Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



Din ciclul: Întâmplări reale din lumea minunată a satului :NATURĂ MOARTĂ... CU PROȘTI VII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Din ciclul: Întâmplări reale din lumea minunată a satului :  
 
 
NATURĂ MOARTĂ... CU PROȘTI VII  
 
de Nicolaie DINCĂ  
 
Printr-o lege nescrisă și necunoscută încă, pe deplin, majorității oamenilor, proștii fac ce fac și până la urmă tot se întâlnesc. După umila mea părere, cred că se ghidează ca porumbeii pe undele nebănuite ale… prostiei. Ceea ce am să vă povestesc în continuare se bazează pe fapte adevărate, de visu, ca să spun așa. Eu nu am făcut decât să schimb personajele și să le romanțez cât de cât povestea. Așadar, prin peregrinările mele în mai multe localități, am fost nevoit să locuiesc efectiv în fiecare dintre aceste localități și să cunosc o varietate impresionantă de specimene umane, care mai de care mai „de poveste”.  
 
Din galeria despre care vă vorbesc, am ales ca reprezentativi pe: „ Corcodușe”,  
 
„ Hapciurică ” și pe „Afaceristu’ ”, cărora nu am să le dau numele reale din motive lesne de înțeles pentru toți. Am să încep, totalmente aleatoriu, cu simpaticul Corcodușe.  
 
Eu l-am cunoscut pe la 13 ani ai lui și la acea vreme era o huidumă de vreo 1,70 m înălțime, bine legat, dotat, la partea superioară a corpului, cu o scăfârlie ca o ghiulea, numai bună ca acoperiș pentru hornul gâtului. Ochii, de un albastru de peruzea, erau, oarecum, certați, întrucât cel din stânga capului se încăpățâna să privească, strengărește, o idee spre urechea din vecinătate. Pe un chip gol ar părea de-a dreptul sinistră chestiunea cu pricina, însă natura lucrează după regulile ei, așa că, în compensație, îi dăruise individului un zâmbet de înger, ca o expoziție de perle autentice încrustată între buzele arcuite și ferme. Tenul măsliniu al lui Corcodușe te ducea cu gândul spre povești de dragoste mediteraneene sau chiar din zone și mai exotice, mai ales după ce îi cunoșteai părinții știuți – niște blonzi spălăciți. Amândoi niște oameni... cuminți. Mă-sa, Gherghina, zisă Bibilica – o mignionă blondină, posesoarea unui chip frumușel, dar inexpresiv, și al uni corp bine ticluit, sta cuminte, la locul ei... sub oricine. Așa de cuminte era, din acest punct de vedere, încât toți bărbații și lumea în general, o porecleau „Salteaua”. Și Gogu, tatăl lui Corcodușe sta cuminte. Unde cădea beat, acolo sta câteva ore. Era mărunțel și nesemnificativ în peisajul cotidian, chiar dacă îl întâlneai mergând în poziție bipedă, ceea ce se întâmla foarte rar. Dar când îmbrățișa prietenește pământul, doborât de visele încâlcite ale alcoolului, uneori era așa de greu de detectat încât foarte multi consăteni povesteau că au călcat efectiv pe el, pe marginea drumului sau prin șanțuri, fapt care le-a afecat bunul mers al inimii fiecăruia. Diferența asta de constituție, dintre părinți și progenitură, nu a scăpat nedectată serviciilor secrete sătești, care, întrunite în ședință comună, și-au propus, în unanimitate, să rezolve misterul și să lămurească inadvertențele flagrante. Toată lumea se întreba, prin urmare: „cu cine, mama dracului, seamănă Corcodușe?!...” Când l-a întrebat cineva pe Gogu, cum stau lucrurile, el le-a răspuns senin:  
 
–Bă, după câte mi-a zis mie muierea, Corcodușe, fiul meu, seamănă cu un frate de-al ei, pe care eu nu l-am văzut. Se aruncă în neam, ce mai...  
 
Dar ce, credeți că asta a ostoit pofta necurmată de cunoaștere a lumii?!! Nuuu! Da’de unde?! Păi, toată lumea știa că Bibilica o făcea pe salteaua de multă vreme și asta creea suspiciuni cu privire la explicațiile lui Gogu. Și, cum nu prea bătea casa cu masa, au început să se facă săpături de... specialitate.(?!)  
 
Un agent mai experimentat al comunității – Marioara lu’ Penetratu’, s-a infiltrat pe lângă Bibilica și i-a cărat băutură câteva zile, ca să câștige încrederea țintei. După care, la o discuție particulară, dezinhibată din belșug cu serul adevărului preparat din struguri, Marioara a întrebat-o pe Bibilica despre tărășenia cu fratele ei, cu care, vezi Doamne, ar semăna Corcodușe.  
 
–Acuma eu știu, Gherghino, că tu ești din comuna vecină, dar despre care frate al tău vorbești? Noi îl știm?!  
 
