Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Nicolae Suciu         Publicat în: Ediţia nr. 1890 din 04 martie 2016        Toate Articolele Autorului

Ultimele lecturi ale lui Sinu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
1 SE ÎMPLINISE DEJA O SĂPTĂMÂNĂ de când Sinu părăsise spitalul, fără să-și mai fi vizitat măcar o dată colegul de salon, care niciodată nu știa să povestească despre altceva decât despre Supermarketul din cimitir. 
  
- Merită să încerci și dumneata – zicea bătrânul profesor pensionar– merită, domnule, să-ți faci cumpărăturile la Supermarketul din cimitir...Și să știi că nimeni nu-i așa de bătrân, încât să nu poată ajunge măcar o dată în viață acolo. Măcar o dată! Măcar o dată!... 
  
Râdea cu gura strâmbă din pricina semiparezei, și cu toată partea aceea a feței pe suprafața căreia se distingea promeminent unul din globurile oculare. 
  
- Merită, domnul meu, și pentru fetele alea deosebite...- insista mereu omulețul mic de statură, negricios, pronunțând deosebit de accentuat consoanele r și t - Deosebite fete. E-hei! Fetele de astăzi sunt mult mai frumoase decât fetele de pe vremea noastră. Eu zic că merită măcar o dată-n viață să încerci! E cazul să vezi și dumneata ce înseamnă astăzi adevăratele lecturi. 
  
Din parcarea unde lăsase mașina, și până la intrarea în supermarket, lui Sinu se păru că încă mai aude ca un ecou, vocea colegului de salon: 
  
”- Când fusese inaugurat supermarketul din cimitir, lumea din orăşel ripostase mai mult decât oricând, dar cu o oarecare reticenţă. Nici nu se putea altfel. Adică cum, domnule? Să ajungi să cumperi pâine din cimitir? Să cumperi diferite mezeluri, brânză la maţ, smântână, frişcă, maioneză, legume de tot felul, cafea, fructe şi alte alimente, tocmai din cimitir? Prafuri de spălat de tot felul, antiderapante mai treacă-meargă. Sau aparatură de pescuit, apă de colonie, griluri de toate tipurile, detergenţi, căşti pentru audiţie muzicală, articole de menaj şi altele, la fel. Dar nu alimente. Era ca şi cum cineva ar fi transformat peste noapte, o morgă în toată regula, în abator. Sau o capelă funerară într-o frigotermă la standarde europene pentru carne animală. Sau un crematoriu uman într-o afumătoare de cârnaţi şi carcase de porc. 
  
De fapt această reticenţă au manifestat-o în primul rând cei care, de mici copii, fuseseră obişnuiţi cu fosta intrare în cimitir, străjuită de trei foşti brăduleţi, doi de-o parte a porţii de la intrare, mai mult molizi decât brazi, şi altul argintiu, în cealaltă parte, brad de- adevăratelea. Foşti brăduleţi, deoarece, de când fusese abandonat cimitirul, concitadinii se obişnuiseră cu starea în care îi aduseseră copiii dornici pe-atunci, de a folosi iarna, aleea principală dintre morminte drept derdeluş, descolmpletându-le treptat coroanele, ciuntindu-le vârfurile şi zdrelindu-le tulpinile în aşa fel, încât bieţii arbori ajunseseră zdrenţuiţi ca nişte cerşetori la uşi închise. 
  
Chiar dacă atunci când patronului i se aprobase construirea supermarketului, cimitirul nu mai arăta la suprafaţă, a cimitir. Dar el, acolo, în adâncuri, nu era şi nici azi nu e cu nimic mai prejos de un alt cimitir aflat pe rol, adică un cimitir în viaţă, cu humusul lui, mai humus decât în alte părţi, cu putrefacţiile lui normale, mai ptrefacții decât în alte părți, şi cu nişele şi criptele lui neaoșe…Şi, cu toate că în urmă cu zeci de ani, grilajele forjate și împrejmuirile de pe morminte, fuseseră descompletate treptat şi cărate de cei care urmau să le folosească fie la coteţele de porci, fie la consolidat garduri şi boxe în gospodărie, fie la griluri (când încă nici nu se inventase termenul grill), iar monumentele funerare, după raşchetarea barbară a literelor, ajunseseră şi ele, tot în anii puterii populare, simple umpluturi în fundaţii de case - în momentul înfiripării supermarketului, cimitirul exista, fiindcă propriii lui morţi nu fuseseră în nici un caz, duşi de acolo și reînhumați în vreun alt cimitir. 
  
La început unii credeau că, intrând în supermarket, păşesc pe te miri ce monumente funerare rabatate fulger la pământ, de buldozere, de ifroane şi de caterpilare, şi îngropate în marea grabă a finalului de secol, în fundaţie. Într-un cuvânt, unii dintre cetăţenii orăşelului nostru erau convinşi că e o blasfemie să amenajezi un magazin, oricare ar fi el, pe osemintele stră - stră - strămoşilor lor. Poate că de aceea aşa i-a şi rămas supermarketului numele: La cimitir. Nimeni nu zice : Mergem la Kaufland, aşa cum se cheamă de adevăratelea supermarketul. Toată lumea zice: Mergem la Cimitir, la şoping. Adică ceea ce, în limbajul nostru neaoş, s-ar traduce: Mergem la Cimitir, la cumpărături. Ori că ar zice cineva şoping, ori că ar zice cumpărături, aceleaşi articole- stereotip, croite în serie, îl aşteaptă bine-mersi, pe cumpărător: cam aceleaşi feluri de mezeluri cu acelaşi gust, aceleaşi feluri de de şuncă cu acelaşi gust, aceleaşi feluri de brânză cu acelaşi gust, aceleaşi feluri de chibrituri, aceleaşi feluri de bere, aceleaşi feluri de cola, de peşte congelat şi altele. Şi toate cu acelaşi design și cu același gust. 
  
