Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1549 din 29 martie 2015        Toate Articolele Autorului

ÎN MÂNA DESTINULUI...(9)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
… Emanuela închise apa. Păşi, goală, prin faţa oglinzii mari, pentru a-şi lua halatul. Pentru un moment îşi zări în oglindă pielea rozalie, culoare provocată de temperatura apei, acoperită cu picuri mari în care se reflectau luminile multicolore de la spoturile din baie. Era ca un boboc de trandafir înrourat. Se vedea aşa cum era în realitate: femeie frumoasă, la 31 de ani, cu un trup plăcut, proporţionat, tânăr, ce avea nevoie să fie iubită. Rămase mai multe secunde decât şi-ar fi imaginat că poate să-şi privească trupul. Îl examina cu atenţie, cum nu i se întâmplase vreodată. Privea cu mare surprindere reflexia corpului său în oglindă. Se simţea vinovată. În adolescenţă era ca o joacă ştrengărească, dar acum…, acum se privea cu maturitate şi se examina în amănunt.  
Căuta răspunsuri la unele întrebări la care nu se gândise vreodată. „Da, asta e! Neajunsurile, salariile mici, sărăcia din ţară şi multe alte cauze, distrug destine, fac tinerii să piardă cei mai frumoşi ani din căsnicie, din viaţă, stând departe unii de alţii…” Îi era dor de Adrian. Tânjea să adoarmă în braţele lui, să-i simtă respiraţia în păr, să fie sărutată de el şi să facă dragoste împreună. O năpădiră lacrimile. Dorinţa o sugruma, cutremurând-o de dor, de durere. Se simţea singură şi neîmplinită, atât în căsnicie cât şi în vâltoarea vieţii. Brusc, smulse halatul cu amărăciune şi îl îmbrăcă grăbită şi nervoasă, nesuportând să se mai vadă în oglindă. Ieşi repede din baie şi, tot în grabă, îşi uscă părul. Se calmă abia după ce urcă în pat. Se întinse cât era de mare pe cearşaful curat, cu braţele desfăcute lateral, privind tavanul. Adormi foarte repede, descoperită. Era extenuată…  
 
*  
 
Ora 03.50. La etajul 3, rezerva 4 a secţiei de reanimare, din Spitalul de Neurochirurgie, profesorul doctor Dragoş Popescu, treaz, stătea în picioare susţinut de o energie nebănuită, de care el însuşi se mira. Astăzi, pentru prima dată de când era medic, se simţise neputincios, slab. A avut câteva clipe în care nu s-a putut mişca, în care senzaţia că este inert l-a dominat descurajându-l puternic. Era deznădăjduit şi în mintea lui se afla un mare gol. Crezuse că o va pierde… „Doamne Dumnezeule! Tocmai azi, iată, întâmplarea asta nefericită m-a făcut să înţeleg, poate, cel mai mare adevăr al vieţii mele: o iubesc!”  
Da, acum ştia şi se simţea în stare ca, prin toate forţele vieţii sale, să lupte pentru a apăra viaţa ei. Acea viaţă pe care el o simţise că pâlpâie ca o lumânare, o viaţă ce era pe punctul de a se stinge… Era conştient că moartea este, încă, de partea cealaltă a căpătâiului Mariei, la pândă, gata să profite de momentul oportun pentru a-şi smulge prada… „Dar eu sunt aici şi nu-i voi permite! Mă voi lupta cu ea!”  
Pe drumul către spital, în ambulanţă, Maria intrase în stop cardio-respirator. Monitorizată şi aplicându-i-se manevrele de resuscitare care au continuat inclusiv în U.P.U. (unitatea de primiri urgenţe), doctoriţa s-a întors la viaţă. A fost preluată de personalul spitalului, sub coordonarea directă a profesorului doctor Vlad Lăcătuşu, bun prieten şi fost coleg de facultate cu profesorul Popescu şi care s-a întâmplat să fie în garda mare la U.P.U. şi pe întregul spital.  
Acesta a dat indicaţii precise întregului personal pentru a elimina pierderile de timp şi energie. A distribuit efortul de echipă astfel încât să acopere necesarul de examinare, investigaţii, management complex, comunicare cu eşaloanele următoare, în beneficiul maxim al siguranţei pacientei.  