–Aaa!... Știi, eu am avut un frate, mai mic ca mine, care a murit la vârsta de cinci ani din cauza limbricilor.  
 
–Și de unde știi tu că fiu-tău, Corcodușe, seamănă cu frate-tău, dacă ăla a murit la cinci ani?!  
 
-Păi, dacă nu murea, frate-meu așa să făcea de mare, ca fiu-meu. Jur!  
 
Marioara a plecat nemulțumită de explicația dată și s-a întors la bază, cu buza umflată, sa-și asume eșecul acțiunii sale, însă foarte hotărâtă să continue cercetările pentru a răspunde la o întrebare existențială pentru comunitate: cine l-a însămânțat pe Corcodușe în Saltea?!...  
 
Despre cel de-al doilea amintit, Hapciurică, vă pot spune că era cam de-o seamă cu Corcodușe, dar era mai pirpiriu și mai slăbănog. Mamă-sa, Cocuța lui Plotogea, era o șatenă taitoșe, așa, cam ca un dulap mergător, care purta o mustăcioară destul de evidentă pentru o femeie. Muncea cu ziua prin sat și locuia împreună cu băiatul ei într-o cocioabă din chirpici la marginea localității. Era femeie de servici la școala din sat și nu prea se vorbea pe seama ei, în ceea ce privește relațiile cu bărbații, întrucât puțini își permiteau să se pună la mintea și la corpul ei. Ăia mai slabi de îngeri dintre bărbați își dădeau coate când trecea și își spuneau între ei, privind-o într-un mod ciudat-admirativ: ”Bă, vărule, pe-asta dacă nu o regulezi corespunzător, te bate de zaci ca după boală!?...” Muncea femeia asta cât doi bărbați și bea cât trei. Unii puteau să jure că a spart singură o căruță de lemne pentru școală, într-o jumătate de zi, ceea ce nu prea era la îndemâna tuturor bărbaților. Ei, zdrahoanca asta, nu se știe în ce fel, întâlnise un negru cu care îl concepuse pe Hapciurică. Ăsta mic ieșise mulatru, oacheș cum s-ar zice, dar avea în cap o claie de păr, deasă și încâlcită, de nu intra pieptănul în ea. Din cauza asta, bietul Hapciurică era mai tot timpul tuns scurt, indiferent de anotimp și răcea fercvent, poate și din cauza genelor, nerezistente la frig, ale tatălui său. Așa că mai tot timpul anului copilului îi curgeau mucii, răgușea și strănuta, de ziceai că-i sar ochii din cap. De aici și porecla.  
 
Afaceristu’ era unicul copil al Marghioalei lui Vătrai. Zic „unicul” pentru că femeia era nemăritată. Bietul taică-său, Ilie Vătrai, n-o avusese decât pe ea, pentru că nevasta îi murise la naștere. Era om înstărit dar gurile rele vorbeau că își făcuse averea jefuind în tinerețe pe unul dintre boierii Glogoveanu, pe lângă care trăise ca slugă. Se dusese vorba că, pe patul morții, Ilie Vătrai l-a făcut pe muribund să-i dezvăluie unde avea ascunse aurul și giuvaerurile familiei, lucru care nu s-a putut dovedi niciodată. A avut răbdare Ilie. A trecut vremea, a venit revoluția, lumea a uitat sau s-a făcut că uită... Cert e că la câțiva ani după revoluție, Ilie Vătrai a început să „facă” avere. După moartea neveste-sii și-a crescut fata singur. Își iubise nevasta mult și, cu toate că avusese multe pretendente, nu se mai însurase. Pe toate le suspectase că voiau să se mărite cu el pentru avere. Avea casă mare, cu etaj, tractor și utilaje, pământuri multe, unele moștenite, altele cumpărate de el, avea peste trei sute de oi și zece-douăsprezece vaci cu lapte. Creștea pe fiecare an, în ograda lui, zece-cinsprezece porci și o mulțime de păsări, de toate felurile, de nu le mai știa numărul, pe care le îngrijeau oameni plătiți cu ziua, ca să nu-și pună fata la muncă. O crescuse pe fată ca în puf. Nu-i lipsise aproape nimic iar ea asimilase tot, așa încât se făcuse un butoiaș de grăsime, nu mai înalt de 1,50 m și aproximativ la fel de lat. Ilie Vătrai mai și spunea, plin de obidă, când se așeza la câte un pahar cu prietenii, că, în afară de averea pe care o făcuse, tot ce câștigase băgase „în curul” fiică-sii. Iar dacă te uitai puțin la Marghioala nu mai puteai să-l contrazici pe bietul om. Când se gândea el că o să găsească ea un bărbat s-o ia, măcar pentru avere, nici aci n-a prea brodit-o. De găsit, a găsit ea pe Mișu lui Potârnichie, băiat sărac și muncitor. S-au luat repede, de frică să nu se răzgândească băiatul, au făcut nuntă după datini și au plecat câteva zile în... luna de miere?!  
 