De asemenea, mulţi zic şi azi că e mare păcat şi să dai drumul în acest supermarket, la muzică de bună dispoziţie, cum e şi firesc. Că e ca şi cum ai pune muzică de petrecere în oricare din cimitirele aflate pe rol. De fapt, ca şi cum ai pune muzică pentru aparţinătorii morţilor, care vor să stea în cimitirele aflate pe rol, în linişte, pe băncuţe lângă morminte, ca să se roage. Sau, zic alţii, că ar fi bine ca patronul să fi chiar fixat o zi pe lună în care să se fi dat ceva de pomană clienţilor, la ieşirea din supermarket. Un covrig, o bomboană de duzină sau o bomboană Cojac. Sau măcar un articol care nu se trece. Ca să fie împăcate şi gazdele. Cele de sub pământ. Şi să nu se supere pe noi, cei vii. Adică pe viitorii morţi. 
  
Dar cine oare ar pleca urechea la poveştile şi chiar la propunerile cetăţenilor ? Orice ar fi, patronul căruia clevetirile nu-i aduc niciun profit, ar răspunde prompt: există o conducere a oraşului care, dacă ar da ordin ca abatorul de păsări să se mute fulger în mijlocul cimitirului, se mută orice s-ar întâmpla. Sau dacă acel Consiliu Local ar aproba amenajarea unui patinoar în mijlocul oricărui cimitir, s-ar face imediat, fără discuţie. Şi cetăţenii ar trebui să tacă pe mai departe, chiar şi dacă, in extremis, s-ar trezi cu un bâlci sau cu un aeroport în toată regula, în centrul cimitirului, alături, vorba aceea, de cei dragi care-şi dorm nu întâmplător, somnul de veci acolo. Şi nu e nimic absurd în ceea ce ar putea răspunde cetăţenii oraşului. Ei vor răspunde mai departe ceea ce-au răspuns şi când, în anii puterii populare, auziseră că chiar gard în gard cu cimitirul aflat pe rol, urma să se amenajeze stadionul oraşului, la standardele bolşevice de atunci. Adică n-ar zice nimic. Sau ar răspunde în ultimă instanţă, ceea ce aveau să răspundă mai târziu, după aşa-zisa revoluţie, când lângă sala de sport a Stadionului de tip Adrian Năstase, se construise o capelă mortuară la standarde europene. 
  
Până una-alta, cum orice minune, domnul meu, ţine trei zile, mai marii oraşului, care nu mai erau de această dată atei, ştiau că şi nemulţumirile maselor n-o să ţină nici ele, mai mult de trei zile. Că oamenii se vor obişnui încet şi aşa, să meargă la cumpărături numai şi numai în cimitir. Decât să fi fost construit acest supermaket pe un teren arabil, virgin şi să fi stresat lumea, ca mai toate marketurile azi, prin învăluirea clienţilor în perdeaua amăgitoare a stereotipurilor, mai bine aşa. Construit pe acest teren, supermarketul trebuia să fie totuşi cu un cap mai sus decât toate supermarketurile făcute în serie, din întreaga ţară. Trebuia să dreseze clienţii. Aşadar decât să caute clienţii de pildă, covrigi şi macaroane cu găuri croite anapoda ca în alte supermarketuri, mai bine să găsească aici, în cimitir, covrigi numai în raionul Covrigi, de toate mărimile, iar găurile lor în raionul Găuri, tot aşa, de toate mărimile; macaroanele să le găsească la raionul Macaroane de toate calibrele, împreună cu melcişorii şi cu tăieţeii şi cu spaghetele de toate calibrele, iar găurile aferente, cum spuneam, numai la raionul Găuri. Pe raioane, pe semiraioane, pe treisferturi de raioane şi pe colţişoare de raioane. Cel puţin clientul să ştie odată pentru totdeauna, un lucru: că dacă vrea să caute găuri, atunci să meargă la raionul cu Găuri de toate felurile şi calibrele: de doi, de patru, de şase, de opt, de zece, etc 
  
Tot aşa se va proceda şi cu pupăza peste colac. Ca să nu se trezească clientul, hodoronc-tronc, aşa ca în marketurile de duzină, cu colac peste pupăză, aici le va găsi, tot aşa, separat : pupăza la un loc cu pupezele, la raionul Pupeze, şi colacul la un loc cu colacii, cu cozonacii şi cu tot felul de chifle şi cornuri, la raionul Cozonaci. Mare descoperire a fost aceasta, cu raioanele, cu semiraioanele, cu sferturile de raioane, cu colţurile de raioane şi cu colţişoarele colţurilor de raioane… Până şi dopurile, oricine le va putea găsi la dopuri de plasitc, la dopuri cu filet sau la dopuri fără filet, şi sticlele la sticle, în raionul Dopuri şi capse şi respectiv în raionul Sticle. Sacii la saci şi sforile la sfori. Şireturile la şireturi, nasturii la nasturi, aţica la aţică şi fermoarele la fermoare. Acele la ace. Pipotele la pipote, ficaţii de pasăre la ficaţi, inimile la inimi, aripile la aripi, ciocănelele la ciocănele, capetele de pasăre la capete cu sau fără creste, etc.” 
  
Sinu realiză într-un târziu, că în loc să ajungă la supermarket, reveni la mașină, pentru că-și uitase cardul. 
  
