Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Nicolaie Dincă         Publicat în: Ediţia nr. 2054 din 15 august 2016        Toate Articolele Autorului

CAPITOLUL AL II-LEA din RAIUL MORT - „Revoluția” mea- (un roman mai altfel, mai puțin romanțat)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAPITOLUL 2 
  
- în care încep să le dau (pe cioc!...) 
  
‒Ei! Gata, pauza s-a terminat, mă trezi din meditație cel cu stelele pe umeri. Așează-te frumos aici la birou și hai să ne uităm împreună peste romanul vieții tale! 
  
M-am executat cât de repede am putut și m-am prăvălit pe scaunul tapițat, indicat de funcționarul securității statului.Tot el, fire generoasă cum era, mi-a băgat sub felinare dosarul care mă privea și mi-a cerut scurt: 
  
‒Ia citește, găgăuță! 
  
Puteam să-l refuz, când el m-a rugat așa de frumos?Am deschis dosarul și pe prima pagină era o fotografie cu un text scris de mână de către mine: 
  
Suntem sfinți într-un rai mort‒ 
  
Asta cred eu despre Țară ‒ 
  
Așa că nu mai suport, 
  
Vreau să fug în iad… afară.(?!) 
  
‒ L-ai citit? 
  
‒ L-am citit, i-am răspuns. 
  
‒ Poate l-oi fi citit tu, dar eu nu l-am auzit. Tu l-ai auzit, Blândule? 
  
‒ Nu, toa’șu colonel. Să fiu al dracu’ dacă l-am auzit! 
  
‒ Vezi, pișpirică? Nici eu, nici Blându nu te-am auzit citind, așa că, dă-i drumul! 
  
Ce să fi făcut? Am citit catrenul, liniar și rece, ca pe o rețetă de prăjituri. Ca răsplată pentru efortul meu, am primit una bucată pumn, în moalele capului, de la onor toa’șu colonel, care se poziționase între timp în spatele meu, alegându-și cu grijă momentul în care să mă articuleze. S-a gândit el, galonatul, că acolo nu mă durea suficient și că ar fi bine să mă doară. Și m-a durut. Credeți-mă! Pot să mă jur pe ce n-am avut niciodată, deși, știu că acum când citiți, vă e greu să mă credeți.Uneori mă gândesc că dacă v-aș povesti toate astea într-o notă rece, frust, v-ar putea îngrozi sau vi s-ar părea neverosimil, motiv pentru care am ales genul de expunere râsu-plânsu’. Așadar, să ne întoarcem la alintările duioase ale colonelului. Când mi-am ridicat mâinile către tertecuță, cu intenția instinctuală de a mi-o proteja de o posibilă, viitoare lovitură, m-a trăznit prea-darnicul slujbaș al statului cu un ghiont bine ticluit deasupra rinichiului stâng. De durere, concomitent sau simultan, cum vreți voi, am scăpat un oftat și un pârț. Nenea ofițerul superior m-a și felicitat: 
  
‒Bă, pulică!... păi tu mă iei la mișto? Eu ți-am cerut să citești cu suflet, că doar e textul scris de tine. Trebuie să facem împreună analiză gramaticală pe text, să vedem de ce l-ai scris, ce te-a determinat să-l scrii, ce-ai vrut să spui cu el, ce mesaj secret ascunde, cui ai vrut să-i trimiți acest mesaj, eccetera și mai departe. Chestii de-astea tehnice și interesante pentru noi, chestii serioase. Așa că dă-i drumul și intonează aci, că altfel îl activez din nou pe Blându. Și cred că nu vrei. Asa e? 
  
Vă spun sincer că nici prin cap nu mi-a trecut să-l contrazic. Cum să-mi fi dorit la acel moment o altă întâlnire cu Blându cel brutal, când încă mă durea „opera” lui. Ar fi însemnat să-mi bat joc de munca omului iar asta l-ar fi determinat, ambițios și tenace cum era, să o ia de la capăt și să-mi modifice din nou arhitectura facială. Așa că, m-am conformat și am recitat, cu o oarecare interpretare și cu o fărâmă de trăire, textul catrenului meu. Cred că i-a plăcut colonelului cum am ciripit, altfel nu m-ar fi aplaudat frenetinc cu două palme peste ceafă: 
  
‒Bravo, lighioană!...vezi că se poate? 
  
‒Vă mulțumesc!... am îngăimat eu. 
  
Fleașc! ‒ o palmă peste bot, trosc! ‒ un pumn în cap, mi-a răspuns el la mulțumiri. 
  
‒ Paștele mă-tii de jigodie!... mă iei la mișto, ai? mi s-a adresat el plin de curtoazie profesională. 
  
‒ Nu, domnu’... 
  
