Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 1547 din 27 martie 2015        Toate Articolele Autorului

Prințul din Palatul de Marmură Albă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dragonul se lupta să îl doboare cu răsuflarea sa otrăvitoare. Era istovit după ceasurile lungi de confruntare. Ochii săi de culoarea smaraldului luceau stins în lumina asfințitului. Coada sa plină de țepi zăcea inertă pe suprafața pământului. Șiroia de sânge în urma loviturilor pe care le primise, dar nu se dădea bătut. Nu pierduse nicio confruntare pe tot parcursul existenței sale. Și zilele lui se numărau cu sutele de ani, aproape cât durata evului prezent. Își dorea să se termine lupta, dar abia putea să se mai miște.  
 
La mică distanță prințul se clătina și tremura din toate încheieturile. Cu toate acestea, sabia o strângea cu putere în mâna sa cea dreaptă. Era palid de oboseală și puterile îl lăsau. Încordarea i se citea pe față sub părul bogat ce îi acoperea fruntea. Părea slab și neajutorat în fața dragonului, dar toată puterea sa consta în iscusința de a ști unde să lovească și cum să se ferească. Însă acum se simțea terminat, dar nu putea să se oprească înainte de a-l distruge pe adversar. Mereu pierduse în confruntările pe care le dăduse cu acest dragon. Nu era vina lui, dar de fiecare dată se îndârjea și mai tare convins că în cele din urmă va învinge.  
 
De multe ori dragonul se jucase cu el distrându-se doar pentru spori a suferința unei ființe umane neajutorate. Prin teroare directă îi făcea viața un chin în mijlocul palatului de marmură albă în care prințul locuia. De la distanță știa să își trimită sugestiile întunecate asupra victimei, care înnebunea de spaimă aparent fără motiv. De aceea, nimeni nu contesta autoritatea sa, fiind era suficient doar un gând sau o privire pentru a tulbura și spulbera pe împotrivitori.  
 
Mulți luptători cu renume încercaseră să-l încolțească în palatul de cristal pe care îl ocupase cu forța și de unde îl izgonise pe cel ce stăpânea în acel loc. Dar lui nu îi păsa, dacă gândul nu era suficient să îi înspăimânte sau privirea să îi alunge, atunci apărea din văzduh în toată splendoarea suflând foc și pucioasă aprinsă. Și nimeni nu putea să facă față puterii sale, fiindcă focul îi mistuia imediat.  
 
Alteori, ca să se amuze, se prefăcea că este neputincios și se arunca la pământ ca și cum ar fi stat să își dea duhul. Atunci năvăleau războinicii lovind cu putere în solzii ce îl acopereau pe toată suprafața corpului. Degeaba învârteau topoarele și împungeau cu sulițele, armătura sa rămânea intactă, iar oțelul din care erau confecționate armele se tocea imediat. Dar nu după multă vreme, el se ridica semeț și vărsând un abur otrăvitor în jurul său îi făcea pe toți să dea înapoi, iar pe unii chiar să cadă în leșin. Imediat, cei curajoși o luau la fugă să își scape viața, iar el râdea zgomotos în timp ce îi urmărea doborându-i unul câte unul.  
 
Dar prințul din palatul de marmură albă era diferit de toți ceilalți. Nu era puternic la trup, mai degrabă delicatețea se citea în toată înfățișarea sa. Avea părul lung până la umeri și de culoarea aurie a holdelor de grâu în bătaia soarelui. Știa o mulțime de lucruri din lumea științelor și de pe tărâmul artelor acelor vremuri. Guverna cu pricepere întregul ținut și prosperitatea era la ea acasă în fiecare cetate peste care stăpânea. Oamenii îl iubeau fiindcă era bun la suflet și gata să ofere ajutor celor aflați în nevoie.  
 
Dreptatea o administra cu blândețe și se apleca să își cunoască supușii câștigându-le respectul și inima prin vorbire și nu cu forța. Avea talentul să se facă iubit și autoritatea sa deriva din blândețe și nu din asprimea vorbirii. Domeniul palatului de cristal era învecinat cu al său, iar din momentul în care dragonul pusese stăpânire pe acel loc, întregul ținut al prințului a avut de suferit. Deseori, dragonul își trimitea iscoadele înarmate să îi cerceteze locurile și să înspăimânte pe oameni pentru a-i determina cu teamă să se supună ticălosului tiran.  
 
Prințul nu stătuse de pomană. Ci în repetate rânduri, împreună cu vitejii săi, urmărise cetele vrăjmașe și le pusese pe fugă, dar în ultima vreme, incursiunile lor deveniseră tot mai frecvente. Și astfel, ajunsese în situația să cedeze treptat din teritoriul pe care putea să îl apere, în final chiar să nu mai poată ieși din cetatea sa de scaun. Practic, devenise prizonierul palatului de marmură în așteptarea bătăliei finale când dragonul urma să ia cu asalt cetatea și să îl nimicească pe prinț.  
 
