Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



DIN LUMEA REALĂ A SATULUI -proză scurtă umoristică-
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DIN LUMEA REALĂ A SATULUI 
  
-proză scurtă umoristică- 
  
AL LU’ NĂCĂJITU’ 
  
de Nicolaie Dincă 
  
Aici, la noi în sat, de vreo zece ani, toată lumea știe, fără calendar, când este ziua de 25 a lunii și când e ziua de 5. Pe la orele 10.00, în fiecare zi de 25 din lună, îl vezi trecând pe Silviu al lu’ Năcăjitu’, cu dormeza în cârcă, cu un zâmbet mare desenat pe față și cu buzunarul de la cămașă umflat de parale muncite. Se duce întins, acasă la Adriana lu’ Ridichie, către capătul celălalt al satului, că, tot de atâția ani, trăiește o ciudată poveste de dragoste cu ea. 
  
Poate fi greu de crezut, că duce în spinare o dormeză, dar dacă ții cont, că omul în cauză e un vlăjgan cât crucea, de vreo doi metri înălțime, lat pe spate ca bivolul și ciolănos ca un elefant, nu ți se mai pare nimic ciudat, văzând parascovenia cu pricina. 
  
În discordanță cu hoitul descris mai sus, căpățâna lui Silviu e mică și rotundă, ca o ghiulea și e împodobită cu un păr spălăcit și țepos, mai tot timpul tuns scurt, ca la ocnă. Nu e vreo frumusețe deosebită, nu e un Narcis de la țară, dar te surprinde, când îl vezi prima oară, limpezimea privirii lui nevinovate, ca vioreaua, puțin misterioasă, ca apa din fântânile de suprafață, când se oglindește cerul în ea. Ochiul stâng e plecat o țâră hai-hui, dar asta îi dă un farmec ciudat. Când se duce cu dormeza în cârcă la metresa lui, îl mai întreabă câte unu: 
  
‒ Bă, Silvică, de ce te ții mă, după curu’ lu’ uscătura aia de Adriana, că nu face de tine!? 
  
‒O iubesc, bă, fir-ar mă-sa a dracu’! Aia e! O iubesc și gata! 
  
‒Bă, da’ea te iubește, mă?Ai!? 
  
‒Mă iubește, bă, fir-ar mă-sa a dracu’! Aia e! Mă iubește și gata! 
  
Pe data de 5 a lunii îl vezi pe bietul Silviu trecând în sens opus, cu dormeza în cârcă și cu buzunarele goale, trist și abătut. Atunci se ceartă cu Adriana și îl gonește aia de acasă că, deh, nu mai are bani. Iar se găsește câte unul, care să-l înțepe: 
  
‒Ce zici , bă Silvică. De ce ești supărat? 
  
‒O urăsc ,bă, fir-ar mă-sa a dracu’! Aia e! O urăsc și gata! 
  
‒ Bă, da’ea te urăște, mă?Ai?! 
  
‒ Mă urăște, bă, fir-ar mă-sa a dracu’! Aia e! Mă urăște și gata! 
  
Se ceartă și se împacă ăștia doi, de a prins satul să-i poreclească Bahmuțeanca și Prigoană, deși, eu mă fac că nu prea știu de ce. 
  
Tot de zece ani, la aceleași ore, în centru satului, stau la poartă două femei, care între timp au cam devenit babe, Marioara lu’ Trancanele și Ioana lu’ Cocostârcu, și comentează: 
  
‒ Fă, Ioană, să ții minte că iar e doușcinci ale lunii! 
  
‒Păi, de ce, fa? 
  
‒Cum de ce, fa, cum de ce? Păi, tu nu vezi că trece Prigoană cu futelnița în spinare, spre casa lu’ Bahmuțanca? 
  
‒Așa e, fa! Să știi că iar a făcut diliu’ rost de bani! 
  
Între 5 și 25 ale lunii, bietul Silviu, muncește cu ziua prin sat, pe unde apucă și caută, de obicei, cele mai grele și cele mai bine plătite hangarale: sapă șanțuri, scoate trupini din pământ, defrișează terenuri, spală morți, sapă gropi pentru morți… Muncește mult și greu, dar mănâncă trei mese pe zi și mănâncă zdravăn, bea la toate trei mesele și bea destul de mult pentru un om normal dar nu destul, încât el să se îmbete și, așa cum am mai spus-o, este și bine plătit. De fumat, nu fumează… Așa că, să nu mire pe nimeni, de ce omul duce lunar o dormeză în cârcă, de parcă ar fi un sac cu paie. Unul, mai șugubăț, l-a întrebat odată: 
  
‒Bă, Prigoană, da’ când oi mai îmbătrâni, cum faci cu dormeza? Ai? Cum faci?... 
  