Fleașc! încă o zmetie: 
  
‒Tovarășu colonel, să-mi zici, gunoiule!... Să-mi spui cum și în ce împrejurări ai scris porcăria cu pricina, că altfel ai feștelit-o! Blândule, dă-te aproape și când îți fac eu semn sau dacă nu-ți convine ceva, i-o dai la bibilică! 
  
‒Am înțeles, toa’șu colonel, i-a răspuns colosul, făcând schimb de locuri cu superiorul lui. Apoi mie: Spune, mamelucule, că altfel ai belit-o! 
  
Când te roagă cineva așa de frumos și de insistent, nu se face să-l refuzi. Așa că am început să-mi stroc mințile cu viteza luminii și să caut rapid în amintirile mele momentul când am scris catrenul cu pricina. În paralel căutam febril printre regulile forului meu interior și cerșeam la poarta intuiției o modalitate de a expune lucrurile cât mai dezincriminator pentru mine, din dorința de a evita alte „daruri” generoase din partea convivilor mei din acel birou. Mi-am amintit că, undeva, pe la începutul anilor optzeci, un scriitor renumit lansase sintagma „ epoca de aur”, pe care o preluaseră mai toți lingușitorii sistemului de la acea vreme. Unii au sărit calul și au plusat, afirmând, nici mai mult, nici mai puțin, că R.S.Română este un rai adevărat în care oamenii huzuresc fără griji. Observam, mă revoltam, discutam, criticam cu câțiva colegi de liceu, cu inconștiența dată de vârstă și de spiritul de frondă specific vârstei. Spuneam, ca mai toată lumea, bancuri care loveau în potentații vremii și ne distram copios. Participam la brigăzi artistice unde strecuram „fitile” sau „șopârlite” pe care spectatorii care le înțelegeau le gustau și le apreciau. Scriam poezii, încă de pe atunci, compuneam epigrame sau poezioare satirice, care atrăgeau admirația unora și provocau frica altora. Eram un zvăpăiat. Cred că în ultimul an de liceu, când mă pregăteam să dau examen la Teatru și activam în cadrul brigăzii artistice de la Casa de cultură a tineretului din orășelul de provincie al adolescenței mele, am scris textul cu pricina și l-am citit colegilor mei din trupă. De altfel, cred că atunci am și pierdut hârtia pe care scrisesem textul. Atunci, în toate zonele societății, prin urmare și în cultură, erau infiltrați „ciripitori” și cred că în felul ăsta a ajuns scrierea mea pe mâna securității. Era începutul începutului. Așa am atras eu atenția lor și au început să urmărească tot ce făceam. Ani de zile nu i-am simțit cum îmi suflau în ceafă, dar, mai târziu, când am derulat evenimetele în liniște, mi-am amintit câteva episoade clare, când, dacă aș fi fost mai atent, i-aș fi observat pe „observatorii” mei. Dar asta este altă poveste. 
  
M-am gândit să le spun ascultătorilor mei adevărul ușor cosmetizat și am făcut-o: 
  
‒Știți că eu am făcut parte dintr-o brigadă artistică care activa pe lângă Casa de cultură a tineretului din oraș și cu ocazia asta fiecare dintre noi mai adăugam câte un text, câteva versuri sau câte o idee, pe care le includeam în textul spectacolului, cu acordul coordonatorului. Eu am scris mai multe versuri și am participat activ, ca fiecare dintre noi, dar catrenul ăsta nu a fost acceptat. În context era o discuție în contradictoiu între niște personaje imaginare și ar fi trebuit să aibă un caracter satiric. 
  
‒ Ce satiră putea fi asta? m-a întrebat colonelul. Cine ești tu să iei în derâdere niște realități ale vieții noatre. Cu ce drept ai o atitudine critică față de realizările partidului comunist român și, personal, ale tovarășului președinte Nicolaie Ceaușescu? Tu și alții ca tine ați provocat tulburările astea din țară. Sunteți niște trădători și nu veți scăpa cu bine din treaba asta. Să vă văd ce mai ziceți când veți fi puși cu botul pe labe, fir-ați ai dracului de nespălați! 
  
Ce să-i fi răspuns vehementului?! Am tăcut. Doar era cu pumnul lui Damocles-Blându deasupra capului. 
  
‒Ia, dă tu, Blâdule, câteva pagini mai departe în dosar! ordonă colonelul. Vezi, treci peste raportul de deschidere și peste formularele specifice și vezi prima notă informativă! Acoperă partea de sus a paginii cu ceva și pune-l pe limbric să citească ce am subliniat eu! 
  
‒Am înțeles toa’șu colonel! i-a răspuns Bestia. A pregătit dosarul întocmai celor solicitate de către superiorul său și mi l-a băgat sub nas: 
  
‒Citește, mocofane! 
  