Zic câteva zile, pentru că s-au dus la mare și aici Mișu a crezut că e la el pe gârlă: n-a avut altă treabă, a făcut ce-a făcut și s-a înecat în mare. L-au găsit după câteva zile și l-au trimis acasă în sicriu sigilat. I-au făcut slujbă creștinească, l-au îngropat și... ăsta a fost Mișu lui Potârnichie. După treaba asta, lumea suspicioasă a satului a lansat zvonul că Marghioala e blestemată și de atunci nu s-a mai băgat nimeni s-o ia de nevastă. Nici cu bani, nici degeaba. La vreo șapte-opt luni după asta, s-a îmbolnăvit Marghioala: o durea burta, plângea, urla... Bietul Ilie Vătrai n-o văzuse niciodată bolnavă pe fata lui așa că a intrat în panică, a chemat Salvarea și a fugit cu Marghioala la spital. Aci, după ce o consultară, doctorii o duseră direct pe masa de operație unde femeia aduse pe lume un băiat dolofan, că abia l-au scos prin cezariană. Când auzi, Ilie Vătrai, căzu din picioare. L-au înviat ei, doctori, dar a rămas paralizat pe partea dreaptă. S-au întors acasă, l-au botezat pe ăla micul– i-au zis Nucu, și, cum nu prea mai avea ce face pe partea asta de lume, Ilie Vătrai și-a dat obștescul sfârșit, plecând spre alte lumi cu toate secretele lui. Vorbea lumea că la priveghi, cel mai bătrân om din comună, Bibu lu’ Așchimodie, care mai avea câțiva ani și atingea suta, ar fi zis în gura mare:  
 
–Vedeți, băi taică, cum a aranjat Dumnezeu treburili pă lumea asta?! Nu moare niciodată unul care adunat necinstit averea, până nu să naște ăla care trebuie să i-o risipească. E o lege: în curu’ gol te naști, în curu’ gol mori! Când îți iese sufletul, nu iei cu tine pă lumea ailaltă decât numele. Restul – renumele, avuția și faptele, rămâne pă lumea asta. Ca să aivă dușmanii și urmașii ce toca...  
 
Adâncă vorbă! De asta e bine să mai ai pe lângă tine oameni din ăștia bătrâni. Mai spun una-alta, nimicuri importante, fleacuri de preț, pe care e bine să le bagi la tertecuță, pentru că nici nu știi când îți trebuie și, altfel, nu mai ai de unde le lua.  
 
Timpul a trecut, copilul a crescut și s-a făcut un zurliu și jumătate. Era pistruiat și avea pe căpățână un păr gras și lins, pe care îl purta mai tot timpul nespălat, aranjat cu cărare pe milocul capului. Preocuparea lui principală era aceea de a face năzbâtii. Lua de acasă găini, păsări, miei, iezi, că încă mai avea agoniseală prin curte, pe care îi vindea la preț de jumătate sau chiar și mai puțin iar banii obținuți îi consuma cu prietenii pe nimicuri sau îi băga la păcănele. Dacă îl întreba cineva cu ce se ocupă, el răspundea senin că face diferite afaceri. Și de aici porecla lui: Afaceristu’.  
 
Mamă-sa, Marghioala, alunecase pe panta beției și acuma trăia cu Nelu lui Pisocu’, care îi era și cioban, și administrator, și amant, așa că de Afaceristu’ nu prea o mai interesa. Băiatul simțise asta și făcea cam ce credea el că se cuvine.  
 
Cum vă spuneam la început, nu știu în ce fel, cărările celor trei s-au întâlnit, dar au ajuns să fie prieteni nedespărțiți, la bine și la rău, după cum o să vă povestesc în continuare.  
 
ZDRÂNG-CICLETA  
 
Într-o după-amiază de Cuptor stăteam de vorbă cu nea Cornel, primarul comunei, sub dudul din spatele Postului de poliție. Acolo era o lecuță mai răcoare decât afară. Sporovăiam de-ale noastre și încercam să ne stingem setea cu o bericioacă rece, așezați la masa de sub dud. Deodată ne-a atras atenția o hărmălaie care se apropria dinspre strada principală. Ne-am ridicat simultan și ne-am uitat pe uliță în sus, spre stradă. Am văzut sursa gălăgiei: pe ulița acoperită cu pietriș cobora o arătare, care fusese bicicletă dar care putea fi considerată și cărucior de butelii, călărită de trei hăndrălăi îmbrăcați numai în chiloți, dacă se poate spune și așa. Ăștia chiuiau, fiecare pe glasul lui, și, fiindcă mașinăria îi zgâlțâia din toate oasele, glasurile lor ajungeau la noi pe un tremolo zurliu și hilar. Când am ieșit noi spre uliță, ne-au văzut, iar ăla care conducea manțocăria a început să strige, cu acel tremolo ciudat în voce:  
 
— La-a-a o-o-o-o pa-a-a-arte, domn’ șef, că n-a-a-a-a-am frână-ă-ă-ă!  
 
