Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Nicolaie Dincă         Publicat în: Ediţia nr. 2047 din 08 august 2016        Toate Articolele Autorului

RAIUL MORT - „Revoluția” mea- (un roman mai altfel, mai puțin romanțat)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
RAIUL MORT 
  
- „Revoluția” mea- 
  
(un roman mai altfel, mai puțin romanțat) 
  
CAPITOLUL 1. 
  
În care mi-o iau peste bot… 
  
Cum am deschis ușa grea, din lemn capitonat, m-a primit politicos: jart! ‒ o palmă făcută pumn peste obrazul stâng. 
  
‒ Cristelnița mă-tii, de reacționar! m-a lăudat darnicul respectiv. Îl înjuri pe tovarășu’ , ai? 
  
I-am răspuns politicos și conform dogmelor creștinești, întinzându-i și obrazul drept, care ardea de nerăbdare să se întâlnească „rapido” cu pălmoiul stâng al individului. Și s-a întâmplat: jart!... De bucurie, mi-au dat lacrimile…(?!) Abia acum înțelegeam eu, de ce tablagiul borțos și chel de la poartă zâmbise cu subînțeles, când i-am spus că sunt așteptat la Securitate, la colonelul Stancu Vasile. Mi-a și zis, de altfel: 
  
‒Stai liniștit, că acolo ai să-l întâlnești și pe plutonierul Blându! E băiat delicat. Ai să vezi. 
  
Dar ce, credeți că am sesizat eu ghilimelele milițianului? Da’ de unde?! În schimb, le-am simțit pe viu, după cum îmi spuneau obrajii mei. 
  
‒ Ai, mă?... îl iei tu în bășcălie pe Comandantu’ Suprem? Tu, mă, bășinosule?! Pomenirea cui te-a făcut! m-a apostrofat, din nou, matahala înfuriată și slinoasă din fața mea, acordându-mi, cu generozitate, un repetir de jart-jart, asezonat, de data asta, cu un tupac de dreapta, fix între ochi, combinație care m-a făcut să văd un alai de stele multicolore, în care dominau cele de culoare verde. 
  
‒ Știți?... am încercat eu să-i atrag atenția, dar nu am mai putut continua, întrucât brutalul mi-a închis gura ‒ la propriu ‒ cu o directă de dreapta. Cărămida păroasă, care îi ținea loc de pumn individului, proiectată, în felul descris mai sus, asupra feței mele, a avut ca efect și demolarea unicului meu nas. Daune colaterale, ce vreți?... 
  
‒ Cum adică „știți” mă, mucosule? Te tragi cu mine de izmene, mă, trădătorule, care ești? Cum adică:„știți?!” Adică eu suntem mai mulți? Faci mișto de organul statului?... 
  
Nici nu mă mai obosisem să mai șterg bulionul, care îmi curgea liniștit și călduț din aspirator și din buzele terciuite pe covorul roșu (hm! ce ironie!), pentru că așteptam să mă lovească din nou malacul. Deja strânsesem din dinți și din buci, când: 
  
‒ Lasă-l, Blândule! se auzi un glas cald și molcom, venit de undeva din spatele uraganului dezlănțuit. 
  
‒ Am înțeles, to’a’șu’ colonel, se execută executantul și se așeză pe un scaun, lângă soba din birou, ștergându-și chelia transpirată cu un batistoi cadrilat și ponosit. 
  
Colonelul Stancu Vasile, se apropie de mine, întinzându-mi o batistă albă, chitită dreptunghiular și… parfumată, după cum aveam să aflu ceva mai târziu. 
  
‒ Ține! Păstreaz-o și șterge-te de sânge!... Să știi că, dacă ții apăsat, ți se va opri hemoragia! 
  