- Când este totul gata, anunţaţi-mă! a lăsat consemn tuturor. Transmiteţi întregului personal că eu îi rog pe toţi să-mi proceseze rezultatele cu maximă precizie şi cât mai repede posibil. Şi mare grijă cu pacienta, vă rog!  
Ultimele indicaţii fiind date, profesorul dr. Lăcătuşu îşi întoarse privirea către prietenul său, întinzându-i mâna:  
- Salut, “Pop-doc”(apelativul folosit în facultate pentru a se adresa prietenului său, care era fiu de preot). Ce faci?  
- Salut!… Nu tocmai bine… bulversat, îngrijorat, şocat, aş putea spune. Da. Şocat cred că este termenul cel mai potrivit. Uneori, în faţa destinului, suntem neputincioşi. Nu suntem zei, ci doar simple marionete. Tot el, destinul, ne dictează ordinea lucrurilor.  
- Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat?... De ce eşti aici? se interesă Lăcătuşu în timp ce se îndreptau către lift pentru a merge la nivelul unde se afla computer tomograful.  
- Ştii… în timpul furtunii de astăzi…, în curtea spitalului a fost trăsnit…  
- Da, da, da! Teiul. Am auzit ceva… şi chiar cunosc bine acel tei. Tot timpul îl admiram când treceam pe acolo. Era foarte bătrân… şi gros, şi cu o coroană perfectă. Iar când era înflorit, seara, Dumnezeule! Păcat că sfârşitul lui a fost marcat de jertfe omeneşti. Am mai avut o pacientă, tot astăzi, cu traume destul de grave la nivelul capului şi la coloană. Ea este stabilizată hemodinamic, dar necesită o perioadă destul de mare de recuperare. Ce am auzit, însă, este că soţul acesteia, din păcate, s-ar fi prăpădit. Ea nu ştie încă. Slavă Domnului că, măcar copilul, nu a păţit nimic! Dar doamna? Am auzit că este medic. Lucrează cu tine? Este colega ta? De fapt, cum se face că eşti aici? Cum s-a întâmplat să fie prinsă de tei?  
Valul de întrebări al prietenului său, îl cam luase prin surprindere pe Dragoş Popescu. Deşi îl cunoştea foarte bine fusese, din nou, prins descoperit. Acum, nu se mai afla în postura profesorului doctor. Era prietenul vulnerabil aflat, acum, în faţa celui care, timp de şase ani de facultate, i-a fost cel mai bun prieten, frate, pe care nu putea să-l mintă niciodată şi pe care, în secret, îl admira tocmai pentru stilul său plăcut de a afla tot ce îl interesa, fără să deranjeze. De multe ori se gândise că acest prieten al său, Vlad, ar fi fost la fel de bun în orice altă meserie… Putea fi orice, dar cea mai potrivită meserie pentru el, socotea că ar fi fost cea de anchetator.  
- Maria… Doctor Maria Străinu. Da, este medic primar la Spitalul de Boli infecţioase, pavilionul pentru copii. Este un medic foarte bun şi…  
- Şi... tu? Hm! Tu ce faci aici? De când domnul profesor doctor, marele profesor doctor Popescu de la Clinica de interne…, însoţeşte pe la spitale, cu salvarea, o doctoriţă, aşa, tam-nesam? Şi cum se face că mai este şi şocat?... Ce este, “Pop-Doc”? De ce nu-mi spui? Marlena ştie?  
- Am divorţat…  
- Să fiu al…! Când?  
- De cinci luni… A plecat în Franţa.  
- Îmi pare rău!  
Vizibil afectat, Vlad şi-a bătut încurajator prietenul pe spate, gândindu-se că, cel puţin pentru moment, este cazul să oprească tirul de întrebări. Nu voia să-şi întristeze prietenul şi mai mult. Nici să-l îngrijoreze. Nu mai era loc de glumă…  
Ajunşi la computer-tomograf, de unde tocmai fusese scos pacientul care fusese evaluat şi unde urma să fie introdusă doctoriţa Maria Străinu, cei doi profesori dr. au intrat în încăperea tehnicianului ce efectua computer-tomograful pentru a asista direct şi a se consulta asupra diagnosticului şi a unor posibile riscuri. Tot aici, aşteptau să vină o echipă de doi medici radiolog, care erau cunoscuţi ca fiiind cei mai buni.  