—Ia opriți-vă, măi agaricilor! m-am străduit eu stăpânindu-mi râsul.  
 
—O-o-o-opri-i-im, da-a-a-a’ ma-a-ai la-a-a va-a-a-ale-e-e-e, unde-o-o-o-o o-o-opri ea-a-a... a încercat unul dintre ei să răspundă și au trecut cu zdrăngălaia pe lângă noi.  
 
Pe nea Cornel l-a bufnit râsul. Zice:  
 
— Ăștia sunt Corcodușe, Hapciurică și Afaceristu’, fir-ar pielea lor a dracului! Cred că se duc la gârlă pe căldura asta.  
 
La un moment dat s-au oprit, mai încolo, spre fundul grădinilor, unde li s-a oprit magaoaia, și s-au întors la noi împingând mecanismul lor. Când au ajuns lângă noi nea Cornel mi i-a prezentat pe fiecare în parte după porecle. Le-am studiat dintr-o privire otomobilul respectiv: pe un cadru de bicicletă, pe furca din spate, era fixat un ax cu două roți, fără roată dințată și fără lanț. În loc de pedale avea o țeavă pe care se puteau sprijini picioarele. Pe furca din față era ansamblată o roată de bicicletă iar pe coarnele propiu-zise ale bicicletei fusese așezat un scăunel metalic. În această formă, pe arătarea respectivă puteau să stea trei persoane, una pe scăunel, una pe șaua cadrului și alta pe portbagaj.  
 
—Măi, ce dracului arătare e asta? i-am întrebat eu.  
 
—E o... zdrâng-cicletă, șefu’! mi-a răspuns, învăluindu-mă în albastrul limpede al ochilor lui, Corcodușe. Sau…cel puțin așa am botezat-o noi.  
 
—Bă!... voi știți că n-aveți voie să circulați cu arătarea asta pe drumurile publice? m-am dat eu la ei, așa, cu o moacă mai serioasă.  
 
—Păi, ne plimbăm călare pe ea numai pe ulițe și mai ales dacă are pănți(?!) ca să prindem viteză... a încercat să mă convingă năzdrăvanul.  
 
—Și, dacă n-aveți pantă, cum faceți? i-a descusut nea Cornel.  
 
—Împingem de magaoaie cu rândul, nea primarule! răspunse Hapciurică  
 
—Tu de ce stai, măi, așa chircit? l-am luat eu la rost pe Afaceristu’.  
 
—Mă piș pă mine, domn’ șef!... mi-a răspuns el spășit.  
 
—Păi de ce?...  
 
—Mi-e frică de matale, să trăiți!  
 
—Atunci, du-te și pișe-te!  
 
—Degeaba. Acum e târziu! a zis el.  
 
—Cum e , măi, târziu? s-a arătat curios nea Cornel.  
 
—Păi deja mă pișai pe mine... a mormăit el rușinat.  
 
Săracul! A fost un moment de liniște sau de derută, că nu știam să râd sau să-mi fac probleme. Am ieșit din el schimbând vorba:  
 
—Măi, popândăilor, ce-ați zice dacă v-aș dezumfla eu roțile de la tinicheaua asta?!  
 
—Nicio șansă, domn’ șef, că n-are camere; e puse furtune în cauciuce.(?!) D-aia zdroncăne de-o găsește dreacii,când mergi pă șușea cu pietriș... a răspuns, hâtru, Corcodușe, de ne-a bufnit râsul și pe mine și pe nea Cornel.  
 
M-am uitat curios la urmele tărăboanței. Desenau trei linii de un paralelism asimetric în praful drumului. Mai târziu observația asta m-a ajutat în muncă. Dar asta e altă poveste.  
 
Până la urmă i-am făcut să-mi promită că nu mai ies cu zdrânc-cicleta lor pe drum și i-am lăsat să plece în treaba lor, la gârlă, să se răcorească, iar eu am rămas cu nea Cornel, să ne răcorim în felul nostru și să ne amuzăm pe seama întâmplării.  
 
MEEEH- MEEED  
 
La vreo câteva zile, după episodul ăsta, pe o vreme la fel de încinsă , mă ascunsesem în biroul de lucru din Post, unde era răcoare și unde îmi omoram timpul făcând ordine prin hârțoage. Nevastă-mea făcea pe frizerița la umbra caișilor bătrâni din curtea postului, unde îl căprea pe bietul Ilie, vecinul nostru bun la toate. Avea băiețașul ăsta o siluetă de râmă costelivă de ziceai că acum a ieșit de la Auschwitz-Birkenau. Ca să vă faceți o idee, la vârsta de 28 de ani avea o greutate aproximativă de 37 de kg , la cca 155 cm înălțime, așa încât nici nu se punea problema să-l ia în armată, după obiceiul vremii. Avea și avantaje, în sensul că nu obosea repede, așa că unde îl trimeteai, acolo se ducea. Era agil ca o zvârlugă. Nu pregeta niciun pic. În plus nici nu mânca mult. Iarna era mai anevoie, că dacă viscolea cumva risca să-și ia zborul. Ei, după cum vă ziceam, coana mea îl căprea pe Iliuță și bălmăjeau verzi și uscate. La un moment dat eu am auzit din post o formă ciudată de gălăgie, dar nu am luat-o în seamă. Mi-am văzut de-ale mele. După câteva momente m-a strigat nevastă-mea:  
 
—Ia ieși, băiete, să vezi și tu pe dracu’!  
 