” - Hai să zicem – auzea Sinu vocea fostului coleg de spital, venind din adâncurile lui insondabile - că din acest punct de vedere, supermarketul din cimitir nu s-ar deosebi cu mult de alte supermarketuri, în care toată marfa e repartizată pe raioane şi regiuni, nu şi pe subraioane şi pe subsubraioane sau pe colţuri de raion şi colţişoare de colţuri de raion, aşa ca aici. Aceasta mai ales dacă nu s-ar ţine cont de marile avantaje ale acestui supermarket din cimitir. De pildă, ofertele şi superofertele aici, sunt cu adevărat cartea de vizită a acestui supermarket. Dacă ar vrea cineva să cumpere peşte oceanic, îl va costa, fireşte, o grămadă de bani, aşa cum l-ar costa oriunde în supermarketurile de acelaşi fel din ţară. Dacă el va cumpăra însă o pereche de peşti, adică lângă o femelă, şi un mascul, preţul va scădea la jumătate. Într-un cuvânt, un peşte îi vine cumpărătorului, gratis. Tot aşa se procedează cu pulpele: cumperi o singură pulpă de vacă, de porc, de oaie, de capră sau de pasăre, te costă mult. Cumperi perechea, adică şi o pulpă de taur, pe lângă o pulpă de vacă, o pulpă de scroafă, pe lângă una de porc, o pulpă de de berbec, pe lângă una de oaie, o pulpă de cocoş lângă una de găină sau o pulpă de ţap, pe lângă una de capră, eşti avantajat. La fel, dacă iei din congelatoarele alea enorme cu uşi culisante din sticlă, pe care-ţi îngheaţă mâinile ca iarna, ceafă, creieri, limbă, mandibule cu gingii cu tot, unghii, femururi, tibii, adidaşi de porc, etc. Dacă în momentul decontului, lângă ceafa de porc, ai în coş şi o ceafă de scroafă sau dacă lângă limba de vacă ai şi o limbă de bou, automat produsele se vor situa la jumătate preţ. Şi clienţilor încep să le intre toate acestea în reflex : lângă creierul de porc, mai pune omul o pungă de creier de scroafă, că nu-l doare mâna; iar lângă unghiile de mascul, mai pune şi unghii de femelă; lângă un femur de femelă, mai pune un femur de mascul; lângă o tibie de femelă, una de mascul. Tot aşa, lângă adidaşi de porc- mascul, repede mai pune şi o pereche de adidaşi de scroafă, mai firavi. Nu mai vorbim de articole reprezentând organe interne dublete: rinichi, plămâni, testicule, urechi, ventricole, atriumuri, valve, ochi, nări, vene cave, oase şi tendoane de toate calibrele. Clientul se vede obligat să cumpere amândoi rinichii, amândoi plămânii, amândouă testiculele, ambele urechi, ambele atrii, ambele ventricole, ambele valve, vene cave de abme sexe, oase de ambe sexe, tendoane de ambe sexe, etc., ca să iasă mai bine la preţ. La intrarea în supermarket oricine poate zări afişe mari, intenționat mai tentante și mai ales panoramice cu litere cel puțin de A 4 : Cumpără azi, organe de ambele sexe !; Cumpără ! Cumpără!; Cumpără chiar acum organe de ambe sexe !; Cumpără, cumpără, cumpără !; Numai aici, în supermarketul tău din cimitir, găseşti ce-ţi doreşte inima !, Numai aici poţi da lovitura” ; ”Cumpără-ţi organele preferate ! 
  
Pe de altă parte, ferească sfântul ca, vreodată, vreun client să caute nas de porc. Sau să caute spinare pentru ciorbă de fasole cu tarhon şi să găsească, aşa, ca în alte supermarketinguri, numai spinare de vacă, numai spinare de iepure, numai spinare de raci, numai spinare de broască, numai spinare de scoici, numai spinare de oaie sau să nu găsească nicio spinare. Aceasta ar însemna pierderea definitivă a clientului. Or conducerea supermarketului tocmai acest lucru urmăreşte, ca toţi clienţii gata formaţi, să ţină cât mai aproape. Să-şi facă cumpărăturile numai şi numai din cimitir. Aceasta cu atât mai mult cu cât supermarketul e construit numai pe locuri de veci. Lumea se obişnuise încet să-şi facă toate cumpărăturile zilnice şi săptămânale în cimitir, deoarece într-un fel, avantajele, puzderia de avantaje o determina să nu se mai gândească la aşa-zisa profanare a cimitirului, de care se făcuse anterior, atâta caz, dar când era vorba să coboare în subsolurile supermarketului, în pavilioanele în care auzise că ar funcţiona la standarde, o saună, un disco- bar şi un abator în toată regula, unde clienţii ar avea ocazia să vadă pe viu o decapitare de animal, cu pistolul, după ce acestuia, în prealabil, i s-ar aplica câte o pereche de ochelari virtuali spre a nu deceda stresat şi spre a trece dincolo de buza acestei lumi, cât mai fericit, se simțea de-a dreptul tentat. Clienţii au ocazia să vadă chiar o tranşare pe viu, așa, de la mama ei, şi chiar confecţionarea unor mezeluri de la mama lor. 
  
O serie de reclame invită clienţii în pavilioanele de la subsol: Trăieşte-ţi clipa! ; Vizitează mallul de la subsolul supermarketului şi vei fi mai bogat ; Nu rata distracţia din mallul din subsolul Supermarketului ! ; Participă la tombola din Mall ! şi altele. În privinţa distracţiei, lumea e împărţită: unii sunt de părere că a face cumpărături în supermarketul din cimitir n-ar fi un aşa mare păcat, dar să te distrezi în rărunchii unui cimitir ar fi totuna cu cea mai mare crimă. Alţii, mai realişti, au înţeles de la bun început că acele pavilioane unde lumea se distrează, se află la zeci de metri mai jos de nivelul mormintelor. Că acele subsoluri n-ar avea nimic comun cu locurile de veci. Că acel underground se află practic, peste un alt underground care la rândul lui s-or afla, mai mult ca sigur, pe underground-ul care s-ar presupune că ar fi cel propriu-zis”. 
  
2. ORI DE CÂTE ORI MERGEA LA CUMPĂRĂTURI, chiar şi acum în epoca faimoaselor malluri şi a grozavelor supermarketuri, încă de la intrarea în magazin, lui Sinu îi năvălea în minte imaginea primei lui soţii, Micuţablondăpeltică (Așa se decisese să-i scrie numele, altfel Sara s-ar fi confuntat cu oricare femeie) cum îi plăcea s-o alinte pe - atunci, prin anii ’80, când încă mai vuiau pe Corso, patriarhalele prăvălii, alături de magazinuţele deja moderne, dispuse frumos în circuitul destinat promenadei, fiecare cu treaba lui, cu designul lui tributar epocii dintre războaie, şi cu mărfurile lui. Aceasta se datora poate pentru că şi lui i se făcuse foarte repede iniţierea în meseria de însoţitor de femeie aflată la cumpărături (Nu oricine ajungea pe-atunci la acest rang! Sau la rangul de a fi rugat de acea femeie să-i încheie acolo, în separeul unde încerca diferite haine, copciile sutienului, pe la spate!), iniţiere care presupunea, printre altele, şi trecerea novicelui prin matusalemicele focuri ale răbdării. 
  