Mă ocupam cu igienizarea mestecătoarei și a gogoșarului, mirându-mă că, în ciuda avariilor nazale, mai pot simți mirosul batistei parfumate, pe care o primisem de la colonel, când acesta a continuat la fel de calm: 
  
‒ Să nu fii supărat pe Blându! El își respectă profesia și execută sarcinile primite cât poate de bine. E adevărat, uneori pune prea mult suflet. Azi a fost cam obosit, că altfel… Nu-i așa, Blândule? 
  
‒ Ba da, to’a’șu’ colonel, îi răspunse profesionistul. 
  
‒ Vezi? ‒ mă luă de martor colonelul. Ți-am zis?... E obosit… Cu evenimentele din ultimele zile, a avut de muncă non-stop, săracul Blându! Ieri, de exemplu, a convins în felul lui, cel puțin nouă inși, că e în interesul lor, să semneze angajamente ferme cu instituția noastră. 
  
Aici nu am avut decât să-i dau dreptate colonelului și să recunosc, în sinea mea, că plutonierul Blându era foarte convingător în exercitarea atribuțiunilor de serviciu, fapt simțit pe pielea mea. Ba chiar începusem s-o simt din ce în ce mai mult, întrucât, după șocul loviturilor primite, începuse să-mi scadă nivelul de adrenalină. Dureros de mult. 
  
Din instinct am dus mâna la față, încercând să mângâi zona tumefiată. Colonelul ‒ spirit de observație fin ‒ a remarcat gestul meu: 
  
‒ Ce-i, tinere?... te bufnește râsul sau?... s-a arătat el curios nevoie-mare. 
  
‒Nu, domnu′ colonel, i-am răspuns, dar au început să mă doară rănile. 
  
‒Ce răzvrătit ești tu, mă, dacă nu ții la durere?!... Sau ești căcăliv, ca o muiere? Acum te plângi de durere?! Păi să vezi ce dor, după ce mai iei câteva lovituri peste rănile alea. Aia durere!... Cel puțin așa m-a asigurat Blându. Și termin-o cu „domnu′ ”!... La noi se vorbește cu tovarășu’, ai înțeles? 
  
‒ Da, să trăiți! 
  
‒Așa, vezi?! Ia treci colo la birou, scoate toate bunurile pe care le ai prin buzunare și pune-le pe masă! mi-a ordonat scurt. 
  
M-am executat pronto și am golit conținutul sărăcăcios al buzunarelor mele: două țigări „Snagov” cam mototolite, o cutie de chibrite made in Brăila – campioane mondiale la neaprindere –, o legitimație de serviciu, care atesta că sunt om al muncii, Buletinul de identitate propriu și personal (fost Biroul populației) și o bumașcă de 100 de lei ‒ ultimele mele parale. 
  
‒ Gata!... mă anunț eu de colo. Asta e tot! 
  
‒ Nu mai ai nimic?... mă descoase colonelul . 
  
‒ Nu. 
  
‒ Bineeee!... Blându! 
  
‒ Ordonați, șefu!... răspunse nemilostivul chemat. 
  
‒ Fă-i o percheziție corporală! Să-l cauți și-n cur pe nemernicul ăsta! Executarea! 
  
‒ Am înțeles. Fața la perete, muceo! Desfă cracii și pune-ți uscăturile în sus pe zid. 
  
Dacă schițezi ceva sau te opui în vreun fel, ai belit-o! Vezi că am glonț pe țeavă și n-am nicio greață să ți-l transfer ție în tertecuță. 
  
M-am executat cât am putut de repede, dar, cu toate astea, individul mi-a aplicat o lovitură perversă cu cantul dinspre arătător al palmei, exact la balamaua picioarelor, unde țin eu de obicei bijuteriile de familie, turtindu-le serios, acțiune care mi-a produs o durere destul de nesimțită, greu de descris în cuvinte: 
  
‒ Deschide, dracului cracii ăia!... și-a însoțit el gestul cu o invectivă. 
  
