Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Olguţa Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1543 din 23 martie 2015        Toate Articolele Autorului

ÎN MÂNA DESTINULUI...(8)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Emanuela se cutremură. Era cu spatele către maşina la care se lucra, cu dificultate, pentru a fi eliberată de sub greutatea teiului.  
Peste maşină căzuse acea parte din tei, de unde pleacă ramificaţiile coroanei din trunchiului bătrân, care însemna câţiva arbori maturi puşi laolaltă. Cuvintele profesorului. dr. Popescu s-au izbit de timpanele Emanuelei cu forţa unei lovituri de ciocan. Răsunau precum dangătul unui clopot ce nu-şi sfârşeşte ecoul: “Doamna doctor Străinu!” Mintea Emanuelei se chinuia să înţeleagă… Un frison o cutremură zdruncinându-i întregul corp: “Nu se poate!... Nu!... Doctoriţa Străinu? Daniela?... Nu se poate!” Paşii au purtat-o aproape instinctiv către zona de unde încă îi mai răsunau în urechi cuvintele profesorului. Mintea ei, până atunci extraordinar de lucidă şi organizată, derula gânduri, imagini, sunete, cu o viteză năucitoare. „Poate că mi s-a părut, poate că nu am auzit bine, poate că nu o fi ea, doctoriţa… sau, dacă o fi, poate că dă Dumnezeu să nu fie ceva grav…”. Simţi cum, într-un mod ciudat, răguşeşte. Gâtul i se usca… Îşi amintea că a avut momente în care această femeie o scosese din sărite, atât de mult, că îi venea să dea cu ea de pământ, dar abia acum înţelegea că nu ar fi vrut nicicând să i se întâmple ceva rău…  
Se apropia temătoare, palidă, de profesorul dr. Popescu, cel care, împreună cu un echipaj de medici de la SMURD, aşteptau gata să intervină în momentul finalizării descarcerării.  
- Domnule profesor, am auzit bine? În maşină se află doamna doctor Străinu?  
- O cunoaşteţi personal? Da! Din nefericire, este maşina dumneaei. Dacă nu o fi în spital, atunci este în maşină…  
- Nu, domnule profesor., din nefericire, nu se află în spital, o aşteptam să se întoarcă… de la un colocviu. Da. O cunosc... Sper să fie bine, murmură Emanuela…  
Profesorul citi îngrijorarea de pe faţa şi din glasul Emanuelei şi, atingându-i braţul, încercă o îmbărbătare:  
- O să fie bine, trebuie să fie! Doamna doctor. Străinu este o luptătoare…, continuă, ca pentru el, profesorul.  
Vocea lui se schimba aproape cu fiecare cuvânt rostit. Nu se simţea în ea nici tonul autoritar al profesorului, nici cel rece, distant, al profesionistului, nici nuanţa celui ce încearcă a face plăcere cuiva. Era un ton jos, blând, uman, tonul unui om care încerca să liniştească, să încurajeze sau, poate, să se încurajeze? Emanuela sesizase schimbarea acestuia, deşi mascată oarecum, în momentul în care i-a confirmat faptul că doctoriţa era aşteptată să se întoarcă de la colocviu. Odată cu confirmarea acestui fapt, chipul profesorului se întunecase, acoperit, parcă, de nori negri...  
În tot acest timp membrii echipajului de descarcerare, eliberaseră autoturismul strivit de greutatea teiului şi au tăiat stâlpii laterali, acţionând acum pentru îndepărtarea plafonului. Unul dintre paramedicii prezenţi la faţa locului continua dialogul cu femeia din maşină, punându-i întrebări despre ce şi cum simte, informând-o despre activităţile care se desfăşoară pentru salvarea ei şi stadiul de avansare a acestora.  
- Salvatori! se auzi vocea plutonierului adjutant, de la descarcerare. Cale liberă. Interveniţi!  
În timp ce echipajul de la SMURD intra în acţiune, Emanuela şi profesorul s-au apropiat pentru a-şi confirma sigur identitatea victimei ce zăcea în mormanul de fiare.  