Din curiozitate am ieșit în stradă și mi-am aruncat ochii spre sursa zgomotului. De la vale se apropia către noi un alai ciudat: Corcodușe, Hapciurică și Afaceristu’ cocoțați pe zdrânc-cicletă, de care legaseră un țap roșu, care scotea niște sunete ciudate – jumătate zbierăt de animal, jumătate strigăt de disperare.  
 
Nici n-a fost nevoie să-i opresc pe derbedei, că au oprit ei singuri în fața mea, trăgând regulamentar pe dreapta. Probabil și pentru faptul că rămăsesem mască și ei nu înțelegeau bine dacă mă mir sau sunt doar nervos.  
 
—Să trăiți, domn’e șef! a îndrăznit Corcodușe.  
 
—Măi, dracilor, ăsta ce atelaj mai e?! A cui e capra? i-am luat eu la trei-păzește.  
 
—Nu e capră, că e țap, sări-i-ar ochii din cap! recită Afaceristu’. Și e al meu. Îl cheamă Mehmet, ca pe turcul ăla, cu care trăiește Maricica lui Marghioala.  
 
—Mehmet?!... Dar cine la botezat așa, măi prăpădiților? i-am dezcusut eu.  
 
—Nimini(?!), mi-a răspuns Hapciurică, așa, ca să nu rămână mai prejos. Așa ne-a spus el că îl cheamă.  
 
—Bă, voi faceți mișto de mine, că vă ard câteva tupe de nu vă vedeți?... m-am dat eu la ei. Păi unde s-a mai mai pomenit să vorbească caprele?  
 
—Nu vă mințim deloc, domn’e șef. Să fiu al dracului cu tata, că nici nu-l cunosc! sări Hapciurică. Așa zice el că îl cheamă. Ia întreabă, băi, Afaceristule, pe țap, cum îl cheamă, ca să audă și domnu’ șef!  
 
Atunci, nici una nici două, Afaceristu’ s-a dat lângă urechea stângă a țapului și i-a strigat:  
 
—Cum te cheamă, băi drace?  
 
Am rămas cu gura căscată. Țapul i-a răspuns ceva de genul: „ Meeeh-meeet eee!”  
 
—Auzirăți, domn’e șef ? s-a interesat Corcodușe. Acum ne credeți?!  
 
Nevastă-mea și Iliuță râdeau iar eu, la rândul meu, abia mă abțineam. Dar trebuia să mă țin serios. Trebuia să ies cumva din asta și atunci i-am întrebat, cât am putut eu de serios:  
 
—Și acum unde vă duceți, măi, cu Mehmet?  
 
—La gârlă, la Iminog, să-i facem baie și să ne scăldăm și noi, mi-a răspuns zâmbind tâmp Corcodușe. Și, parcă ghicind ce voiam să le mai spun, Corcodușe a continuat:  
 
—Dup-aia, domn’e șef, o luăm pe sub vale cu atelajul, nu mai ieșim pe șușea. Vă promit eu.  
 
Mai zi ceva!  
 
— Hai, dați-i drumul de-aci!  
 
Și au plecat în treaba lor. Eram așa de încurcat încât mă uitam la Iliuță și la nevastă-mea și nu știam ce să mai zic. Când m-am dezmeticit m-a bufnit râsul de-a binelea. Tot privindu-l pe Iliuță am realizat că era cu jumătate de cap tunsă și cealaltă netunsă și arăta ca dracul. Vezi, ei când au auzit tămbălăul pe drum, au lăsat totul baltă și au ieșit așa cum erau la poartă.  
 
Am lăsat-o pe nevastă-mea să termine căpreala lui Ilie și eu am intrat zâmbind înapoi în post și gândindu-mă: „ Ce figuri?! Doamne, ce figuri!”  
 
ACCIDENTUL  
 
Într-o dimineață mă pomenesc că intră în biroul meu nea Ilie (zis Lișcă) al lui Pecingine . Era un bătrânel simpatic, gârbovit de cei 93 de ani pe care îi căra în spinare, care avea o barbă lungă și albă ca patriarhii biblici. Era hâtru la vorbă și înțelept: la două, trei vorbe te atingea cu un proverb sau cu o zicătoare. Altfel era om gospodar, care muncea încă la vârsta lui iar în gospodăria lui era o ordine desăvârșită, cum aveam să văd de vreo câteva ori după vizita asta. Zice:  
 
—Să trăiești, domn’e șef, mult și bine și cu cine îți convine!  
 