Lui Sinu i se părea atunci că Sara nici nu era ea însăşi, aşa cum o ştia şi o admira el, fără foamea aceea specifică femeilor, de a străbate în galop sau la pas, toate prăvăliile şi magazinele posibile oricărui oraş din această lume sau pe cele dispuse frumos în centrul orăşelului lor cu tentă medievală, în aşa fel ca, pe parcursul unei promenade, să vizualizeze toate mărfurile nou- apărute. Sara n-ar fi fost, prin urmare, ea însăşi în carne și oase, fără curiozitatea aceea de a vedea, de a atinge, sau chiar de a încerca obiecte de îmbrăcăminte sau de încălţăminte provocatoare, chiar şi cu riscul de nu le cumpăra. Şi el, Sinu, o urma fidel, asemenea câinelui care se ţine de cel care-i asigură confortul, mai cu seamă în magazinele de confecţii, unde aceleaşi obiecte, aproape fără semnificaţie, erau aranjate ostentativ şi apetisant în vitrine sau chiar pe tejghea. Cum ajungea Sara să le atingă, mărfurile acestea deveneau altele. Ca după un ritual ezoteric. Din nume comune parcă deveneau nume proprii. Parcă nu mai erau aceleaşi pulovere, aceleaşi furouri, aceleaşi sutiene, aceleaşi desuuri, aceleaşi rochii sau aceleaşi fuste. Toate aceste articole, parcă într-o clipă, prindeau în mâna ei suflet, toate șușotind sau vorbind deja numai de prezenţa ei, a Sarei. După ce pipăia zeci de exemplare, alegea într-un final, una sau două piese. Spre exemplu, o fustă şi o bluză. Le mula repede pe ea, răsfăţându-se câteva momente cu ele lipite de piept și sprijinindu-le cu bărbia, apoi dispărea după perdeaua separeului, în faţa căruia îl punea pe Sinu de pază, ca nu cumva să fie văzută dezbrăcată de cineva. Nici măcar de alte femei. Şi în acele minute, cât stătea Sinu de pază lângă separeu, dincolo de perdeluță, parcă se dezechipa şi se echipa în grabă o cu totul altă femeie, nu tocmai Sara. Sara parcă ar fi dispărut în tot acest răstimp din micuţul separeu, pe o uşă din fund, care în realitate nici nu exista, şi ar fi plecat undeva, departe şi pe el l-ar fi lăsat singur ca într-o gară pustie. Doar mişcările ce răzbăteau în valuri de dincolo de perdea, semnificând dezbrăcarea/ îmbrăcarea și reversul, îmbrăcarea/ dezbrăcarea repetată a noii îmbrăcăminţi, mai reuşeau cât de cât, să dea contur exclusiv auditiv prezenței propriei lui soţii. Apoi se auzea de dincolo de perdea o voce mai mult şoptită: ”Poţi să te uiţi”. Atunci în Sinu se petrecea ceva ciudat. Se vedea învăluit parcă de o nouă lumină. Vârându-şi capul dincolo de perdea, putea zări mai întâi în oglinda cât un stat de om a separeului, un chip de femeie parcă străină lui şi mai apoi, în faţa lui, s-o vadă pe adevărata femeie, pe cea în carne şi oase, cu o etichetă la fustă, atârnându-i undeva, dinjos de genunchi. Nici nu ştia Sinu la care să se uite mai repede: la acea Sară aflată atunci în prima fază a căsniciei lor şi pe care nu avea nici cum s-o mai găsească de atunci încoace nicăieri, nici în celelalte faze (câte faze, tot atâtea soţii), sau să se uite la dublul ei din oglindă, parcă ceva mai tânăr, cu trăsături mai drăgălaşe, mai îndrăzneţe şi mai adolescentine. (Nu ar fi crezut vreodată că un bărbat se poate căsători de câteva zeci de ori, poate de sute de ori cu aceeaşi femeie! De aceea lui Sinu îi plăcea când şi când s-o necăjească pe Sara vorbindu-i mereu mai tentant despre prima lui nevastă, despre a doua, despre a treia, despre a 15-a şi aşa mai departe până la douăzecea. Şi de fiecare dată ca despre o altă soţie. Parcă de fiecare dată, despre o altă Sară. Zadarnic ar mai fi căutat-o el, în etapele- căsnicii ulterioare, pe Micablondăpeltică. N-ar mai fi găsit-o, aşa cum nici astăzi n-ar mai găsi-o, chiar dacă Sara n-ar fi plecat de tot din viaţa lui, după cearta pentru scheletul uman expus de el în living. N-ar mai fi găsit-o şi tot timpul avea senzaţia că, la fiecare schimbare, se repeta faza aceea, cu separeul când cea de dincolo de perdea ajungea să fie, la ieşire, o altă Sară. Că cealaltă părea să fi dispărut definitiv. Tot aşa, la un anumit interval de luni sau de ani, Sara parcă intra, ca prin minune, din nou într-un separeu şi, când ieşea devenea o altă femeie. Atunci el avea senzaţia că trebuia parcă, să-şi cucerească încă o dată nevasta şi să-i ceară din nou, mâna. Avea parcă iarăși senzaţia că trebuie să meargă cu ea la primărie, să stea în faţa ofiţerului stării civile, să zică amândoi, pe rând, ”Da”, și să fie pentru nu ştiu a câta oară, din nou căsătoriţi. 
  