Doctoriţa, conştientă acum, a fost informată şi i s-a solicitat acordul în legătură cu necesitatea realizării computer-tomografului. A fost întrebată despre existenţa unei sarcini, a unei afecţiuni tiroidiene, insuficienţă renală sau a unor alergii, în special la iod, urmând ca pentru a creşte acurateţea diagnosticului să fie pregătită intravenos cu substanţe de contrast iodate. Răspunsul ei a fost negativ.  
Sosind şi echipa de radiologi, împreună cu cei doi profesori, s-a început investigarea pacientei. În timpul investigării, Maria Străinu a avut două crize convulsive urmate de leşin. Situaţia nu era deloc favorabilă. Dragoş Popescu, foarte îngrijorat, îşi privea prietenul, întrebător, aşteptând parcă de la acesta o infirmare cu privire la ceva cunoscut, un ceva ştiut la fel de bine ca ceilalţi, o infirmare a unei certitudini. Clar, ceva nu era bine.  
După aproximativ o oră, având în vedere întreruperile, durata normală a efectuării unui C.T. fiind de 30 minute, precum şi a analizării şi reanalizării rezultatelor, diagnosticul căzu ca un trăsnet pentru Dragoş Popescu: hematom subdural acut.  
- De aici, în urma traumatismului cranio-cerebral, au fost provocate alterările imediate a stării de conştienţă, crizele convulsive, deficitele motorii, stările lipotimice şi alte simptome…, explică doctorul Lăcătuşu ca pentru sine, dar cu voce suficient de puternică încât să fie auzit de toţi ceilalţi.  
- Ce posibilităţi avem? Care este prognosticul, soluţia, riscurile? se grăbi a se interesa Dragoş?  
- Voi fi cinstit cu tine… Eşti medic, spuse Vlad Lăcătuşu. Îţi voi prezenta medical, profesional, ce mi-ai cerut. Mortalitatea este foarte mare în aceste cazuri, între 50-90% dintre pacienţi decedează. Este foarte important ca pacientul să fie operat în primele 4 ore de după traumatism. În acest fel se reuşeşte scăderea mortalităţii până la 30%. Prognosticul este influenţat de mai mulţi factori, printre care: modul de producere al traumatismului, vârsta pacientului, presiunea intracraniană după tratamentul chirurgical...  
- Care sunt complicaţiile care pot să apară în cazul hematomului subdural acut, Vlad?  
- Aşa este. Pot, într-adevăr, să apară complicaţii de genul: decesul, dacă este vorba de un hematom subdural care nu este tratat chirurgical, poate să apară resângerarea, un hematom extradural, sau poate să apară o infecţie a plăgii operatorii… Cam astea ar fi. Aşadar, dacă mă întrebi pe mine, consider absolut necesară şi de maximă urgenţă intervenţia chirurgicală, completă profesorul doctor Vlad Lăcătuşu.  
Cei doi medici radiologi, care au asistat tăcuţi până în acel moment, dar extrem de atenţi la discuţie, şi-au exprimat acordul raportat la expunerea profesorului, unul printr-o mişcare aprobatoare din cap iar celălalt prin susţinerea verbală:  
- Sunt întru-totul de acord, domnilor profesori! Intervenţia chirurgicală trebuie să fie efectuată fără întârziere. În felul acesta cresc şansele pacientei de supravieţuire, fără complicaţii intra şi post operatorii, iar recuperarea i se asigură cel mai rapid…  
- Ok! Am înţeles. Voi încerca să discut şi cu ea. Să-i explic… Sincer, nu ştiu cum să-i spun. În general, cei din breasla noastră, luăm mai greu decizii pentru noi. Suntem medici şi conştientizăm altfel situaţia şi în special riscurile de expunere. Sper să am succes!  
