Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 1984 din 06 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

Camera Video din Sala de Spectacol
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Ziua de ieri reprezintă doar memoria celei de azi și ziua de mâine rezultă numai din visul zilei de astăzi.” – Khalil Gibran  
 
Luminile scenei mai erau aprinse. Publicul plecase de peste o oră. Prezența actorilor se simțea încă vie în atmosferă, dar totul era doar un vis ce persista încă în spațiul vast al sălii de spectacole. Sunetele estompate ale străzii se auzeau undeva, în depărtare. Un miros dens de carton încins venea dinspre decorurile scăldate intens de strălucirea incandescentă a proiectoarelor.  
 
Doar regizorul rămăsese în sală. Stând pe un scaun, undeva, pe ultimul rând, el continua să contemple scena cu ochiul unui artist. Pentru el piesa nu se încheiase. Ea se continua sub forme noi și în ipostaze inedite de fiecare dată când își ridica privirile către cenușiul mat al podelei călcate de mii de actori în ultimii douăzeci de ani. Nu se grăbea să părăsească spațiul sacru al templului pe care îl slujea din tinerețea sa.  
 
Zâmbi, fiindcă își aminti de momentele când, copil fiind, obișnuia să asiste în calitate de spectator la piese dintre cele mai diverse, multe dintre ele întrecându-i vârsta ca nivel de înțelegere. Cinematograful și teatrul îl fascinaseră în egală măsură, dar în cele din urmă, balanța înclină către spectacolul viu al actorilor ce se expun de bună voie în fața unui public numeros, redus ca număr sau adeseori absent.  
 
Așa a înțeles că arta nu o practici pentru a fi apreciat. Pur și simplu, răspunzi unei chemări interioare, greu de refuzat, de a-ți dezvălui trăirile interioare, dând la o parte barierele convenției sociale și cenzurii interioare. Din clipa în care a priceput acest adevăr, a încetat să mai fie preocupat de audiența pe care o avea sau nu. Și abia atunci a început să creeze cu adevărat.  
 
Ecourile ultimei piese, puse în scenă chiar de ziua sa de naștere, fuseseră atât de puternice, încât a condus la o avalanșă de mesaje ce i-au fost trimise preponderent pe internet. De obicei, nu lua în seamă scrisorile pe care le primea, dar pentru prima dată simți nevoia să dea un răspuns și să rupă tăcerea zecilor de ani de tăcere. Și a ales acea ocazie, când sala devenise goală după un spectacol magnific cu un public impresionant ca număr și entuziasm.  
 
Calm, merse în fața scenei. Deschise un rucsac din care scoase un trepied. Îl întinse meticulos și îl aranjă la distanța optimă pentru a cuprinde mijlocul estradei populate cu decoruri de suburbie americană. Dintr-o geantă scoase un aparat de filmat portabil. Cu gingășie, îl poziționă pe trepied, după care îl porni. Ajustă reglajele de imagine, sunet și distanță. Luă cu el o telecomandă miniaturală și urcă pe scenă în zona de filmare a camerei video.  
 
Deși sala era goală, pentru el, ea continua să fie populată de un public entuziast, gata să îi asculte mesajul. Își ridică privirea, își drese vocea și apăsă pe butonul de pornire al camerei video folosind telecomanda. Cu prestanța unui actor desăvârșit, el începu să vorbească în cuvinte clare și ușor de înțeles:  
 
Sunt impresionat de sutele de mesaje pe care le-am primit cu ocazia ultimei mele piese, lansate cu ocazia zilei mele de naștere. Au fost atât de multe, încât nici nu am aveam cum să le răspund, dar sunt profund recunoscător celor care mi-au scris. Nenumărați spectatori ai piesei „La Răscruce de Orizonturi” mi-au trimis mesaje emoționante, ce mi-au adus o nespusă bucurie.  
 
Reflectând la evoluția ideii minunate care a condus la punerea în scenă a acestei piese, îmi dau seama că am avut șansă unică de a intra în legătură cu mii de oameni talentați și iubitori de frumos. Prin urmare, am trăit una dintre cele mai fermecătoare experiențe din întreaga mea carieră de regizor.  
 
Din fire, sunt o persoană retrasă. Am o sensibilitate care vibrează puternic față de oameni și evenimente, poate chiar mai mult decât ar trebui. De fapt, îmi plac lucrurile care rezonează interior și care se amplifică dramatic la simpla atingere a cuvintelor. Așa este inima omului. Ea se aseamănă unui instrument delicat, ce emite acorduri în mii de tonalități sub bagheta unui artist.  
 
Obișnuiesc să mă retrag din locurile unde se îmbulzesc cei doritori de notorietate, dar cred în valoarea specială a fiecărui om. Nu există o ierarhie a valorii ființelor umane. Toți suntem prețioși și unici. De aceea, îmi pare rău că nu am puterea fizică și influența mentală pentru a schimba nedreptățile lumii, dintre care numesc în capul listei egoismul. Această stranie afecțiune a minții, distruge cu repeziciune tot ce este bun și pervertește imediat tot ce este valoros.  
 
Conștient limitările inerente ale propriei persoane, am început încă de mic să visez la o lume mai bună. Obișnuiam să caut singurătatea, căutând locuri unde să rămân doar cu mine însumi. Acolo închideam ochii și îmi imaginam o altă lume, așa cum credeam că ar fi trebui să se înfățișeze cea prezentă. Pluteam într-o stare de visare în care puneam în scenă o altă realitate, în care monștrii erau învinși și binele triumfa asupra răului. Revenirea în cotidian devenea cumplit de dureroasă. Însă aveam mereu speranța că mă voi putea întoarce oricând în acea grădină secretă aflată în inima mea.  
 