Prin urmare, încă la intrarea într-un magazin, oricare ar fi el, izbit de mirosurile înţepătoare de detergenţi, de portocale, de preşuri din cauciuc, de dulciuri, de ambalaje de tot felul şi de stofe noi, de foșgăiala proprie marilor magazine şi de vacarmul pe care-l crea un nou şlagăr, aproape o manea la modă, lui Sinu îi apărea nu a doua sau a treia sau a 50-a lui soţie, de pildă cea cu proteză dentară în partea de jos, cea cu părul veşnic vopsit într-un violet ceţos, ca să nu se observe încărunţirea bruscă a părului, nici cea cu faţa uşor ridată, ci femeia din prima căsătorie, cea cu un unic miros de balsam, cea cu un unic gust de amandine pe buzele senzuale, cea cu ochii de cleştar în care el putea vedea zeci de lumi înfiripându-se ca şi galaxiile din Haosul dintâi, şi mai ales cea cu pas fin. Îi apăreau cerceii aceia cu pietre albăstrui, primiţi de la bunica ei când avea un an, împreună cu inelul de logodnă cu safir. Obiecte pe care ea i le făcuse cadou singurei lor fete când aceasta păşise în clasa a noua, cu o lună înainte de a dispărea în accidentul de avion. 
  
3. IATĂ CĂ VENI ȘI ZIUA CEA MARE. Intră în supermarket fără să-și ia un cărucior pentru cumpărături, și deodată auzi din spate o voce dulce de femeie : „ – Nu încercați un parfum pentru bărbați ?” Întoarse capul și atunci își dete seama că la intrare, nu le observase pe cele două fete frumos echipate în costumașe deux- piece roșu și negru, care făceau reclamă la diverse parfumuri și, ca să-i atragă mai bine, îi serveau și cu un pahar cu suc după preferințe, din partea casei. Sinu reținu zâmbetul fetei celei blonde, cu părul cârlionțat și cu nasul puțin în vânt. Pe semne ea fusese cea care pusese anterior întrebarea. – ”Întindeți palma” – zise aceeași fată și îi pulveriză trei feluri de parfumuri din flacoane cât mai fistichii. Sinu își duse palma la nas și mirosi. Într-adevăr, toate trei parfumurile aveau un miros atrăgător. Ultimul avea un miros mai dulce. Asemănător celor pe care i le făcea Sara cadou. Luă în mână un pahar cu suc de portocale fără acid și, dintr-o sorbitură, îl goli. Abia atunci realiză că-i fusese foarte sete. 
  
Despărțit de cele două fete și ajuns printre rafturi, în raionul cu băuturi alcoolice fine, simți pe fondul unei ușoare amețeli, cum schele metalice cu zeci de muncitori pe ele, i se prăbușesc cu zgomot asurzitor în creierul lui. Îmbrânci rezemându-se de un frigider cu băuturi răcoritoare aflat lângă șirul de rafturi. Se lipi de geamul frigiderului înalt cât un stat de om și, fără vlagă, se lăsă încet pe vine și mai apoi în șezută, în timp ce gâlgâitul glasului fetei blonde de la intrare îi suna tot mai pronunțat în urechi : „ – Nu încercați un parfum pentru bărbați ?”, ”Întindeți palma”… 
  
Cu toate că lumea nu se prea înghesuia să coboare cu liftul în mallul de la subsolul supermarketului, Sinu păru a se hotărî să facă în sfârşit acest pas, cu atât mai mult, cu cât acasă îl aşteptau o groază de teste spre a fi corectate acum, la final de semestru. Dar aşa, deodată, şi-ar fi dorit mai mult decât oricând să-l fi însoţit și ea, Sara. Să fi coborât amândoi la subsol şi să se fi distrat, să se fi pierdut printre lume, să fi lecturat amândoi tot ceea ce se putea lectura în mall şi să se fi copilărit… Să mai fi povestit încă o dată, verzi şi uscate, ca şi cum soarta nu le-ar fi fost aşa de vitregă. Simţea că, cu o astfel ocazie, ar fi avut şi el curajul să-i fi cerut iertare Sarei, pentru nepăsarea cu care o tratase în ultimele ei zile. Şi poate că nu atât performanţa reclamelor fosforescente şi cât mai provocatoare, cât ideea că acolo, la subsol, ar vedea un chip asemănător chipului Sarei, îl făcea mai hotărât, mai puţin ezitant. Îl făcea să lase la o parte orice prejudecată. Iarăşi prejudecata că el n-ar avea cum să-şi mai revadă vreodată jumătatea. Scoase maşinal mâna stângă din buzunarul gecii, ca să o prindă pe o Sară imaginară de mână şi s-o tragă mai aproape de el. Ar fi vrut să facă din nou remarca: ”Ce mâini reci ai.” S-o audă şoptind cu glasul ei catifelat: ”Sincere…” şi să zâmbească provocator, apoi să-şi strângă degetele reciproc. 
  
Scoase o bancnotă de cincizeci lei (preţ în care era inclus şi un meniu) şi se îndreptă spre lift. Acolo îl întâmpină o fată înaltă, subţire, cu buze senzuale şi cu părul blond unduind pe umerii zvelţi. Ea îi arătă unde să vâre bancnota. Liftul se deschise. Intrară amândoi în lift, el şi însoţitoarea care, între oglinzile liftului, dintr-o dată începuse să se multiplice ca prin minune şi aşteptară câteva momente să mai urce şi alţi clienţi dornici de a coborî. Una dintre fetele răsărite din oglinzi, apăsă pe un buton. Uşile se închiseră şi cabina începu să coboare încet. Parcă una din fete ar fi zis în şoaptă: ”Poţi să intri”, iar Sinu fu de grabă proiectat cu gândul, în separeul magazinului de confecţii, cu zeci de ani în urmă, lângă Sara. Chiar o zări pe Micuţablondăpeltică. Voia s-o întrebe ceva, dar îşi simţea gura încleştată. Se convinse că lângă el nu este nicio Sară şi că cele trei fete din ascensor sunt de fapt una singură, adică însoţitoarea reflectată în cele două oglinzi. Tăcerea însă întrecuse orice limită. Devenise de-a dreptul penibilă. Ar fi vrut să-i spună fetei că o confundă cu fosta lui soţie, dar nu se cădea. Cu cine să-i fi spus că semăna? Cu ce fată ? 
  