Pe hârtie fusese așternut un scris ușor lăbărțat, aproape neîngrijit, aplecat către stânga. Scris de trădător, de om al dracului, schimbător, după cum spuneau unii grafologi. Și am citit ce scria; ia te uită-aicișea: 
  
‒„Subiectul are o atitudine dușmănoasă și subversivă față de ordinea de stat și, ori de câte ori are ocazia, critică realizările conducerii de stat și ale partidului în special. Nu se sfiește să spună bancuri care iau în derâdere calitățile reale ale tovarășului Nicolae Ceaușescu și ale familei acestuia...” 
  
‒Atât, mocofane! mă întrerupse mastodontul din vecinătatea mea. Atât, că s-a termenat(?!) partea care este subliniată. 
  
‒ Ei?! Ce mai zici acum, cumetre? mă luă de-aproape colonelul. 
  
‒ Nu vă supărați, tovarășul colonel, dar sunt numai minciuni. 
  
‒Minciuni?! Ia caută Blândule, umătoarea pagină însemnată de mine cu roșu! 
  
‒Am găsit-o toa’șu colonel! raportă promt hipopotamul. 
  
‒Dă-i să citească ce am subliniat eu acolo! 
  
Și mi-a dat. Era alt scris. Mai mărunt, mai îngrijit. Începusem să-mi reproșez că niciodată nu am fost foarte atent la scrisul altora, că, uite, acum mi-at fi prins bine. Îmi storceam mintea să asociez scrisul cu o persoană, act care durase prea mult, după părearea bitongului de lângă mine. Altfel nu mi-ar fi alocat o lovitură superbă cu vârful bocancului său exact la oul piciorului meu stâng: 
  
‒Cântă, boule, că ne ia somnul! 
  
O durere mai mare ca asta nu simți decât când te dor măselele sau când te lovește cineva la celelalte ouă bărbătești. Îmi venea să-l strâng de gât pe plăvan, dar m-am abținut. 
  
M-am gândit că eu am 67 de kilograme iar el 140 și că nu se face să-l omor la nervi?! Suntem oameni, ce Dumnezeu?! Și am citit iar: 
  
‒„subiectul ne-a mai povestit că ascultă frecvent posturile de radio Europa Liberă pe unde ultrascurte de frecvență și Vocea Americii pe unde medii, de unde a aflat că condițiile de viață în țara noastră sunt cu mult sub nivelul de trai din țările capitaliste și chiar a spus de mai multe ori că dacă ar putea ar pleca în una dintre acele țări, pentru a se convinge singur cum stau lucrurile...” 
  
‒ Acum ce mai zici? mă luă din scurt colonelul 
  
‒ De ascultat, am ascultat, că toată lumea asculta... 
  
Fleașc!... trosc!... două palme surori peste scăfârlia mea: 
  
‒’tu-ți nefericirea mă-tii, de legionar! m-a felicitat utilizatorul palmelor. Adică și eu cu toa’șu colonel ascultăm subversiv vocile capitalismului mă, prăpăditule? 
  
‒Nu, tovarășul adjutant, eu ziceam de ceilalți, de civili adică. 
  
‒Aaaa! Deci îi știi și nu îi spui, japițo?! Ia de aici o coală și un pix și scrie-i pe toți. Scrie-i pe toți care ascultă posturi străine, că te rup în bătaie, împuțitule! 
  
‒Păi, nu-mi ajunge o coală, zic eu de colo inconștient. 
  
Fleașc-poc!... fleașc-poc!... sau chiar și invers, mi-au cântat instrumentele de percuție și lovire ale huliganului în uniformă din proximitatea mea și... ia te uită ce sânge colorat îmi pică din bubele redeschise! 
  
‒Lasă-l, Blândule, că ăsta ori e imbecil ori crede el că are un curaj nebun. Lasă-l la mine. 
  
După ce s-a executat transpiratul agresiv, colonelul a venit la birou, și-a tras un scaun și s-a așezat de cealaltă parte a biroului. Și-a desfăcut vestonul, și-a scos pistolul din dotare și la pus pe birou, în dreapta lui, la îndemână. Apoi a luat dosarul din fața mea, l-a tras lângă el și m-a luat direct: 
  
‒Tinere, vezi că răbdarea mea este pe sfârșite. Vezi că eu încă mai țin cont de anumite lucruri. Am să schimb tactica cu tine. Eu îți pun întrebări din dosar și tu îmi răspunzi. Bine?! Dar vreau să fii sincer cu mine, că nu am la dispoziție toată ziua. Vezi că lucrurile se precipită afară și s-ar putea să se facă arestări masive, caz în care am să fiu și eu solicitat. Așa că n-am chef de frecat menta cu tine.Bine?! 
  