‒ Bă, da’ prost ești! Păi, nu-i pui eu două roți la un cap și două mânere la capu’ ălălalt și o duc ca pă roabă?! îi răspunde Silviu și trece mai departe, lăsându-l pe curios, cu ochii beliți cât castronul, de mirare: „Ete-al dracu!... Prost, prost, da’-i dă-n gând!... 
  
De partea cealaltă, Adriana, când vine, pe 25 ale lunii, Silviu, îl ia de la ușă: 
  
‒ Bine, mă, Silvică, de ce-ai plecat tu? Te-a gonit cineva? Nu ți-am spus eu să rămâi aici, că ne împăcăm noi până la urmă? De ce, mă, Silvică, de ce?... 
  
‒ D-aia, fă! D-al dracului și dă inimos, care sunt! Că nu sunt eu cârpa ta, să speli tu cu mine dușumeaua, dă câte ori vrea fofoloanca ta! D-aia! Na! 
  
‒Păi, bine, mă, nu ți-am zis eu, măcar să lași dracului dormeza aia aici, că oricum tu vii înapoi și ne culcăm amândoi pe ea? De ce să te plimbi tu cu ea, ca ăla prostu’, de la deal la vale, de două ori pe lună? 
  
‒ Aha!... Cam ca tine e! Da’ eu, când mă duc la mine acasă, fără dormeză, ar trebui să mă culc pă pământu’ gol, ca Grivei. Nu?.. Sau să dorm pă mă-ta, fir-ar mă-ta a dracului! Machia, prost mă crezi tu?... 
  
‒ Nu, mă, Silvică, nu te cred prost. Că eu te iubesc de mor, dobitocule, și tu fugi de mine după zece zile. 
  
‒ Păi, dacă stai numai călare pă mine!… 
  
‒Dacă mi-ești drag, de te-aș mânca?!... 
  
‒Aha! Nu mai poți tu dă dragu meu… 
  
‒Hai, vino la mine! Taci dracului din gură și vino la mine! 
  
Și unde nu mi ți-l ia, și unde nu mi ți-l morâncește, vreo trei ore la rând, de adoarme, după aceea, Silviu ca un bebeluș, pe dormeza lui, în camera ei. Cum adoarme el, ea îi ia din buzunar două, trei sute de mii, că e econoamă, și fuge la cârciuma din centru, „La pufoaica ruptă” și se chefuiește cu cine vrea ea. După vreo trei ore, se-ntoarce Adriana acasă, afumată binișor, îl trezește pe Silviu și-l mai muncește vreo oră, de se culcă după asta, mai obosit decât după o zi întreagă de săpat șanțuri sau morminte. Doarme ‒ mormânt. 
  
Du-te vreme, vino vreme, într-o zi, pe data de 5, cum stăteau babele la poartă și așteptau curioase să vadă, mai trece Prigoană acasă cu dormeza în cârcă, sau nu și sporovăiau despre toate secretele lumii lor, numai ce văd venind de la deal pe Silviu dar… fără dormeză: 
  
‒ Fa, Maarioaroooo, gata, s-a dat pământu’ cu curu’-n sus, să știi că vine apocalipsa! 
  
‒ Măre, fată- lică, să ai tu gura aurită?!... Da’ de ce zici tu prăpastia asta de vorbă?Ai? 
  
‒Păi, uite-te și tu la deal, să vezi, cum vine Prigoană fără dormeză în cârcă. Unde s-a mai pomenit asta?! 
  
‒ …Bagă de seamă, fa, că ai dreptate, în prostia ta! Machia, ce s-o fi întâmplat, că ete, e cam supărat!? Ție nu ți se pare tot așa?... 
  
‒Ba da, fa, nu țâ-ți spusăi eu?… Tu zici că eu mănânc aicea terci?... ca tine?... Da’ ia, stăi tu o țârișică, că aflăm noi acum! Stăi, să treacă pe lângă noi! 
  