Într-un târziu, în timp ce domnişoara rodea gumă de mestecat şi butona telefonul mobil a pagubă, Sinu luă inima-n dinţi şi întrebă : 
  
- Îmi spuneţi, vă rog, cât este ora ?- şi ea îi răspunse fără să-şi ridice privirile : 
  
- Trebuie să-l resetez... Să tot fie trecut de amiazi... 
  
Sinu râse mai mult pentru sine : 
  
- Imposibil. La amiazi eram încă în şcoală… 
  
Nu i se răspunse şi Sinu continuă precipitat, explicaţia : 
  
- Eram încă în clasa a IX - a… 
  
Apoi sublinie cu voce tare: 
  
- La ora aceea încă dădeam note, domnişoară… 
  
Parcă ar fi vorbit cu o surdo-mută, deoarece la ultimele replici, Sinu nu primi niciun răspuns. 
  
- Mai durează mult ? – sparse el din nou, tăcerea. 
  
- Mai durează mult coborârea ? – repetă profesorul întrebarea. 
  
- Coborârea durează cât o urcare… - murmură într-un târziu, preocupată, fata- Coborârea şi urcarea sunt totuna aici, stimate domn… 
  
- Imposibil, domnişoară. Noi acum, nu coborâm? 
  
- Da. Coborând urcăm… 
  
- Aşa o fi… 
  
- Asta e viaţa, domnule. Nu ştii când urci că urci, că dacă ai ştii, te-ai opri, ca să nu mai cobori. Şi nu ştii nici când cobori cu adevărat, că într-adevăr cobori, ca să te poţi sustrage coborârii până nu-i târziu… 
  
Sinu simți că parcă ar fi vrut să mai spună ceva fata și această ezitare pe care ea poate că n-o numea ezitare, o făcea și mai feminină 
  
- Aşadar să înțeleg cumva, că totul e şi invers, domnişoară? 
  
- Uite c-am ajuns... 
  
- Fie-mi iertat că vă întreb, dar am auzit că mallul din subsolul supermarketului e superdotat… Că ceea ce se găsește în lumea lui, nu se găseşte oriunde. 
  
- Am datoria să vă însoţesc, domnule. Doar atât. Haideţi să ieşim. 
  
- Și totuși…- insistă Sinu cu o privite aproape mată. 
  
4. - ODATĂ AJUNS în mallul de la subsol, clientului nu-i mai vine să mai plece – păru a mai spune fata - Îl încearcă aceeaşi senzaţie pe care o are când coboară în marketul unui spital judeţean, un fel de magazin înfiripat atât pentru bolnavii internaţi în diverse secţii, cât şi pentru aparţinătorii lor, trimişi de bolnavi, să cumpere cele trebuincioase tratamentelor: seringi, antibiotice, pansamente, perfuzii, pampers, injecţii, feşe, antibiotice, vitamine, hrană, etc. Aşa cum acel market din spital îi creează vizitatorului senzaţia intrării într-o cu totul altă lume, mirifică, tot aşa, mallul acesta din cimitir, cu animaţia lui, cu austeritatea lui, cu reclamele lui, cu mirosurile care mai de care mai apetisante, dă senzaţia că cimitirul în măruntaiele căruia e construit, se află nu aici, ci în cu totul altă parte a oraşului. Numai că, în timp ce în marketul din spital, aparţinătorii pacienţilor coboară, ca să le prelungească viaţa celor dragi din saloane, aici, în mallul din cimitir – tot un dormitor – e invers: cei din saloanele- nişe, adică morţii, parcă ar suporta greutatea pământului numai ca să le facă clienţilor din mall, un fel de bolnavi aflaţi la cumpărături, viaţa mai bună. În sfârşit, marele atu al acestui mall e că, orice s-ar zice, poate scoate oricând clientul din stereotip, din acea proză îmbâcsită a supermarketului de la suprafaţă. Îl provoacă la adevărata lectură. 
  
Cine ar crede că în mallul din subsol ar găsi panică vrac sau stres vrac se înşeală. Tot așa, cine crede că ar găsi greaţă vrac sau chiar iubire vrac, se înşeală la fel de amarnic. De-a lungul zecilor de ani, de când se putea cumpăra absolut orice, vrac, lumea s-a schimbat radical. Au dispărut între timp, şi importul de socialism - vrac şi cartelele şi gurile cusute şi cozile pe câte 5-6 rânduri şi criza de marfă. Au dispărut şi vechile mentalităţi. Acum cumpărătorul e obişnuit să meargă aţă la raionul cu panică gata tranşată, cântărită şi apetisant aranjată în tăvi sub folie transparentă şi să o cumpere, ca şi cum aceasta ar fi vrac. Antricot de panică, ceafă de panică, pulpă de panică, limbă de panică, coaste de panică, picior de panică, etc. De toate. Cumpărătorul e liber să aleagă. Sau ceva mai încolo, la raionul Stres, n-ai mai vedea stres vrac, doamne fereşte. Şi stresul, la rândul lui, e gata îmbuteliat în recipiente, fie de nailon, fie din sticlă, la variate dimensiuni, la 0,75, la un litru, la doi sau chiar la 2,5 litri la preţ de un litru. Unu-n doi şi doi într-unul, la megaofertă. 
  