M-am crăcănat suficient, încât să pot fi mângâiat de baragladină peste tot. Nu ascund că aș fi făcut și șpagatul numai să scap de o altă lovitură, unde îi e dor-dureros voinicului. M-a cotrobăit prin buzunare, la șosete, pe sub curea, în jurul brâului, cu degetele sale delicate ca niște morcovi dolofani, dar fără nicio izbândă notabilă, având în vedere că nu aveam nimic în acele locuri vizitate, cu excepția aerului, de posesia căruia nu puteam fi acuzat defel. A trecut apoi de la brâu în sus, pipăindu-mă peste tors și pe brațe și când credeam că e gata, a sfârșit, mi-a atins cruciulița de argint agățată la gât. S-a oprit o clipă... apoi am simțit ghioaga lui cu falange cum îmi vizitează coastele pe partea dreaptă, provocându-mi o durere locală ca un pumnal. Am vrut să strig de durere instantaneu dar plămânii mei au refuzat să aspire aerul atât de necesar lor în acel moment. Noroc că înverșunatul m-a întors către el ca pe o marionetă și mi-a administrat două scaltoace, care-mi fuseseră prezentate și anterior, și care mi-au pus plămânii în mișcare. Probabil pentru că s-au simțit datori să-mi trimită rapid niște sânge oxigenat către zona afectată. Pe când mă îndeletniceam cu refacerea respirației curente, idiotul din fața mea mi-a smuls cruciulița de la gât și mi-a înfipt-o odată cu pumnul sub nas: 
  
‒ Gata, ai?!... Asta e tot, ai?!... ce e, mă,asta, ai?!... ‘tu-ți sfeștania mă-tii!... 
  
‒ O croșiolisă, am emis eu o tentativă de răspuns, ocolind de nevoie literele „U” și „Ț”. Eu știu că e greu de crezut, că am fost nevoit să pronunț așa, dar, dacă e vreun ciuciubar refractar, printre ăia care citesc, să-și dea câțiva pumni în bot, până își fac buzele ca de babuin, să-și mai spargă și trompa mucioasă, până va semăna cu o conopidă, prin care trece aerul cu noduri și, după aceea, să încerce să pronunțe literele aminite. Se vor convinge că am dreptate. 
  
‒ Ia uitați, dom’ colonel, ce-am găsit asupra golanului! O cruciuliță. E și credincios, limbricul! i-a făcut eroul un raport detaliat de activitate superiorului său. 
  
‒ Păi bine, măi ilegalistule, așa ne-a fost vorba? N-am convenit noi că suntem sinceri și onești, unul cu celălalt? De ce mă dezamăgești?... m-a luat pe coarda sensibilă ofițerul. Vezi că, dacă ești bulangiu cu mine, iei bătaie și te doare! De unde ai tu obiectul acesta de cult, care reprezintă un individ schilod agățat chircit pe o cruce: 
  
‒ E Domnul Iisus Cristos!l-am lămurit eu. Imediat după aceea am primit un buzdugan de protoplasmă după ceafă, dăruit cu o dărnicie bucuroasă de către Blându, însoțit de urările tradiționale: 
  
‒ Răspunde decât la întrebări, ‘tu-ți Cristoșii mă-tii! 
  
Și m-am executat: 
  
‒ E de la prietena mea din Torno Roieni( însemnând:Turnu Ruieni). 
  
‒ Care, m-a descusut colonelul, Daniela, Tundy sau Maricica? 
  
‒ ...?! 
  
‒ Ce rămăsăși cu gura căscată, bilibizdrocule? Ia uite-te aici!... și a aruncat pe birou, în fața mea, un dosar gros de vreo palmă, cu o grămadă de foi în el. Aici e viața ta din ultimii trei ani, gunoiule. Aici scrie, unde ai lucrat, cu cine, ce-ai făcut, ce-ai băut, ce-ai mâncat, ce-ai vorbit, cu cine, ce-ai coțăit, unde, și , dacă vrei, îți spun și cum le-ai pus, „Prințule”. Da, da!... Așa ți se zicea acolo, nu? 
  