Când ajunse omul cam în dreptul lor, asta a lu’ Cocostârcu’ îndrăzni: 
  
‒ Bună ziua, mă, Silvică, mamă! 
  
‒ Bună ziua, la dumneavoastră! 
  
‒Da’ de ce ești, puță, așa de supărat, ai? Și unde îți e dormeza, aia de-o cărai tălică în cârcă?... 
  
‒ I-a dat foc aia, dă-o dreacu!... 
  
‒ Cine, puță, cine?!... 
  
‒ Adriana. Cine altcineva?!... 
  
‒ Ai?... Păi, de ce, puță, de ce? 
  
‒ D-a dreacu ce e. D-aia! 
  
‒ Oleleoooo, fir-ar ea a Pârdalnicului!... Păi, vă certarăți? îl descusu și asta, a lu’ Trancanele. 
  
‒ Ne certarăm o țâră, aha! Ne certarăm, țață Marioaro, că o prinsăi, când îmi ciordea din bani. A dreacu, ea crezu că dorm, că sunt beut. Că-mi dete să beau. Da’ eu nu mă-mbătai, că fusăi mai ‘oț ca ea, că m-a învățat nea Gogu, al lui Băscrăcea, să beau lapte înainte, că nu mă mai îmbăt; pot să beau eu și un butoi. Și eu așa făcui… 
  
‒ Așa, și? 
  
‒ E! Beui eu și mă făcui că mă culc, deh, ca oamenii beți. Ea se făcu că se bagă în pat lângă mine, dar ședea ca pe ghimpi, japița. Avea mâncărimi pe la vintre, bag seamă. Când mă făcui eu că sforăi, odată se sculă din pat, de lângă mine și sări de se îmbrăcă. Când începu să caute bani în buzunare, pă mine mă bufnea râsu’, că era banii la mine în sân, că-i pitulasem, să nu-i găsească patapufnița. Ea căută ce căută, întoarse toate buzunarili pă dos, dă vreo câteva ori, dup-aia vorbea sângură, ca aia proastă: „ Unde dracu o fi pus golanu’ banii!?... Că doar ce mi-i arătă mai devreme!?...” Când, vezi ce-i trecu ei prin cap, o văzui printre gene că se aplecă asupra mea, să cotroșească după bani. Da’ când vru să bage mâna în sân, după marafeți, jart! jart!, o părechie dă palme, d-o detei cu craci-n sus în pat: „ ‘Tu-ți cristelnița mă-ti de cațaoană împuțită, așa mă furi tu de zece ani de zile. Tu credeai că nu te cipcesc?” „Nu, Silvică, zice ea, că vruiam, să mă duc să cumpăr pâine, pentru mâine…” „A dreacu cu pâinea mă-ti, de pâhanie, dă unde cumperi tu pâine la ora unu noaptea, fă? Ai? Te duci după ștromelege cu banii mei, fă?... Vrei să-mi iei bani, ai? Na! Acum ia și tu, din trei pe-a mai lungă!...” Și ne certarăm până dimineață. Îi spusei, că de data asta nu mă mai gonește ea, că plec eu. Să pusă în ușă, urla și făcea ca toate șoimanele. Să jura pă mă-sa, că e moartă și pă viața copiilor, pă care i-o face, că nu mai face. Eu, nimic! Plec și gata! Am tras dormeza până în curte. Aici, alt balamuc! Să urcă nebuna pă dormeză, că ea nu pleacă, că să nu plec nici eu, că ea să omoară mai bine, decât să rămâie fără mine. Și cum mă certam eu cu ea, mă luă, mă fraților, o cufureală, dă fugii ca simplonu’ până la privată și lăsai dreacu și dormeza și pă nebună. Vezi, matale, că trecuse prin mine vinu’ ăla de-l beui cu lapte. Că așa să-tâmplă, când le amesteci p-ăștea două. Cum ședeam eu la privată, sâmțâi miros de fum. Zic:„Bă, fi-i-ar baba a dreacu, ce să fie, mă?” Când ieșii afară, îmi veni rău. Îmi veni să cad dân picioare, ce mai. Nebuna detese foc la dormeză, acolo în curte. Bă, pupa-va-ș ochii, îmi veni chip de nebunie, s-o omor acolo, pă loc, nu alta. Pusasăm mâna pă un retevei, dar mă liniștii tot eu. Da’-i zisăi: „Fă, proasto, dă data asta, gata, chiar că s-a terminat!... Finește la comedie, cum zice franțujii. Adică, pă românește, s-a fârșit tarbacaua!... Eu într-o parte, tu într-o parte. Și plecai. Rămasă urlând, ca din gură de șarpe, da’ eu nu mă mai întorsăi. Și acum mă duc acasă la mine. Aia e! 
  