Acestea fiind spuse, Dragoş, cu inima strânsă, abătut, se îndreptă spre targa mobilă pe care fusese aşezată Maria după C.T. . Dormea. Îi luă cu două degete, încet şi atent, o şuviţă din părul negru, lung până la umeri, ce-i stătea rebelă pe obraz şi i-o duse după ureche. Părea atât de liniştită! O strigă uşor:  
- Maria! Iubito!... Maria!... Aceasta nu schiţa niciun gest, nu dădea niciun semn că l-ar auzi… Îi ridică pleoapa privindu-i pupila. Se dilatase. Midriaza se instalase. Era în comă.  
- Vlad! Este în comă… Faceţi ceva! Urgent!  
- Pregătiţi urgent sala 2! Chemaţi echipa! În zece minute intrăm în sală. Hematom subdural acut cu stare comatoasă, se auzi dispoziţia profesor doctor Lăcătuşu, transmisă prin telefon!  
- Te rog, Vlad! Am încredere în Dumnezeu şi în tine, prietene!  
- Dragoş, vrei să intri, să asişti?  
- Nu. Nu cred că voi fi în stare. Sunt prea implicat, mult mai implicat decât acum câteva ore… Am realizat ce înseamnă, pentru mine, când mi-am dat seama că pot să o pierd. Mai mult, sunt şi foarte obosit. Nu vreau să vă dau de lucru şi nu vreau să o risc pe ea… Am încredere în tine. Dumnezeu să vă ajute! Să ne ajute! Voi merge la capelă…  
Era ora 21.30 când au intrat în sala de operaţie.  
Anxietatea lui Dragoş Popescu creştea din clipă în clipă, tot mai mult, devenind insuportabilă. Se frământa ca un leu în cuşcă. A mers la capela spitalului, a aprins o candelă şi lumânări. Se ruga. Oare de când nu o mai făcuse? Nu prea mai ştia cum să o facă…se simţea vinovat, întrebându-se, întrebându-L: “Doamne, Dumnezeule, de ce venim la Tine doar atunci când nu mai putem, când nu mai avem speranţă, când ne este foarte teamă? De ce suntem atât de egoişti? Şi de ce, Tu, Doamne, ne primeşti şi ne asculţi şi ne mângâi sufletele? De ce ne ierţi, Doamne? Te rog, Doamne, de această dată, nu pentru mine, ci pentru această femeie, pentru Maria, ajut-o, Doamne! Fă să iasă cu bine din această cumpănă! Bine, recunosc, este şi pentru mine… pentru că o…iubesc… Gata, am spus-o!” Uitându-se în jur, apoi către altar, Dragoş a şoptit: „Am spus-o, dar rămâne între noi. Bine?” Îşi făcu cruce, se închină la icoane, apoi se retrase pe un scaun contemplând altarul şi gândindu-se, încercând o oarecare detaşare.  
… Avea 49 de ani. Se căsătorise cu Marlena la 39, mai mult din obligaţie, aceasta rămânând însărcinată după o relaţie pasională de scurtă durată. Nu o iubea, dar, fiind responsabil şi la o anumită vârstă, şi-a dorit copilul. Ironia a făcut ca, la douăsprezece săptămâni, Marlena să piardă sarcina. Au rămas împreună, având vieţi separate, până cu cinci luni în urmă când, brusc, Marlena a venit cu actele de divorţ şi partaj pregătite. Ea le semnase deja, fiind necesară doar semnătura lui. L-a anunţat că ea renunţă la tot şi doreşte să-i redea libertatea pentru a-şi reface viaţa, deoarece ea va pleca definitiv în Franţa.  