În felul acesta, concepția mea despre lume, oameni și univers s-a clădit independent de școală și de societate, ambele manipulate de ideologii murdare și oportunism. Normal, nu am fost popular ca adolescent. Tânărul, proaspăt ieșit de pe băncile facultății, a fost considerat o persoană atipică și o excepție de care ceilalți râdeau sau pe care o ignorau cu dispreț.  
 
Nu m-a deranjat faptul că am fost considerat „altfel decât toată lumea”, fiindcă de îndată ce am descoperit tărâmul fermecat al artei, mi-am redescoperit orizontul îndepărtat al copilăriei. Teatrul m-a atras fiindcă instinctiv am perceput promisiunea că visele pot deveni oricând realitate. Deopotrivă, am sesizat că sugestia bine prezentată publicului larg poate schimba lumea. La așa ceva nu mă gândisem când eram copil. Până în acea vreme credeam că visele aparțin unei sfere ideale rupte de universul în care ne aflăm. De aceea, m-am bucurat nespus de această nouă perspectivă.  
 
Din acea clipă am dobândit curajul de a gândi, visa și dori o lume mai bună, exprimând cu voce tare crezul meu. Din nefericire, m-am lovit continuu de neînțelegere, dogmatism și abuz. Realitatea refuza să fie modelată așa cum doream. Arta pe care o practicam genera tensiuni neașteptate chiar și între cei apropiați. Lutul refuza să fie modelat. Bucata de piatră răspundea dureros loviturilor de daltă, refuzând forma propusă acesteia de artist.  
 
Și atunci m-am retras iarăși în solitudine, așteptând cu răbdare un timp mai bun. Și deodată, de nicăieri și totuși de undeva, a apărut dorința de mă exprima prin intermediul literaturii. Până atunci mă limitasem doar să transpun faptic lucruri gândite de alții. Eram doar un actor ce punea în scenă cugetarea altora, dar niciodată nu îndrăznisem să îmi scriu propria piesă.  
 
Pe bună dreptate, am fost surprins de această stranie năzuință. „Cum să scriu artistic?” m-am întrebat. „De la cine să învăț?” am continuat. Și răspunsul a venit imediat ca un ecou: „Mergând vei învăța să faci pașii necesari! Regulile le vei deprinde încercând, învățând și repetând!” Mi se părea straniu să scriu și să regizez în același timp. Simțeam că încalc nenumărate cutume stabilite veacuri în practicarea artei.  
 
Dar mi-am urmat chemarea. Ulterior am realizat că experiența scrisului mi-a îmbogățit viața, iar piesele pe care le regizam au devenit vii și străbătute de arcul electric al emoției contagioase ce preschimbă lumea. Visele copilăriei prindeau realitate prima dată pe scenă, ulterior în lumea înconjurătoare. Templul artei a devenit viu și populat de personaje care trăiau și se mișcau natural în imaginar și real. „Fantastic!” mi-am zis și de atunci, viața mi-a oferit nenumărate surprize plăcute făcându-mă să descopăr cât de minunată este ființa umană.  
 
Prin urmare, sunt recunoscător tuturor celor care mi s-au alăturat în acest proiect ambițios și revoluționar al transpunerii unei piese scrise și regizate de același autor. Mă opresc aici, dar nu înainte de a mulțumi tuturor celor care m-au felicitat pentru piesa pe care am pus-o în scenă chiar în ziua mea de naștere!”  
 
Ochii îi străluceau printre lacrimi. Lumina intensă evidenția fiecare cută a feței sale, cutate adânc de trecerea timpului. Mâinile îi tremurau ușor sub impactul emoției. Actorul, regizorul, scriitorul și omul se întâlniseră în acele clipe sub privirea unui public ce exista doar virtual, în mintea sa, dar trăirea era ca și cum l-ar fi privit milioane de spectatori.  
 
Zâmbi condescendent. Își șterse fruntea transpirată. Mai privi încă o dată sutele de scaune goale din sală. Cu un gest de rămas bun, părăsi scena pășind pe scara laterală ce ducea în culise. Camera continuă să capteze centrul scenei, când, de undeva, din difuzoarele dispuse în interiorul sălii, se auzi un fragment muzical, ale cărui cuvinte se împleteau armonios cu tot ce fusese spus:  
 
„Destinul știe să dezvăluie  
Iubirea ascunsă în tine.  
El știe să-ți deschidă inima  
Ca lumina să țâșnească din ea.  
 
Când totul pare distrus  
Și zaci abandonat în întuneric,  
Privește doar adânc în tine  
Și vei vedea răsărind iubirea.  
 
Fiindcă undeva în inima ta,  
Arde nestinsă flacăra iubirii.  
Zâmbește! Ești încă un copil  
Ce zburdă liber și nevinovat!  
 
Chiar dacă totul pare pierdut  
Și ești abandonat și trădat,  
Iubirea tot va continua să ardă  
Puternic și luminos în inima ta!”  
 
Camera video se opri surprinzând ultimul cadru, care rămase pe panoul de afișaj al acesteia. Luminile din sală se stinseră. Întunericul cuprinse întreaga încăpere. Zgomotul aparatelor de climatizat se mai auzi câteva minute, după care dispăru. Nimic nu se mai vedea în sală, însă undeva, pe culoarul principal, față în față cu scena, ecranul luminos al camerei continua să strălucească puternic înfățișând decorurile întortocheate ale unei anonime suburbii americane.  
 
Octavian Lupu  
București  
06 iunie 2016  
 
Referinţă Bibliografică:
Camera Video din Sala de Spectacol / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1984, Anul VI, 06 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!