—Să trăiești și matale, nea Ilie! Cu ce probleme ai venit pe la mine?  
 
—Așa e, taică, că la matale vine oamenii numai cu probleme. Vorba aia: nimeni nu pleacă de gras de acasă! Uite ce problemă am: zurliii ăia trei, Corcodușe și cu ai lui, mi-au șoimănit gâscanul ăl bătrân. L-au călcat pe picior cu tinicheaiua aia, cu care să plimbă. I-a văzut trei martori: Ilie al lui Cloță, Mitu lui Baibarac și Jan al lui Găoază. N-am sărăcit eu cu asta, domn’e șef, că mai am 25 de gâște și gâscani. Dar îmi pare rău de bietul animal, că se chinuie. Nu vreau nimic de la ei sau de la familiile lor, dar pune-i tălică o țâră cu tălpili pe jar; să simtă! Știi cum zâce vorba: dacă nu e, înseamnă că nici n-a fost.(?!)  
 
—Bine, nea Ilie, lasă-i în seama mea! Auzi?... Am și eu o curiozitate.  
 
—Așa, taică!?...  
 
—Am auzit multă lume că ai o gospodărie de se învârte după soare și că ai o grămadă de păsări și animale. Ai o singură fată și mai ai și 93 de ani... De ce muncești atâta, nea Ilie?  
 
—Ehei, măi taică!... Mie mi-a zis tataie o vorbă de duh și, uite, ți-o spui și lu’ matale.  
 
Zici că de ce cresc eu păsări și animale? Păi, dacă trăiesc îmi trebuie, dacă mor iar îmi trebuie, așa că, cum–necum, tot bune sunt. Așa să știi matale de la mine.  
 
—Bine, nea Ilie! Lasă-mă vreo două-trei zile și dau eu dup-aia pe la matale să-ți spun ce am făcut. Bine?  
 
—Bine, taică. Te aștept. Hai, să trăiești!  
 
Și a plecat nea Ilie-Lișcă. M-a cam lăsat cu gura căscată, cu vorba lui. Era concentrată în ea o parte din înțelepciunea arhaică a poporului român, cu privire la gestionarea judicioasă a bunurilor gospodărești....  
 
Am luat legătura cu cei trei martori și le-am luat declarații, să fiu sigur de cele întâmplate. Copiilor nu aveam ce să le fac pentru că erau minori, dar i-am invitat cu părinții lor la post, să-i muștruluiesc puțin pe toți și să-i conving să-l despăgubească pe bătrân.  
 
Când s-au prezentat în formație completă, le-am ținut o polologhie despre respectarea legilor despre „ce ție nu-ți place altuia nu-i face” și alte astfel de chestii educative. După ce am terminat eu cu preambulul, i-am întrebat ce s-a întâmplat cu bietul gâscan, cum a avut loc accidentul. A început Corcodușe:  
 
—Șefu’, noi n-avem nicio vină. Când am trecut pe lângă gâște, Tarzan a sărit la noi.  
 
— Cine e Tarzan? am întrebat eu.  
 
— Gâscanul; că așa l-a botezat pe el nea Ilie.  
 
— Aaa!... așa, și?!  
 
— Păi, atunci Mehmet l-a mușcat pr Tarzan de căpățână și când s-a zbătut, ca să scape, a intrat cu piciorul sub roata zdrâng-cicletei și s-a accidentat.  
 
— Asa a fost, Hapciurică?  
 
— Da, domn’e șef. Să mor dacă vă mint!  
 
— Asa a fost, Afaceristule?  
 
— Aha!... a fost...  
 
— Dar de ce stai așa chircit?  
 
— Mă țârcâi.  
 
— Ce faci, măi?!  
 
— Mă țârcâi.  
 
— Adică să pișe pe el, șefu’, mi-a tradus mamă-sa. De câte ori te vede pe matale se pișe pe el de frică.  
 
— Păi fugi, băi copile, afară și golește-te!  
 
— Ehei! Acum e târziu. Am chiloții fleașcă.  
 
— Mergeți, doamnă, cu el, să se termine băiatul și reveniți dup-aia! am îndemnat-o eu pe mă-sa, Marghioala lu’ Vătrai.  
 
— Eu știu cine ne-a pârât domn’e șef, s-a arătat deștept-nevoie mare Hapciurică.  
 
— Pe bune?! Ia uimește-mă!  
 
— Ne-au văzut babalâcii ăia trei, care tăiau un copac...  
 
Trosc, pleosc!...a intervenit cu două pălmoaie după ceafa progeniturii ei, Cocuța lu’ Plotogea:  
 
—Fir-ai al dracu’ cu mă-ta, dă bagabont și dă golan, care ești! Așa vorbești tu dă oamenii bătrâni în fața lu’ domnu’ șef?!  
 
