital, în urma furtunii de ieri, fiind implicată în accidentul cu teiul trăsnit din curtea spitalului de la Boli infecţioase. De fapt, datorită dumneaei am ajuns la dumneavoastră, aceasta încercând cu ultimele puteri, înainte de plecarea ambulanţei, sa-mi spună că fetiţa este bine şi s-ar afla în acest spital.  
- Doamna doctor Străinu a fost medicul care a ajuns în stare gravă la spital?  
- Da. Din nefericire, da! A fost operată astă noapte. Să sperăm că va fi bine…  
- Am văzut la ştiri, dar nu au dezvăluit identitatea medicului implicat…  
- Întorcându-ne la fetiţă, mă puteţi ajuta? Cum pot să o găsesc, să văd dacă este la dumneavoastră în spital.  
- Vom verifica, dar trebuie să aveţi răbdare întrucât trebuie să verific pe toate secţiile, spitalul fiind foarte mare şi fiind şi destul de ocupate, vom face asta printre timp. Putem să o găsim imediat, dacă avem norocul să o căutăm acolo unde se află sau să dureze mai mult dacă ajungem cu căutările la final, pe secţia unde a fost internată. Oricum, dacă este în acest spital, o vom găsi cu siguranţă. Cum se numeşte fetiţa?  
- Luca Daniela Nela.  
- Emanuelaaa!?  
- Ecaterina! Ce faci pe aici?  
- Ce faci, tu, aici, Emanuela? Eu…, aici lucrez. Tocmai ce ies din tură!  
- O clipă, vă rog! Revin imediat! Se adresă Emanuela, scuzându-se, asistentei de la ghişeul triajului.  
- Nicio problemă doamnă, am notat numele fetiţei şi începem căutările. Mergeţi fără probleme!  
Emanuela s-a întors la Ecaterina, oarecum mirată că şi-a descoperit vecina de la etajul doi, tocmai aici în spital. Ştia că aceasta lucrează într-un spital, dar habar nu avea că ar fi chiar acesta.  
- Ce surpriză, să ne întâlnim aici, Ecaterina! Lucrezi de mult timp aici?  
- Da. Lucrez de nouă ani şi cinci luni. La etajul cinci. Sunt infirmieră. Dar tu? Nu mi-ai spus ce faci tu aici?  
- Off, Ecaterina! Eu caut. Îmi caut finuţa. Este o poveste lungă…  
Cele două vecine au mers la cofetăria de la poarta spitalului şi la un suc, Emanuela i-a relatat Ecaterinei povestea fetiţei. Aceasta auzise câte ceva, dar nu cunoştea în totalitate detaliile. Îi cunoştea părinţii, aflase de botez, chiar planurile şi speranţele acestora de a câştiga nişte bani de la Emanuela cu ocazia botezului, însă altceva nu ştia.  
- Ce faci, acum, aici? De ce aici?  
- Pentru că doctoriţa, înainte de a fi luată cu salvarea mi-a spus: “- Spita… lu’… de cop… “, şi acesta este singurul din oraş.  
- Da. Ai dreptate! Cum ziceai că se numeşte fetiţa? Poate reuşesc să te ajut cu ceva. Poate aflu ceva printre colegele de pe alte secţii…, cine ştie? De multe ori, noi cei mici ne dovedim mai eficienţi şi mai rapizi în rezolvarea unor probleme.  
- Luca Daniela Nela, se numeşte finuţa mea.  
Ecaterina a amuţit. O privea pe Emanuela interzisă, nevenindu-i să creadă că a auzit bine. Se temea să deschidă gura să o întrebe încă o dată temându-se că a înţeles greşit şi totuşi…  
- Emanuela, scuză-mă, te rog! Mai repetă odată numele! Cred că, ori nu am fost atentă, ori nu am înţeles bine…  
- Luca Daniela Nela.  
- Da…, am înţeles! Uite, m-am gândit la ceva! Hai cu mine! Vom merge la mine în secţie şi vom vorbi cu fetele din tura de după amiază. Le voi ruga să încerce să afle ceva.  
Cele două au intrat în spital. Emanuela a trecut pe la triaj să întrebe asistentele dacă au aflat ceva.  
- Încă nu am reuşit să aflăm nimic, doamna Romaşcanu! Încercăm în continuare!  
- Bine, voi reveni. Mulţumesc!  
Emanuela se îndreptă abătută către lift, unde o aştepta Ecaterina.  
- Nu au aflat nimic până în acest moment…  
Ecaterina se mulţumi să o privească cu compasiune şi să-i aşeze o mână pe umăr într-un gest care ar fi dorit să o consoleze, în timp ce tocmai se deschideau uşile liftului.  
Au intrat în lift, iar Ecaterina a apăsat butonul cu numărul cinci. O privea pe Emanuela, care era foarte tăcută şi îngândurată. Ceva se petrecea cu ea. Ceva ciudat. Chiar Emanuela realizase această stare ciudată, dar nu şi-o putea explica. Ajunse la etajul cinci au coborât din lift şi s-au îndreptat către două uşi imense ce separau două secţii pe acest nivel. Au intrat pe un culoar în dreapta. Uşile saloanelor erau întredeschise, pe culoar nimeni. Ecaterina i-a făcut semn Emanuelei, împingând-o uşor către a treia uşă de pe partea stângă. A introdus-o în salon spunându-i să aştepte aici în linişte, pentru că ea se duce să-şi caute colegele infirmiere şi asistente pentru a vorbi cu ele.  
Rămasă singură, puţin suspicioasă de atitudinea vecinei sale, dar gândindu-se la reguli de ordine interioară, fiind un spital de copii, încercă să o înţeleagă. Emanuela, care până atunci rămăsese ţintind cu privirea uşa în urma Ecaterinei, se întoarse de această dată să cerceteze încăperea în care se afla. Pe un pătuţ din faţa uşii, un băieţel de câteva luni, să fi avut vreo şapte-opt, dormea liniştit lângă o suzetă, ce-i scăpase din guriţă, undeva lângă umăr. Părea atât de firav! Emanuela făcu un pas spre el când, un zgomot, ca un chiot, de undeva din spate, îi atrase atenţia. Se întoarse brusc să vadă de unde vine zgomotul şi înlemni…  
Doi ochi mari negri o fixau, de pe pătuţul din partea opusă a salonului, fără sa clipească. Un zâmbet ce furase parcă toată lumina Soarelui îşi arunca acum razele asupra ei. Emanuelei i se înmuiau picioarele şi buzele ei îşi pierduseră forţa de a rosti cuvinte. Întinse braţele, izbucnind în plâns, spre cea pierdută şi regăsită, spre lumina ochilor ei. Spre Daniela Nela. Apropierea, îmbrăţişarea finuţei ei după atâta timp, i-a redat şi vocea…  
- Danielaaa! Pui mic! Finuţa mea…! o copleşi ea cu sărutări şi îmbrăţişări, în timp ce micuţa îi pipăia faţa, ochii, nasul şi gura, trăgând-o de urechi şi de bijuterii, râzând încontinuu şi manifestându-şi dorul şi bucuria revederii.  
Prin uşa întredeschisă, Ecaterina, împreună cu colegele ei, se bucurau şi plângeau, plângeau şi se bucurau pentru cele două, năşica şi fina, ce le ofereau unul din puţinele momente de fericire pe care ai ocazia să le vezi într-un spital…  
Va urma...  
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
Aprilie - 23 - 2015  
Iaşi  
Referinţă Bibliografică:
ÎN MÂNA DESTINULUI...(10) / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1575, Anul V, 24 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!