- Este ea…, da! Este doamna doctor Străinu! exclamă emoţionat şi extrem de îngrijorat profesorul. Trăieşte? Faceţi tot ce trebuie! Faceţi imposibilul!  
Fără să realizeze ce face, o prinse pe Emanuela de mână, strângând-o destul de tare…  
- Domnule Profesor…, zise Emanuela privindu-l insistent.  
- Spuneţi, doamna Romaşcanu…  
- Mmmmă doare braţul…, zise Emanuela, indicând cu privirea spre strânsoarea care o făcea captivă în mâna profesorului.  
Acesta îşi retrase imediat mâna, stânjenit de cele întâmplate, încercând o explicaţie:  
- Îmi cer mii de scuze, doamnă! Cred că, cel puţin pentru o clipă, m-am lăsat dominat de sentimente. Vă rog, scuzaţi-mă!  
- Nu…, nu trebuie, staţi liniştit! Tuturor ni se întâmplă. Suntem oameni, domnule profesor, mai înainte de orice… Oameni…  
S-au apropiat de autoturismul în care doctoriţei Străinu, despre care nu mai exista nicio îndoială că nu ar fi vorba despre ea, i se acorda primul ajutor. Ii fusese montat un guler cervical, era conştientă, cooperantă, dar avea momente în care interveneau stări de lipotimie, destul de frecvente ce puteau indica probleme cardiace sau neurologice. Conectată la aparate şi imobilizată pe o targă pneumatică, a fost extrasă din mormanul de fiare şi transportată spre autospeciala SMURD.  
- Vă voi însoţi, spuse domnul profesor Popescu, fără a se gândi în prealabil, adresându-se medicului ce însoţea echipajul. Vom merge la Neurochirurgie pentru C.T.  
În drum spre ambulanţă, Dr. Străinu o observă pe Emanuela. Întinse mâna instinctiv către aceasta, făcându-i semn să se apropie.  
- Veţi fi bine, doamna doctor! Staţi liniştită, vă rog! Nu vă obosiţi!  
- Doamna Romaş…canu…, trebuie… iertaţi-mă! Trebuie… să ştiţi…că este… bine… feti…ţa…  
- Da, da!… Uşor! Respiraţi! O să fiţi bine, îmi veţi spune…  
- Nu!... Acum… Trebuie… eu…, eu…  
Doctoriţa Străinu lega cuvintele cu greutate, însă, o ţinea strâns de mână pe Emanuela refuzând să-i dea drumul până nu îi va spune ce are de spus.  
- Trebuie să plecăm! spuse profesorul Popescu, vizibil agitat.  
- Te rooog…, profesore…! Tre… buie să… vorbesc acuuum…, continuă doctoriţa, abia închegând silabele şi cuvintele, cu ochi rugători.  
- Vă rog, doamna doctor, mergeţi la spital! Spuneţi-i domnului profesor! Îmi va comunica dânsul, cu siguranţă… Am încredere!  
- Spita… lu’… de cop…  
Au fost ultimele sforţări, doctoriţa eliberând mâna Emanuelei. Leşinase din nou. Uşile ambulanţei s-au închis, sirenele şi luminile intermitente au pornit odată cu demarajul acesteia. Maşina a început o cursă contra-cronometru între viaţă şi moarte.  
Emanuela a rămas cu mâna întinsă, privind după ambulanţa care ieşise pe poarta spitalului, în urmă rămânând doar sunetul strident al sirenei, singurul sunet pe care Emanuela îl mai putea auzi în acest moment. Avea strania senzaţie a izolării într-un balon vidat, iar stomacul i se părea că este un gol imens. Nu îi plăcea deloc această stare. Spera, din tot sufletul, să fie doar din cauza consumului intens de energie fizică şi psihică la care fusese supusă în ultimele ore. Nici nu observase când plecase aproape toată lumea.  
- Emanuela!? Dar, ce faci tu aici?  