—Lăsați-l, doamnă, vă rog să nu-l bateți aici! Genul ăsta de educație se face acasă, nu la poliție.  
 
—Lasă, domn’ șef, că scot eu untul din el. Dac-o mai face el prostii să nu-mi ziceți mie pe nume.  
 
Între timp se întregise echipa și am stabilit ca părinții să ia legătura cu păgubașul și să se-nțeleagă cum să-l despăgubească. Zurbagii s-au jurat în fel și chip că nu mai fac prostii și că pe viitor se vor feri de necazuri. Am trecut după câteva zile pe la nea Ilie-Lișcă și mi-a confirmat că s-a rezolvat litigiul. Cu el o rezolvaseră nătărăii dar aveau o problemă nerezolvată cu martorii accidentului, după cum aveam să aflu după câtva timp.  
 
RĂZBUNAREA  
 
După vreo două săptămâni de la episodul anterior, într-o dimineață, mă pomenesc la post cu martorii amintiți de nea Ilie-Lișcă, adică: Ilie al lui Cloță, Mitu lui Baibarac și Jan al lui Găoază. I-am văzut pe fereastră. Veneau discutând, cu pas șovăielnic, și fiecare dintre ei avea în mână câte o pungă de celofan( dacă aș scrie că punga era confecționată din polimeri, ați zice că vreau să par prețios. (?!) N.A.) Ajunși în fața ușii biroului se îndemnau reciproc:  
 
—Hai, băi Jane, intră tu, că ești mai cu tupeu!  
 
—Ba intră tu, Ilie!  
 
—Să intre Mitu întâi!  
 
Am ieșit la ei:  
 
—Eu zic să intrați toți odată, pentru că e loc destul.  
 
M-au salutat și au intrat în birou. S-au așezat pe banca lungă de lemn și se uitau încurcați la mine.  
 
—Cu ce vă pot ajuta, domnilor? m-am arătat eu plin de curtoazie profesională.  
 
—Domn’e șef, a început Ilie al lu Cloță, uite, noi am găsit, fiecare la poarta lui, câte un blidon (?!) din plastic, plin cu motorină, cu dopul înșurubat și cu câte o cârpă arsă legată în jurul gâtului... Și ne-am gândit să venim la matale că poate afli ceva. Azi noapte, pe la orele douăsprezece, am auzit eu niște hărmălaie pe drum și s-au dat câinii ca la om dar n-am ieșit să văd ce se întâmplă.  
 
—Dtră ați văzut ceva? i-am întrebat eu pe ceilalți doi.  
 
—Eu, nimic...  
 
—Dar de unde?!  
 
Atunci m-a străfulgerat o idee. Știam că oamenii ăștia locuiau în vecinătatea postului, pe o uliță nepietruită, care cobora spre gârlă pornind din strada principală. Le-am zis:  
 
—Lăsați pungile aci și hai să mergem pe ulița pe care locuiți, să mă uit eu de ceva!  
 
Am mers împreună, discutând de una de alta, până la gospodăriile celor trei. M-am uitat cu atenție pe jos și am remarcat în praful drumului trei urme paralele asimetrice. Atunci am știut pe cine să caut ca să mă lămurească ce era cu acele bidoane cu motorină, aruncate la porțile petenților. Le-am luat oamenilor câte o scurtă declarație cu privire la cele întâmplate, i-am asigurat că o să le dau un răspuns cât mai curând și am acționat.  
 
A doua zi, am umplut din nou biroul cu cei trei năzdrăvani și cu mamele lor.  
 
—Acuma ce-au mai făcut, domn’e șef? m-a întrebat supărată Cocuța. Eu l-am încins o țârică dar nu mi-a spus nimic.  
 
M-am uitat la Hapciurică. Tenul măsliniu al feței bătea acum spre maron. Probabil că de la palmele primite din generozitate maternă. El mi-a simțit privirea și a oftat scurt. Săracul! Ca să răspund la întrebarea uneia dintre mame, le-am arătat tuturor bidoanele din plastic, pline cu motorină, și i-am întrebat pe derbedei:  
 
—Ia spuneți-mi, flăcăi, recunoașteți bidoanele alea!?  
 
Mamele se foiau, uitându-se una la alta, iar tăntălăii luaseră poziția calului când bea apă și nu-și mai despironeau privirile din podea. Cocuța:  
 
—Răspundeți, măi, fir-ați ai dracului de gugumani de pădure, care sunteți voi, că pun mâna pe coada de la mătură și vă deznod în bătaie. Ce e cu sticlele alea? Ce-ați mai făcut?  
 
Hapciurică a ridicat două degete, ca la școală, și am crezut că vrea să spună adevărul. I-am dat cuvântul:  
 
—Spune, pișpirică!  
 