Mai mult, şi aici, ca şi-n alte raioane, dacă este pe fază, clientul poate găsi oferta zilei sau superoferta sezonului, când poate cumpăra mult mai multă marfă cu bani puţini. Mai abitir ca la un Second hand. Cu alte cuvinte, în mallul de sub supermarketul din cimitir, găseşti tot ce vrei. Până şi răbdare găseşti dacă ştii să o cauţi, fiindcă articolul cu pricina e aciuat pe rafturile altor raioane, ca orice obiect, cum ar fi lectura, care nu se mai prea trece. Găseşti răbdarea pe rafturi, alături de piper, de enibahar, de scorţişoară, de cuişoare, de busuioc, de ghimbir, de boia de ardei sau de alte mirodenii, înghesuită şi ambalată în punguliţe demodate. Ai zice că ori aprovizionarea cu aşa ceva se făcuse încă de pe vremea ailaltă, ori că marfa pur şi simplu, e trecută de termen şi în acest caz nu se mai merită să o cumperi. Tot aşa găseşti şi curtoazia. Dar nicidecum vrac. Şi se zice că sunt pline depozitele cu aşa ceva, undeva, în pavilioanele de sub pavilioanele de sub supermarket. Ca şi cu iubirea și cu lectura. Fiind foarte scumpe, un flacon din acelea costând, raportat la salariile românilor, enorm, o cumpără cine poate. Cine nu, se uită şi rabdă, cum spune naratorul din Povestea lui Harap-Alb, în finalul basmului, despre veselia de la nuntă : ”Cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”. 
  
Cu toate că practic, mallul se află în cimitir, ideea să nu nimereşti în raionul cu pricina sau măcar prin preajmă, exact când sunt scoase navete întregi cu marfă care se apropie de data expirării, e ceva firesc. Marfă care ar mai avea doar zile sau ore şi ar expira. Marfă care se trece uluitor de repede, cu toate că doar nimeni nu-i prost în ziua de azi, să nu citească lângă codul de bare sau în partea opusă lui, data fabricării şi data expirării produsului. Cum am spus, fiind la preţ redus, marfa se vinde cât ai bate din palme. Îţi saltă inima de bucurie când vezi feţele celor care împing cărucioarele de la un raion la celălalt, doldora cu cumpărături. Satisfăcute. Satisfăcute mai cu seamă feţele soţilor ocupaţi mai tot timpul numai cu împinsul vehicolului, că ale soţiilor, agăţate tot timpul de lista cu denumirile cumpărăturilor, fâlfâindă-n aer şi cu gândirea mereu ocupată, n-ar putea arăta atât de satisfăcute. Ieftinirea aceasta şi a iubirii, a curtoaziei, a respectului și nu în ultimul rând, a lecturii, chiar dacă ele nu se mai găsesc vrac, se întâlneşte cam de două ori pe an: înainte de Crăciun şi înainte de Paşte. Atunci se poate încărca omul de rând cu iubire, cât de cât, şi cu respect tot aşa, la butelii de 0,30 de litri. De fapt cine nimereşte, dacă are bani, se încarcă. Ori că-i creştin, ori că-i musulman, ori că-i budist, hinduist sau şintoist. Nimereşte, nimereşte. Nu nimereşte, nu nimereşte. Să fie sănătos… 
  
Până una-alta, tot de cumpărători depinde dacă în sfera gazdelor, adică a celor plecaţi din această lume, va ploua cu pâine, ca în Buzunarul cu pâine a lui Matei Vişniec, sau dacă făcându-şi cumpărăturile în mallul de sub cimitir, clienţii îşi vor putea aranja cumva, pe Via Supermarketul, şi apele vieţii de veci. 
  
5. DUPĂ UN TUR DE ORIZONT prin întregul mall, fata îl luă pe Sinu de mână şi-l trase după ea ca pe un fel de uşă de incendiu, în direcţia Sauna. Intrară în primul pavilion de sub mall, dotat un promontoriu pe mijloc, înalt până la tavan. Se urcară pe vârful movilei de unde trebuiră să coboare printr-un orificiu de la a cărei buză începea o scară în spirală brumată, apoi un tobogan din plastic prăfuit, multicolor, pentru copii. Foarte uşor alunecară pe un tobogan jos, în cel de-al doilea pavilion mult mai mare şi tot în formă de con, ale cărui pardosele duceau în centru, spre un orificiu mult mai strâmt. Fata îi făcu semn lui Sinu, să coboare din nou. Sinu numără treptele în formă de spirală, grupate în segmente tot de câte şapte, la capătul cărora se trezi într-o sală imensă, cu pereţii concavi, ticsiţi cu cărţi şi cu aer închis. Sute de volume. Sinu simţi că trebuie să se urce pe o scară dublă, spre a vedea de sus ceea ce nu mai văzuse niciodată. Atât. Adică să facă ceea ce-i recomanda însoţitoarea să facă. Cu cât urca mai sus pe scară, cu atât volumele de pe rafturi erau mai vechi şi chiar sus de tot, pe ultimul raft se aflau numai suluri de papyrus. Într-adevăr, nu mai văzuse niciodată suluri de papirus vechi ca istoria. Şi niciodată nu mai simţise mirosul închis, ca de ceară stătută, al cărţilor, sau ca de scândură putredă. Dar oare numai pentru aceasta să se fi urcat el până sus, aproape de tavan unde aerul parcă era ceva mai cald şi pişcăcios? Sinu simţi în nări, la un moment dat, prea mult praf şi voi să coboare. Atunci îşi dete seama că se urcase mult prea sus. De-a dreptul în zenitul sălii. Scara începu să se bâţâie încet, încet. Pentru că de dincolo de standul de cărţi, se auzea o melodie foarte cunoscută, Sinu dete deoparte câteva suluri de papyrus, ca să vadă ce se-ntâmplă. Îi răsuna acum în urechi, un vals care parcă împrospăta aerul. Auzi de jos glasul însoțitoarei, ca un ecou: “Coboară, domnule Sinu.” Privi scurt prin fanta creată de scoaterea sulurilor. Văzu la început un perete imens pardosit cu cârlige de măcelărie, în care atârnau, ca nişte paltoane, carcase de porc, jamboane de mânzat, jumătăţi de oaie, pulpe de vacă, organe interne atârnate de limbă, cârnaţi neafumaţi, scăriţe şi alte articole de abator. Aici era precis abatorul de care auzise el, unde clienţii ar putea vedea pe viu- cel puţin aşa auzise Sinu - cum se taie un animal, de la A la Z. Aici ar putea vedea cum animalelor li se pun, cu un sfert de oră înainte de împuşcare şi înjunghiere, ochelarii aceia virtuali. Melodia devenea pe-ncetul tot mai intensă, tot mai fierbinte şi părea că făcea din acel carnagiu, ceva frumos, ceva romantic. Cineva, vreun măcelar, mai mult ca sigur, lăsase CD- playerul pornit după terminarea zilei de lucru – îi trecu prin minte lui Sinu. Cineva căruia îi mersese bine în acea zi. În sutimi de secundă îi veniră în minte alte presupuneri: citise undeva că nu era suficient ca animalele sacrificate să moară doar nestresate şi de aceea, după tăiere, în timp ce carcasele erau lăsate în poziţia atârnat pentru zvântare, trebuia să li se pună muzică relaxantă, spre a nu le rămâne muşchii încordaţi. Mai citise acolo ce mai presupuneau oamenii de ştiinţă. Cum că, după decapitare, animalul încă ar mai auzi şi ar mai simţi totul, timp mai bine de o oră. Aşadar, cărnurile acestea, tone de carne, precis se relaxau acum în voie, graţie acordurilor muzicale. 
  