- Dorina? Eram… Ştii? Doctoriţa. Străinu… a fost dusă cu ambulanţa SMURD… la Neurochirurgie… Cred că este foarte grav… Dumnezeu să o ajute! Domnul Profesor doctor Popescu o însoţeşte…  
- Dar, Dumnezeule! Ce-i nebunia asta? Ce s-a întâmplat, de fapt, aici?  
- Te rog, Dorina! Crede-mă, sunt la capătul puterilor şi nu cred că fac faţă să retrăiesc de două ori într-o zi aceleaşi întâmplări! Vreau doar să fac o baie şi să dorm. Fă-mi rost, te rog, până ajung acasă, dacă îţi este posibil, de numărul de telefon al profesorului... Aaa…! Şi află ce face colega ta, infirmiera… Nu mai ţin minte cum se numeşte… Şi ţine-mă la curent…  
- Am înţeles. Mergi liniştită şi odihneşte-te! De altfel, nici nu trebuie sa-mi spui… Se vede foarte bine: eşti extenuată. Mă voi ocupa eu de tot.  
Cele două şi-au luat rămas bun şi au plecat în direcţii opuse. Dorina urma să intre în serviciul de noapte, iar Emanuela a plecat spre casă. Mergea cu paşi mici şi rari, cu capul plecat, fără să vadă pe nimeni. Nu se simţea în apele ei. Părea obosită, lipsită de putere şi ameţită ca după un... coşmar.  
Vacarmul ultimelor ore din curtea spitalului fusese înlocuit de o linişte aproape ciudată… Ici-acolo, se zărea câte un vizitator întârziat, aparţinători ai bolnavilor ce se grăbeau spre casele lor. Câte un cadru medical se deplasa grăbit între pavilioane.  
Emanuela medita la viaţă, la destin şi la câte îţi poate rezerva acesta într-o singură zi. Era îngrozită, dându-şi seama cât de multe evenimente, mai ales neplăcute, se pot întâmpla într-o singură clipă. „De ce, oare, oamenii nu ţin cont, mai mult, de acest aspect? Poate ar fi mai fericiţi… Poate că ar fi o lume mai bună”.  
La apus, o dungă de lumină trasa marginile cerului. Se formase, parcă, o zonă ireală, largă, tricoloră: sângerie jos, apoi portocalie, ca mai apoi, în partea superioară, să fie un fel de combinaţie de violaceu cu un verde şters, nuanţa unei plante muribunde…  
În faţa Clinicii de Gastroenterologie, paşii Emanuelei s-au rărit brusc. Nici nu-şi dădea prea bine seama cum a ajuns până aici. În liniştea amurgului, o voce clară şi puternică a risipit acalmia, răsunând asemenea preludiului unui flaut. Emanuela s-a oprit să asculte acel limbaj, ce-i părea a fi o prelungire a sufletului său, ca un ecou al durerii, ca o revelaţie a iubirii de oameni revărsată, acum, din acel piept mic, peste lume. Cânta o privighetoare. Emanuela s-a aşezat pe o bancă ascultând vrăjită concertul micii vietăţi. Nimic nu ar fi putut să-i facă mai bine în acel moment. Începuse ca o izbucnire de tristeţe, ca un plâns în triluri uşoare, prelungi, un sentiment interogativ cu variaţii dulci, în repetiţii ale întrebării, de cinci-şase ori, modulând sunetele ca dintr-un flaut fin de trestii sau din fluierul unui păstor.  