—Pot să mă duc să mă piș?  
 
Cocuța – fleașc! o smetie după ceafa crețului:  
 
—Pișe-te pe tine, boule, și să-mi spui imediat ce e cu sticlele ălea!  
 
Deodată Corcodușe s-a băgat în fața lui Hapciurică și a răcnit:  
 
—Nu-l mai bate, tanti Cocuța, că eu sunt vinovat! A fost ideea mea.  
 
Am intervenit:  
 
—Lăsați-i, doamnă, să vorbesc eu cu ei! Ia zi măi, Corcodușe! Spune ce și cum ați făcut!  
 
Corcodușe s-a întors mai întâi către mă-sa:  
 
—Mamă, mai întâi, dă-mi și mie o palmă, ca să fiu în rândul lumii!  
 
—Nu-ți dau, i-a răspuns ”Salteaua”, că îmi pare rău de tine, prostule!  
 
—Ba dă-mi, mamă, că merit! Și pe urmă vreau să văd și eu cum e, că nu mai bătut niciodată. În plus, dacă nu-mi dai o palmă nu mai îi spun nimic lu’ domnu’ șef.  
 
Ce să facă biată mamă-sa? S-a ridicat pe vârfuri și i-a dat o pălmuță fiului ei unic.  
 
—Nu fu bine, da’-mi plăcu, i-a zis Corcodușe, după care a început să povestească.  
 
— Vezi matale, domn’e șef, când ne-ai chemat atuncea, cu gâscanul accidentat, noi am crezut că ăia care ne-au văzut și ne-au pârât la matale e nea Ilie al lu’ Cloță, nea Mitu al lu’ Baibarac și nea Jan al lu’ Găoază. Atunci ne-am gândit noi să ne răzbunăm pe ei.  
 
Eu am propus să le spargem geamurile cu praștia, Afaceristu’ a zis că să le vopsim porțile cu căcat iar Hapciurică a propus să le dăm foc cu cocteiluri Mototol...  
 
—Molotov, băi prostule! l-a întrerupt Hapciurică.  
 
—Taci, păduche! a intervenit Afaceristu’, lasă-l să spună, că zice bine.  
 
—Așa... a reluat Corcodușe, deci, ca să mă exprimez mai frumos(?!), după ce ne-am gândit noi mai bine, am stabilit că chestia aia cu cocteilurile e mai puțin periculoasă pentru noi. Facem sticlele, vine noaptea, trecem pe drum, le aruncăm, ia foc gardurile și, gata, ne-am răzbunat. Hapciurică a zis că să folosim benzină, că așa e rețeta de-o știe el, dar, cum nu aveam benzină, s-a oferit Afaceristu’ să scoată din tractorul lui tataie-său niște motorină, că, a zis el că, și aia arde. Și așa am făcut. Ne-am urcat noi pe zdrâng-cicletă, l-am legat pe Mehmet de ea ca să ne tragă, am luat blidoanele umplute cu motorină, am pus noi niște cârpe la gâtul lor, le-am dat foc, am aruncat, din mers, blidoanele la porțile martorilor și am plecat acasă să ne culcăm. Noi ne așteptam să vedem când explodează sticlele dar n-au făcut nici fâs.  
 
—Nici n-aveau cum să ia foc așa ușor, idioților, pentru că, de mai bine de o lună, tractorul din curtea nostră merge cu ulei de floarea soarelui, de la coana Lenjereasa, pentru că e mai ieftin decât motorina, a intervenit Marghioala lui Vătrai. Vai de capul vostru de fraieri cocliți!  
 
—Păi, mirosea a motorină, mami?!... a încercat să se scuze Afaceristu’.  
 
—Mirosea, tâmpitule!... nu ai scos-o din rezervorul tractorului? A ce ai fi vrut tu să miroase? A orhideee?! Ce proști sunteți!  
 
S-a lăsat o liniște ciudată peste noi. Eu așteptam să văd efectul conjuncturii asupra participanților. Mamele erau de-a dreptul contrariate și, în plus, în diferite proporții indignate, iar delincvenții juvenili se chinuiau să adopte atitudini cât mai demne de milă și de compasiune, pentru a scăpa de bine-cuvenitele papare părintești. Bașca faptul că încă nu știau cum se vor descurca cu mine. Și de aicea degringolada lor comportamentală din acel moment. Am rezolvat și problema asta, la fel ca pe multe altele ulterioare, despre care voi mai povesti. Concluzia este că faptele pe care le-am reliefat mai sus m-au făcut să ajung la părerea de la începutul cimiliturii și, nu știu de ce, dar cred că după ce veți citi, veți fi de acord cu mine.  
 
Referinţă Bibliografică:
Din ciclul: Întâmplări reale din lumea minunată a satului :NATURĂ MOARTĂ... CU PROȘTI VII / Nicolaie Dincă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1884, Anul VI, 27 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Nicolaie Dincă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolaie Dincă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!