În auz, de jos, de lângă scară, vocea însoţitoarei : 
  
- Domnule Sinu, coborâţi vă rog, ca să mergem la saună, că se face târziu. Vă rog conformaţi-vă. Altfel nu vom mai ajunge la saună... 
  
Sinu nu răspunse, pentru că pe platoul cu gheaţă din mijlocul sălii de sacrificiu a abatorului, în acel moment, ca prin minune, apăru o balerină cu echipament roșu-carmel patinând. Fata ţinea în mână o jumătate de carcasă de miel şi dansa cu ea, ca şi cum aceasta ar fi fost partenerul ei de dans. Se oprea. Făcea piruete ridicând, pe parcursul acestora, carcasa deasupra capului. Arunca apoi carcasa în aer şi repede o prindea lăsând-o să alunece pe spate şi încet, pe ritmul valsului, o scotea printre picioare, în faţă. Punea din când în când, cum îi dicta linia melodică, jumătatea de miel jos pe gheaţă şi se apleca peste ea, mimând un sărut, apoi actul sexual. În sfârşit, lăsă carcasa acolo, jos şi, după ce făcu un tur de sală în aplauze virtuale, smulse încă o jumătate de carcasă de pe cuier şi o aduse lângă cealaltă. Apoi aduse o altă carcasă. Apoi alta şi alta. Aduse toate carcasele disponibile. Sinu numără 28 de carcase aranjate una lângă cealaltă perfect, pe perdeaua de gheaţă. Apoi, odată cu epuizarea melodiei, balerina dispăru. Sinu privi în spatele lui, în josul scării, spre însoţitoare care precis nu mai avea răbdare. De data aceasta, la baza scării nu-l mai aştepta nimeni. Doar întunericul. Luă mai multe suluri de pe raft şi încercă să sară dincolo de standul cu cărţi, în hala de abator devenit patinoar, luminată. Între timp, aceeaşi balerină drăgălaşă, împreună cu alte două balerine se apucară să tranşeze carcasele. Lui Dinu i se păru atunci că pe una din balerinele nou-venite o cunoştea. Pe cea mică şi blondă şi strigă de mai multe ori, ca apucat: ”Micablondăpeltică !” Nu primi niciun răspuns. Fetele lucrau de zor, captivate parcă de itemii unui ritual. Erau extrem de atente la gesturi, iar acestea erau însoţite de texte cântate. Apoi Sinu se răzgândi şi vru să coboare de pe scară, ca să intre pe ocolite, pe o eventuală uşă în abator, dar abia atunci își dădu seama că e gol pușcă. La o mişcare necontrolată scăpă vreo câteva suluri pe duşumea, făcând un zgomot asurzitor. Stete nemişcat câteva secunde ascultându-şi bătăile inimii tropăind spre ceafă. Ca la o comandă, începură să cadă câteva din „cărţile de pe rafturi, dispuse de jur împrejurul sălii. Fulgerător de repede se stârni o adevărată avalanşă de cărţi. Acum putea să le vadă bine pe fetele din abatorul - patinoar mult mai de jos, cum tranşează carnea după un ritual bine stabilit. Le atenţionă din nou, dar fără rezultat. 
  
Într-un târziu, coborî de pe scară pe muntele de cărţi şi, în mirosul acela înţepător, adormi… 
  
Fu trezit apoi, de un glas dulce de femeie, extrem de cunoscut. Deschise ochii și rămase stupefiat. Crezu că visează și strigă : 
  
- Micuțablondăpeltică ! - la care balerina din fața lui, acoperită numai cu un voal aproape incolor și cu un surâs fermecător, lui răspunse zâmbind : 
  
- Chiar ea e… 
  
- Incredibil…- murmură Sinu încercând să-și acopere goliciunea. 
  
- Nimic nu e incredibil. Nici măcar faptul că însăși goliciunea este o haină, Sinule. Haina dintâi… 
  
- Iartă-mă, Sara… 
  
Sara scăpă un zâmbet scurt și-i răspunse cu o voce anemică : 
  
- Iarăși formalități ? Spune, acum ești pregătit pentru un spectacol de film ? 
  
- Și costumul ?…Și cravata?... Și pantofii de duminici ?…Nici măcar banii nu-i am… - murmură Sinu debusolat. 
  
- Nu mai ai nevoie de nimic din toate acestea. Cu o singură condiție : să fii capabil de iubire… De marea Iubire. 
  
Sara îi întinse mâna și, porniră amândoi pe niște scări rulante. 
  
- Unde mergem, Sara ? – întrebă Sinu. 
  
- Spre Rărăritul Lunii, cea mai performantă sală de cinema din… 
  
- Sara, îți mulțumesc… 
  
- Fii atent la picioare… 
  
Și Sara o luă înaintea lui : Pâș ! Pâș ! 
  
Referinţă Bibliografică:
Ultimele lecturi ale lui Sinu / Nicolae Suciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1890, Anul VI, 04 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Nicolae Suciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolae Suciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!