Nici nu mi-a trecut prin cap să-l contrazic Mă gândeam să-i răspund că nu prea am ce să-i spun, dar când eram gata s-o fac a sunat telefonul de pe biroul. Colonelul a ridicat telefonul și a răspuns: 
  
‒ Colonelul Stancu sunt... apoi după ce a ascultat preț de câteva secunde și-a îndreptat ținuta, deși era pe scaun și o umbră de îngrijorare i-a întunecat fața.( Vă rog să remarcați tragismul situației reliefat în câteva cuvinte magice, care îmi aparțin. Dacă unii vor fi invidioși pe expresiile mele, n-au decât să se oftice cât vor.N.A.) Da, tovarăse colonel Zornăiescu! Am înțeles! Mai am circa o oră de lucru și cred că în jurul orelor 11.30 mă deplasez unde ați ordonat. Am să vin îmbrăcat civil bine-nțeles. Am onoarea să vă salut!și a pus telefonul în furcă. Apoi: 
  
‒Blândule, te duci imediat și pregătești mașina. Iei și o canistră de benzină de rezervă, te schimbi de uniformă,îți iei pistolul pe ham, iei geanta sigilată din fișetul roșu și mă aștepți la garaj. 
  
‒Am înțeles toa’șu colonel, a răcnit Belzebuth și a ieșit precipitat pe ușă. 
  
Am răsuflat ușurat că scăpasem de Torqemada. Colonelul era mult mai fin în execuții. 
  
A rămas preț de câteva clipe căzut pe gânduri apoi, ca și cum și-ar fi alungat un văl de pe față, se întoarse hotărât către mine și : 
  
‒Hai, Nicușorule, să revenim la treaba noastră. Uite cum stau lucrurile. Știi că eu te-am ajutat să te angajezi la fabrică atunci când ai venit din Banat. Stii că suntem consăteni, că îți cunosc familia și, trebuie să mă crezi că, am o impresie bună în general despre tine. Dar, pe partea cealaltă, trebuie să înțelegi că serviciul e servici. Tu vezi ce vremuri tulburi traversăm și, îți spun eu că pentru mulți, nu o să se termine bine. Ai să vezi! E păcat de tine, că ești tânăr. Vezi tu, când se întâmplă tulburări din ăstea mai mari , noi îi luăm la întrebări pe ăștia ca tine, care au preocupări din astea greșite. După părerea mea, voi nu sunteți capabili să faceți mare tărăboi, dar puteți fi manipulați de forțe mult mai malefice, puteți fi uniți de alte forțe care vor răul țării și atunci puteți deveni periculoși. Ai văzut că am primit un telefon mai adineaori? Află că am libertatea să folosesc toate, dar TOATE, mijloacele pentru a opri o eventuală desfășurare de forțe în zona asta. Voi, copile, sunteți niște pioni, niște marionete în mâinile altora.Voi credeți că așa se schimbă un sistem. 
  
‒Dar eu nu vreau tovarășu colonel... am îndrăznit eu. 
  
‒Zi-mi „nea Vasile”, m-a încurajat el, că acum suntem singuri. Ce anume nu vrei? Sau, mai degrabă, ce vrei? Ia de aici o țigară! și mi-a oferit un Kent lung. A fost cea mai bine venită țigară din viața mea. Cred că am sorbit-o din câteva fumuri. El a continuat: 
  
‒Voi, tineretul ăsta amețit de aburii adolescenței, nu puteți vedea realitatea necosmetizată. Vă lăsați orbiți de luciul metalic al lucrurilor, ca unele păsări de cioburile de sticlă. Nu mai observați anumite detalii semnificative. Tu, de exemplu, ai văzut în ultima vreme mai multe mașini LADA cu numere rusești trecând prin oraș către vest, încărcate cu niște vlăjgani, că nici nu poți vedea printre ei? 
  
‒Da, le-am văzut și m-am mirat. 
  
‒Vezi, ăia nu sunt de-ai noștri! Ăia și alții ca ei vă manipulează pe voi, pe ăștia tineri. Odată și odată poate ai să înțelegi, dar cred că va fi prea târziu pentru tine, Mă rog... Hai să continuăm, tinere, că ne apucă noaptea. 
  
A luat dosarul meu și a început să-l răsfoiască. Îl priveam cu un soi ciudat de curiozitate. Nu i se mișca nici un mușchi pe față în timp ce citea documentele din dosar și nu puteam pătrunde cu mintea mea ce anume sentimente îl încearcă. Parcă începusem să-l simpatizez puțin pe colonel. Asta până când mi-am atins din greșeală nasul și m-a durut crunt mișcarea. Nu. Nu-l simpatizam. Făceam eforturi să-l înțeleg. Atâta tot.Și mă uram pentru asta. 
  
Referinţă Bibliografică:
CAPITOLUL AL II-LEA din RAIUL MORT - „Revoluția” mea- (un roman mai altfel, mai puțin romanțat) / Nicolaie Dincă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2054, Anul VI, 15 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Nicolaie Dincă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolaie Dincă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!