Acea zi veni în cele din urmă, iar oștenii credincioși căzură unul câte unul în fața trupelor bine înarmate ale dușmanului până când prințul se gândi că ar fi mai bine să îl provoace la luptă directă pe dragon. Doar el și acea fiară învăpăiată urmau să se confrunte pe viață și pe moarte pentru a decide învingătorul. Deși dragonul ar fi putut respinge o asemenea propunere, ideea de a se juca cu prințul înainte de a-l ucide îi plăcea foarte mult. Știind bine că nimeni nu putuse sta în fața sa în confruntare directă, acceptă și astfel amândoi se înfățișară pe platoul muntos din fața palatului de marmură, un loc de unde să zărea la depărtarea și palatul de cristal ocupat samavolnic de dușman.  
 
Lupta dură multe ore de la răsăritul soarelui, toată ziua, până la asfințit. Dragonul a fost mirat de îndrăzneala, curajul și îndemânarea prințului. Ceea ce părea să fie o confruntare ușoară, se dovedi în cele din urmă istovitoare pentru ambele părți. La început dragonul se mărgini să își măsoare oarecum de la depărtare victima și să îi trimită gânduri negre, sinucigașe și de frică. Prințul rezistă cu succes acestul asalt de sugestii negative, dar boabe mari de sânge îi curgeau de pe frunte pe măsură ce se lupta interior cu ispitele vrăjmașului.  
 
Însă, cu o undă de triumf, privirea sa își recăpătă strălucirea de îndată ce învinse și ultimul gând morbid trimis de vrășmaș. Nedumerit, dragonul trecu la a doua sa armă redutabilă, se înălță în văzduh, după care se repezi cu iuțeală asupra prințului revărsând flăcări ce pârjoleau totul în calea lor. Dar prințul, chiar dacă nu avea nici scut să se apere și nici zale la adăpostul cărora să se poată cumva feri, de fiecare dată reușea să îi ghicească intenția ucigașă și chiar în ultima clipă să se ferească de șuvoiul de foc ce venea asupra lui.  
 
Surprinzător, el intuia intențiile dragonului, iar acesta deși se mișca foarte repede, nu reușea să îl atingă pe prinț, care fie era după un colț de stâncă, fie dispărea și apărea dintr-o direcție necunoscută, fie se băga într-o groapă încât focul nu îl atingea. După ore de hăituire, dragonul obosi de atâta zbor și flăcările se stinseră din cauza epuizării.  
 
Atunci, trecu la a treia sa armă, se lăsă pe pământ și îl atacă direct pe prinț cu coada sa țepoasă, pe care o învârtea ca pe un buzdugan. În același timp, cu ghearele de la mâinile din față încerca să prindă și să își taie în bucăți victima, dar prințul iarăși ghicea loviturile sale și se strecura ba în partea dreaptă, ba în cea stângă a dragonului, ba sărea în spatele său, de fiecare dată lovind cu putere la îmbinarea dintre solzii ce constituiau armătura dragonului.  
 
Sabia o învârtea cu pricepere, și treptat, sângele începu să curgă din trupul dragonului, care uimit vedea cum tendoanele îi erau aproape sfârtecate, gâtul străpuns în multe locuri și cel mai grav, o rană urâtă se căscase în mijlocul frunții aproape de ochii săi scăpărători. Începu să se învârte mânios și vărsă o miasmă verzuie, înecăcioasă și otrăvitoare în jurul său care-l făcu pe prinț să se depărteze clătinându-se și chiar să cadă la pământ. Atunci dragonul încercă să îl atace, dar picioarele nu îl mai țineau și nu reuși decât să se târască până aproape de prinț, dar acesta reuși să se ridice clătinându-se din toate încheieturile și să îl privească cu îndrăzneală drept în față.  
 
Niciodată nu se întâlniseră privirile lor așa de aproape. Ochii luminoși și blânzi ai prințului contrastau dramatic cu cei întunecați și ucigași de fiară ai dragonului. Amândoi se priveau fără să clipească și timpul trecu iarăși cu orele. Prințul era palid. Fusese atins în mai multe locuri de țepii dragonului și de câteva ori ghearele sale trăseseră răni adânci pe trupul său. Miasma otrăvitoare îi întuneca mintea, dar hotărârea sa era fermă și nu ceda în luptă.  
 
Dragonul era sleit și puterea i se scurgea prin șiroaie mari de sânge pe pământ. Orgoliul său rănit nu îl lăsa să renunțe, iar lupta era pe viață și pe moarte. Fusese ucigaș încă de la început, când își omorâse frații pentru a stăpâni deplin pe tărâmul său. Mereu încercând să își extindă stăpânirea, ajunsese să fie urât și temut de toți. Dar nimeni nu îndrăznea să îi conteste autoritatea în afara acestui prinț venit de nicăieri. Îl înnebunea privirea calmă a prințului, care nici în clipele de supremă încercare nu ajungea să exprime violență, ci doar o liniște profundă ce absorbea orice violență s-ar fi exercitat asupra sa.  
 