Deşi, oarecum şocantă, brutală, cererea Marlenei, prin modul de abordare, pentru Dragoş a venit ca o uşurare. El nu avusese curajul unei astfel de decizii, deşi, şi-ar fi dorit-o demult. Era o căsnicie dificilă, care nu mai îndeplinea condiţiile unei căsnicii fireşti, de foarte mult timp. De cel puţin doi ani, cei doi nu mai reprezentau un cuplu, decât, în public. Deşi, o plăcea pe Maria de cel puţin un an, Dragoş nu a îndrăznit să se apropie de ea decât după plecarea Marlenei în Franţa. Era un om timid, serios şi nu i-ar fi plăcut să audă clevetiri prin spital la adresa lor. Maria în vârstă de 45 de ani, o femeie frumoasă, cu părul negru, până la umeri, ce-i încadra faţa albă, rotundă, cu ochii mari, migdalaţi şi sprâncene frumos arcuite, cu buze pline, roşii, nefiind nevoie niciodată să folosească rujul, având o culoare naturală rar-întâlnită. Era cu aproximativ 20 de centimetri mai scundă decât el, suficient cât, purtând tocuri, să fie cuplul perfect. Nu-i spusese niciodată că o iubeşte. De fapt, până astăzi, nici el nu era conştient de asta…  
Îşi cercetă ceasul. Minutele se scurgeau îngrozitor de greu. Era doar, 22.45. Vlad estimase că operaţia, cu tot cu restul pregătirilor, dacă merge bine, să se încheie în jurul orei 01.30. Merse la automatul de la capătul culoarului de la etajul 1 şi îşi luă o cafea. A ieşit pe balcon, unde şi-a aprins o ţigară din care a tras adânc, cu sete. Voia să se lase… Maria nu suporta fumul de ţigară. Amintindu-şi, a răsucit ţigara în scrumieră, rupând nervos pachetul şi aruncându-l. Gata! Nu va mai fuma. S-a ridicat şi a plecat spre sala de operaţie. Nu ieşiseră încă.  
S-a aşezat pe bancheta de lângă sala de operaţii, gândindu-se la acea zi… „Doamne, o zi cât o viaţă!… Şi doamna aceea, cum îi spune? Doamna Ro… maşcu? Nu! Ro…maşcanu. Da, doamna Romaşcanu! Să o sun să-i spun de Maria, m-a rugat, dar… cum să o sun dacă nu i-am luat numărul? Voi vedea mâine…  
Era o după-amiază nebuloasă, luminată ca de o palidă ceaţă alburie. Ajunsese la părinţii lui, la ţară, undeva, lângă Botoşani, împreună cu Maria. Dragoş nu era foarte bine dispus. Plouase destul de tare. Peste tot erau băltoace pline cu mâl. Îşi murdărise maşina şi acest lucru nu-l mulţumea absolut deloc. De fapt nimic nu-l mulţumea pentru că nu-i plăcea vremea ploioasă nici la oraş, darămite la ţară. Maria ar fi dorit să-i schimbe starea şi încerca să-i vorbească despre lucruri frumoase tachinându-l, gâdilându-l, pişcându-l…  
- Maria, stai cuminte, termină! Ce ai? Parcă ai fi copil!  
- Hai! Zâmbeşte şi tu! Nu mai fi mofluz! Mergem la părinţii tăi. Schimbă-ţi atitudinea! Ce vor crede? Tu şi vremea… Opreşte maşina! Vreau să cobor puţin.  
Dragoş semnaliză şi opri maşina pe dreapta. Maria deschise portiera şi coborî.  
La aproximativ doi metri distanţă de drumul pietruit era un prun situat pe marginea unei râpe de câţiva metri în diametru, ca urmare a unei alunecări de teren. Maria, ţinându-se de prun a încercat să întindă mâna să ia câteva prune. Dragoş nu a avut timp să o avertizeze, aceasta alunecând cu o bucată de pământ, ce s-a rupt din mal, în râpă. În alunecare s-a agăţat de o viţă, din rădăcina prunului şi striga disperată la Dragoş să o salveze. Era murdară de mâl din cap până în picioare, iar Dragoş se lupta din toate puterile să ajungă la ea. Ţipetele ei disperate îl panicau şi-i rupeau sufletul… Chiar a reuşit de câteva ori să o prindă de mână, însă mâna-i aluneca din mâna lui şi din nou o scăpa. A reuşit, în cele din urmă, să o prindă bine şi să o scoată pe mal…  
- Dragoş,… Dragoş! Ce este cu tine prietene? Hei! Gata! A trecut!  
Profesorul doctor Vlad Lăcătuşu, care tocmai ieşise din sala de operaţii, îşi trezi prietenul scuturându-l uşor de umăr...  
Dragoş, transpirat tot, de parcă ar fi ieşit de sub duş, a sărit direct în picioare, buimăcit...  
" Am…, am adormit…? Maria! Unde este Maria?"  
 
Va urma...  
Martie. 29. 2015  
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
Iaşi  
 
Referinţă Bibliografică:
ÎN MÂNA DESTINULUI...(9) / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1549, Anul V, 29 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!