După o mică pauză, minunea a revenit într-o explozie de veselie cu triluri melodioase, precum sunetele claviaturii unui armoniu, aruncând spre cer un imn al cutezanţei, al sfidării imposibilului. O altă pauză - o altă revenire. Mica vietate şi-a continuat concertul într-un ton minor, oarecum elegiac, îndulcind seara într-un suspin, într-un geamăt ce exprima tristeţea unui amant solitar, o aşteptare zadarnică, o dorinţă plină de durere, chemând-o, rugând-o implorând-o în finalul violent ca un ţipăt de disperare stins brusc. Linişte. Când Emanuela a vrut să se ridice de pe bancă, crezând că tocmai se sfârşise concertul, s-a auzit un sunet nou, ce nu părea a ieşi din acelaşi piept şi care, parcă, nu atingea aceleaşi corzi vocale. Părea a fi mai umil, mai timid, semănând foarte mult cu piuitul unor puiuţi firavi abia ieşiţi din ou, dar care creştea în note progresive din ce în ce mai ample, mai volubile şi mai repezi, inundând curtea spitalului, vibrând cu modulaţii clare, cobora şi urca atingând înălţimi supreme. Solista se îmbăta cu propria-i arie. Beţia de triluri variate, dulci, supuse şi pasionale, răsunătoare ori uşoare, grave sau calde, plângătoare, gemătoare ori plin de invocări supreme. Era asemenea unor avânturi lirice ale unui poet micuţ, nevăzut, ascuns în vârf de pom, sub geana întredeschisă a nopţii şi care a revărsat peste lume un ocean de poezie, iar în sufletul obosit al Emanuelei, liniştea…  
Sunetul telefonului o readuse pe Emanuela, brusc, în lumea reală. Era mama ei.  
- Sărut-mâna, mămico!  
- Emanuela, ai spus că ne suni. Ne-am făcut griji. Ce se întâmplă? Ai găsit fata?  
- Nu am sunat pentru că nu am ajuns acasă… Aici, lucrurile s-au complicat… Totul a luat o întorsătură neaşteptată. Viaţa este complicată şi tare neplăcută… Totul ţine de destin, de hazard.  
Emanuela, după ce-şi linişti mama, care începuse să pună întrebări scurte, repetate, destul de speriată după cele exprimate de fiică, îi relată filmul acelei zile. Vorbind la telefon se îndreptă către staţia de taxi. Urcă în prima maşină staţionată acolo şi indică şoferului adresa, după care continuă să povestească.  
- Doamne, Dumnezeule, draga mamei! exclamă biata femeie la sfârşitul povestirii. Câte s-au mai putut întâmpla, într-o singură zi! Bieţii oameni! Dumnezeu să-l ierte pe bietul om! A murit nevinovat… Si bietul copilaş…, rămas fără tată, aşa micuţ… Ooof, Doamne! Iar acele femei…, ce soartă! Dumnezeu să le dea sănătate! Să se facă bine! Să afli de ele, mamă, să afli cum o duc… Draga mamei, du-te şi te odihneşte!  
- Bine, mămică! Staţi liniştiţi! O să fie bine, sper… Dumnezeu este mare! Sărut-mâna şi noapte bună!  
Când a terminat convorbirea, taxiul trăgea pe dreapta, la adresa ce i se comunicase şoferului. Emanuella a plătit cursa şi a coborât din maşină. Ajunsă acasă, a aşezat geanta pe cuier, şi-a luat un halat şi prosoape pe braţ şi a intrat grăbită în baie. Simţea o nevoie imperioasă să-şi spele tot trupul. A dat drumul la apă şi i-a reglat temperatura, apoi îndepărtându-şi hainele, rând pe rând, a rămas complet goală. A păşit cu grijă în cădiţa de duş, tresărind la atingerea stropilor de apă. Obişnuindu-se repede cu temperatura, s-a abandonat jetului de apă ce-i biciuia umerii încordaţi, prelingându-se pe tot corpul. Era ca o binecuvântare. A stat aşa minute în şir, cu ochii închişi, urmărind cu gândul dansul râuleţelor de apă. Alterna temperatura apei de la rece la fierbinte, de la fierbinte la rece, uşor, tot mai uşor, simţind cum se revigorează. Avea atâta nevoie de această baie! Singurul lucru ce şi-l mai dorea acum, era să ajungă în pat. Trebuia să doarmă…  
 
Va urma...  
Autor,  
Olguţa Luncaşu Trifan  
Martie. 23. 2015  
Iaşi  
 
Referinţă Bibliografică:
ÎN MÂNA DESTINULUI...(8) / Olguţa Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1543, Anul V, 23 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Olguţa Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Olguţa Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!