‒Las-o maică, dă-o la Pârdalnicu, dă nebună care e ea, că așa-i trebuie, dacă a vrut să profiteze de tine! îl consolă Marioara lu’ Trancanele. 
  
‒Ba, puță, du-te, tu, la tine acasă și stăi mai liniștit, că destul te-a ros ca pe-un ciolan, otrava aia. Și să știi că nici nu prea făcea de tine. Cum ești tu, băiat făcut bine și în putere, găsăști tu o femeie, chiar și mai bătrână, unde să speli cățălu’, că e o grămadă de văduve în sat. Nu-i așa, Marioaro?! 
  
‒ Așa e, Ioano, îi răspunse asta, cu o lumină ciudată pe față. Îi ghicise gândurile prietenei sale și o trecu un fior prin șira spinării, urmat de o mie de văpăi prin tot corpul. Era văduvă de la 38 de ani și nu se mai măritase. 
  
‒ Da’ ce faci tu acum, domnu’ Silviu, fără pat acasă? făcu pe îngrijorata Marioara? Pe ce dormi? Pe dușumeaua goală?! 
  
‒ Ei, oi vedea eu pe ce dorm, că mai am eu niște planuri în cap. 
  
‒ Silvică, maică, dacă nu găsești, să vii pe la mine, că am eu un pat, de nu mai am ce face cu el! Eu sunt singură, nu mă-ntreabă nimeni de nimic. N-am nici țar, nici împărat. Așa că pot să fac ce vreau… cu … lucrurile mele, îl ispiti Marioara. 
  
‒ Și eu am, Silvică, un pat! sări Ioana. Și nici eu n-am… 
  
Femeile rămaseră pe bancă uitându-se urât una la alta, Dumnezeu știe de ce, pe când Silvică își văzu de drum, către casa lui, năpădit de gânduri. De a doua zi, Silvică, băiat serios și destoinic, începu să treacă pe la cele două femei pe rând… să le ajute la treburi în gospodărie. Se pare că făcea totul cu sârg și foarte bine, pentru că femeile se făcuseră pe zice ce trece numai un zâmbet, de începuse satul să se mire ce sănătoase și pline de viață sunt. 
  
În timpul acesta, două săptămâni la rând, după asta, lumea o vedea trecând, cu ochii în lacrimi, pe Adriana lui Ridichie, către casa lui Silviu. Și tot așa o vedeau și întorcându-se. Dar, pe zi ce trecea, era parcă mai slabă și mai pierdută, de începuse să semene cu o stafie. 
  
Pe 25 luna aia, dimineața, cum ședeau babele la poartă, rămaseră cu gura căscată, când îl văzură pe Silviu lui Năcăjitu’ că trece pe lângă ele și le dă bună dimineața. Se uitară după dormeză, dar se uitară degeaba. Silviu era îmbrăcat frumos și curat dar nu avea cu el decât o geantă de culoare neagră, pe care o purta agățată de curea pe umărul drept iar în mâna stângă avea cinci trandafiri roșii ca focul. 
  
‒ Bună dimineața, Silvică, maică! Dar unde te duci, puță, așa gătit și cu flori în mână, așa de dimineață? îl întrebă Ioana lu’ Cocostârcu. 
  
‒Și unde îți e dormeza, Silvică? completă Marioara lu’ Trancanele. 
  
‒ Țață Ioană, uite, m-am hotărât, să mă duc să mă împac cu Adriana, că destul s-a rugat de mine două săptămâni și chiar cred că îi pare rău. Mă duc să-i fac o surpriză. Mă duc să-i duc flori și s-o cer de nevastă. Că o iubesc, dă-o dreacu! Aia e! Nu poci să trăiesc fără ea. Iar de dormeză, țață Marioară, nu-mi mai trebuie d-aici înainte, că, ia uite, mi-am luat sofabed! și le arătă geanta de pe umăr. 
  