Nu înțelegea cum o persoană atât de firavă era în stare să dovedească o așa de mare tărie interioară și cum niciodată în confruntarea cu el nu simțise ură, resentiment sau dor de răzbunare venind din partea sa. La toate loviturile primite, el continua să răspundă calm, senin și cu o bucurie de nestins în suflet. Chiar chinuit la extrem sub tortura ispitelor sale, lovit de țepi sau tăiat de ghearele sale, el continua să reia lupta de la capăt cu resurse noi, de parcă nimic nu se întâmplase. Acest lucru îl făcea să îl urască și mai mult, dorindu-i moartea mai presus de orice.  
 
Dar prințul, când privea în ochii dragonului, vedea întunericul dens al unui suflet schilodit și diform, ce ura bucuria vieții și se simțea bine doar când își chinuia victimele. Distingea trăsăturile aspre ale unei ființe ce era incapabilă să iubească, croită doar pentru ură și menită să inspire teroare pe pământ. Cumva îl compătimea pentru aceste trăsături nefericite ce se întipăriseră în mintea sa puternică de dragon, lucru dealtfel specific întregii specii din care se trăgea. Dar nu putea să uite masacrele făcute de acest monstru, care se desfăta în plăcerea de a-și chinui victimele.  
 
Nu îl ura, dar avea o repulsie adâncă împotriva întunericului ce stăpânea astfel de ființe ale adâncului, venite în lumea terestră pe parcursul evului trecut. Dar acum, stăteau față în față la o distanță de câțiva metri amândoi știind că venise clipa finală a confruntării. Fie dragonul câștiga, ucigându-l pe prinț, devenind astfel stăpânul de necontestat al lumii pământene, fie prințul învingea omorând monstrul ce urma să aducă distrugerea umanității și eliberând lumea de blestem. Miza era mare, iar timpul trecea anevoie, pe măsură ce soarele aproape asfințise, fapt ce grăbea sfârșitul acestei mari lupte.  
 
Brusc, ochii dragonului se aprinseră ca de o mare însuflețire, puterea i se regenera văzând cu ochii, iar rănile începură să i se închidă. Privi către prinț cu semeție și brusc răsuci coada, care fulgerător se repezi să îl lovească în timp ce ghearele țâșniră din degetele sale. Cu un salt uriaș se aruncă cu toată forța asupra prințului. Acesta nu schiță niciun gest de apărare, deși observase toate aceste mișcări ale adversarului. Fața sa era destinsă și liniștită, fără să trădeze niciun fel de încordare. Ochii săi senini priveau blând în cei ai dragonului și trupul său rămânea nemișcat în fața asaltului nemilos. Această stranie încredere îl deruta pe dușman, dar oricum jocul trebuia încheiat aici și acum.  
 
Însă chiar în momentul în care țepii ucigași trebuiau să își atingă victima, ghearele să o sfâșie și colții să o rupă în bucăți, dragonul simți o senzație caldă în dreptul pântecelui care se extinse imediat în tot corpul și îl făcu să cadă la pământ. Prințul continua să stea în picioare, iar țepii nu putuseră decât să îl zgârie și ghearele doar să îi brăzdeze niște cicatrici pe corp, fiindcă dragonul răsucindu-se în cădere, lăsă să se vadă o mică tăietură în pântecele său uriaș în dreptul inimii sale.  
 
El mai văzu doar cum prințul stătea în continuare nemișcat, însă nu mai avea în mână niciun fel de sabie. Neînarmat și neajutorat, profilul său nobil strălucea în lumina ultimelor raze ale amurgului de soare și în cele ale astrelor răsărite pe bolta nopții. Vântul îi bătea în față, iar pletele îi fluturau descoperind o frunte înaltă, destinsă și calmă. Atunci dragonul înțelese că sabia prințului îl străpunsese cu totul și în timp ce ochii i se închideau o ultimă nedumerire stărui pentru o vreme în mintea sa: „Și totuși, ce fel de om este acest prinț?”  
 
Dar intuindu-i gândul, prințul îi spuse cu blândețe: „Sunt doar un om între oameni, cu nimic mai presus decât semenii mei. Dar tu ai fost cel mai seamă dragon al tuturor timpurilor!” La auzul acestor vorbe, trupul dragonului se destinse, o flacără izbucni din corpul său și îl mistui, în timp ce prințul rămase singur și biruitor pe platoul unui munte situat nu departe de palatul de marmură albă și suficient de aproape de palatul de cristal care pentru o vreme fusese stăpânit de un monstru venit din adâncuri.  
 
Octavian Lupu  
București  
27 februarie 2015  
Referinţă Bibliografică:
Prințul din Palatul de Marmură Albă / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1547, Anul V, 27 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!