L-am aprobat dând din cap. Eram copleșit de ce mi se întîmpla. Mă încerca un amestec ciudat de sentimente. Erau acolo, adunate la ședință, Uimirea, Frica, Consternarea, Confuzia și alte câteva rude directe sau colaterale ale acestora. Și mă răvășeau, și mă terorizau, fiecare pe rând și chiar toate deodată. Am apucat să citesc pe coperta dosarului cuvântul „prințu’ ”, scris cu majuscule și mi-am amintit că așa îmi spuneau, mai în glumă, mai în serios prietenii și dușmanii la Turnu Ruieni, unde lucrasem, până în iarna anului 1988. Am început să mă-ntreb, ce anume îi interesa pe oamenii ăștia despre mine, ce căutau, ce știau, cât știau și cum aflaseră. M-am gândit să-i testez: 
  
‒ Croșiolisa e de la... 
  
‒ Mari blonda?!... m-a întrerupt colonelul. 
  
‒ Nu. De la... 
  
‒ Mihaela, nevasta lui Sandu Moldoveanu 
  
‒ Da!... m-am predat eu. Știau aproape tot, carevasăzică. Mintea mea căuta, febrilă, răspunsuri la o mie de întrebări, care se îngrămădeau toate odată la filtrul logicii din cutia mea ucraineiană, după cum zicea celebrul filosof Ăla din Nicăierea. (filosoful și orașul au dispărut din Paraliticul timpuriu. Arheologii încă le mai caută rămășițele. N.A.) 
  
‒Uite cum facem, nene Prințule: te ștergi tălică la bot de bulion, eu îți dau o compresă cu gheață de la streașină, o înveșlești în batista de la mine, îți bibilești rănile, stai zece minute, colo, lângă calorifer, cât fumăm noi câte o țigară, te gândești la viitorul tău și după faza asta ne așezăm la masă și începem să citim amândoi dosarul. Bine?!... Poți să fumezi și tu dacă simți nevoia. Te las de data asta. Ei, ce zici, e bine? 
  
L-am aprobat, agitându-mi căpățâna, la fel cum o fac caii nerăbdători, am executat doftoricirea superficială a avariilor din zona feței, și, după aceea, mi-am aprins un Snagov, fixându-l cu degetele între buzele tumefiate și, de data asta, și înghețate, ca urmare a aplicării ghețoiului învelit în batista parfumată. Am tras adânc fumul în foale, de l-am simțit până în rărunchi și m-a cuprins o dulce amețeală, cu un efect ciudat de amorțire temporară a sentimentelor de rău și de pericol, pe care mi le trâmbița prăpăstiosul din interiorul meu. Am păfănit îngândurat fumul rezultat din arderea ierbii dracului și începusem să cred că sunt pe cale să mă ia Michiduță. „Prietene, ai feștelit-o!” mă „încuraja”, râzând sadic, idiotul din mine, resposabil cu inducerea stării de deznădejde. Mi-am derulat rapid filmul vieții, ca să văd unde anume am greșit față de lume, în general, sau față de mine, în mod special. Nimic!... Nada!... Nicevo!... și alte forme de „nu”, în toate limbile pământului, mi se învârteau în cap, știute de mine sau neștiute. Atunci, pentru ce m-au chemat aici, tocmai azi, când țara stă pe un butoi de pulbere, și ce anume au adunat securiștii ăștia în ditamai dosarul, ce anume i-a interesat despre umila mea existență, într-o asemenea măsură, încât să merite să consemneze ei, de-a lungul a câtorva ani? Aveam să mă lămuresc în curând. 
  
Referinţă Bibliografică:
RAIUL MORT - „Revoluția” mea- (un roman mai altfel, mai puțin romanțat) / Nicolaie Dincă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2047, Anul VI, 08 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Nicolaie Dincă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolaie Dincă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!