‒ Oleleoo, muicăăăă! Și ce e ăla sulfapet, mă, Silvică? 
  
‒Ei, ce să fie? E un pat, pe care îl umfli cu pompa, ca pe bicicletă și după aia dormi cu muierea sau singur pe el. 
  
‒ Păi și dacă o iei la coțăială, nu se dezumflă, mă?!... 
  
‒ Nu, că e foarte rezistent. 
  
‒ Auzi, Marioaro, a ieșit toate minunili pe pământ? Auzi, futelniță plină cu aer. 
  
‒Bă, Silviule, maică, brava că te gândiși să te împaci cu Adriana, că, ține minte de la mine, că eu sunt trecută prin viață, ține minte o vorbă: rău e cu rău, dar mai rău e fără rău! Așa să știi! Ia-o, că e femeia ta și încă mai puteți să faceți copii! Și să fiți sănătoși! 
  
‒ Mulțumesc, de vorbele bune, țață Marioaro! îi răspunse Silviu și plecă în treaba lui. 
  
Ăstea bătrâne, rămase în urmă, îți reveniră din mirare, dar căzură pe gânduri și le atinse filozofia: 
  
‒Vezi, fa, Marioaro, vezi, că vine vorba aia din bătrâni, că orice sac își găsăște petecu’!? 
  
‒ Se adeveri, fă, aha! 
  
………………………………………………………………………………………………. 
  
Vestea veni, rostogolindu-se ca un bolovan imens, tulburând viața liniștită a satului: 
  
‒ S-a spânzurat Adriana lu Ridichie! zise Mița Fofeaza. 
  
‒Păi,cum? sări alta; aia a lu’ Piuliță. 
  
‒ Auzi, că o găsi bietu’ Silviu, agățată de frânghie în pătul. 
  
‒Hai, fă, nu mai spune! 
  
‒Da, fă! Zice că Silviu lu’ Năcăjitu, venise la ea cu flori, s-o ceară de muiere, că o iertase că i-a furat banii, și avea si un pat cu aer la el, unu’ de-i zice Sulfamid. 
  
‒Poate Sulfcarbit... Așa am auzit că-i zice. 
  
‒Mă rog, cum i-o zice!... Așa!... și a intrat el, vesel, în curte, cu florile în mână și a început s-o strige: „Adrianooo, unde ești tu viața mea? Adrianoooo! ieși, fa, că am venit să te cer de nevastă!” Asta, nimic. Când a intrat bietul Silviu în casă, a găsit un bilet pe masă: „Dragă Silviule, eu să știi că nu pot să trăiesc fără tine, dacă tu nu mă ierți. Așa că eu m-am hotărât să mor din cauza ta. Că te iubesc de mor, fi-al dracu tu să fii! Mă găsăști în pătul. Decât o viață tristă și-un trai nefericit, mai bine aleg lațul și-o moarte la minut” 
  
Ăsta a crezut că face ea glume cu el, dar, de dus s-a dus în pătul și aici a căzut din picioare de ce a văzut. Adriana era îmbrăcată în rochie de mireasă, cu voalul pe cap și cu lațul agățat de gât, atârnând ca o frunză veștejită, iar în mână ținea o poză cu ea și cu Silviu, pe care o făcuseră la bâlci… Zice că a anunțat vecinii și o jelea săracu’ , de se rupea sufletu-n el: „Adrianooo, Adrianoooo, floarea mea, frumoasa mea, ce-mi făcuși tu mieeee?... Mă lăsași singur și golopan. De ce te omorâși tu, fata meaaaa, că eu te iertasem, uite vruiam să-ți fac o surpriză, venii cu flori, să te cer de muiere… Cumpărai și sofabedîîîîîî, ca să ne culcăm amândoi pe el și tu murișiiiiii! Ce mai fac eu cu el acumîîîîîîî?!...” Și așa, fată, auzi tu?... 
  
‒ Aoleoo, fată, săracu Silviu al lu’ Năcăjitu, cât de năcăjit trebuie să fie!!!... 
  
Referinţă Bibliografică:
DIN LUMEA REALĂ A SATULUI -proză scurtă umoristică- / Nicolaie Dincă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1737, Anul V, 03 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Nicolaie Dincă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolaie Dincă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!