Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 2118 din 18 octombrie 2016        Toate Articolele Autorului

Scuzați, că mor!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Scuzați, că mor!  
 
 
 
 
 
După vreo zece pași, moș Ion Bălănescu se simți foarte obosit și se așeză pe scara prispei, oftând din greu. În ultima vreme i se pare că timpul curge mai repede decât gândurile lui. Rezemându-și capul în baston, începu să mediteze:  
 
  • Cum mai trece timpul!... Nouășcinci?...sau nouășase?...Parcă mai contează... În fond, ce mai este un an?
N-apucai să tremur bine iarna trecută, că veni primăvara. Când se-ncălzi, întrebai pe fi-miu Mihăiță:  
 
  • Ce-i cu căldura asta, mă băiatule? Nu suntem în primăvară?
  • Care primăvară, bă tete, că e vară, vară, cu atâta zăpușeală!
Dar eu așteptai să vină ploile... că așa e primăvara. Înfloresc pomii, înverzesc grădinile... Când veniră ploile, zisei băiatului:  
 
  • Gata, mă, veni primăvara?
  • Care primăvară, bă tete? D'acu' tre' să vină toamna. Acuș vine septembre!
Ce să fac? Așteptai toamna cu frunze ruginite. Și mă uitai pe fereastră să văd toamna aurie...cum cad frunzele...Când colo, crivăț cu troiene. Iar îl întrebai pe băiat:  
 
  • Ce, mă, sări iarna peste toamnă?
  • Care iarnă, bă tete, suntem în octombrie.
  • Aha, te duci la semănat...
  • Care semănat, bă tete?
Așteptai să treacă nămeții... și iar mă uitai pe fereastră. După ce trecură, spusei lu' Mihăiță:  
 
  • Nu te duci, mă, la semănat? Că se sfârșește toamna.
  • Care toamnă, bă, tete, că mâine-poimâine tre' să tăiem porcul. Acu vine revelionul!
  • Ce, bă, trecu anul?
  • Care an, bă tete?
  • Așa-i, care an, ce an? Ăsta a fost an? Adică ăla...anul trecut.
Doamne, nici nu știm cum trece timpul. Anul ăsta, cald...cald, apoi îngheț. Primăvara, cald ca vara. Vara, ploi ca primăvara, toamna...ca iarna. Nu le mai știu rostul. Și Mihăiță a zis că anul ăsta vrea să dea lovitura cu pepenii. D´aia îl întrebai:  
 
  • Nu pui, mă, pepenii ăia?
  • Care pepeni, bă tete, că s-au făcut cât dovlecii. Zece kile, unul. Mâine încărcăm un tir și plecăm la nenea, la Galați. Că acolo e un preț bun și cerere mare. Am vorbit cu el. Nu ți-am spus că sunt hotărât să dau lovitura? Plec cu Gica și alde Gâlgâitu cu nevastă-sa.
  • Ce, bă, s-au copt?
  • Tu n-auzi că mâine încărcăm un tir și plecăm să-i vindem?
  • Când se făcură, bă, când se făcură? Doamne, cum mai trece timpul!..
Așa gândea moș Ion, sprijinit cu capul în baston. Că nu mai poate ține pasul cu vremea. Până să se dumirească el dacă s-au copt pepenii, a doua zi, de dimineață, pe la patru, auzise claxon la poartă și pe Gâlgâitu strigând ca disperatul:  
 
  • Hai, bă Mihai, mai repede, că ne prinde căldura pe drum!
Atunci i-a văzut pe Mihai și noră-sa Gica, zorind prin casă. Mihai, cu gura plină a strigat la el:  
 
- Gata! Noi plecăm, tete! O să lipsim fo zece-cinșpe zile. Ai grijă de casă, de vaci, de porci, de păsări. Pune-l pe Ionică să le dea să mănânce la timp. Și apă, bă! Pe zăpușeala asta... Stai! Ai grijă și de Ionică. Așa cum este el...să nu facă vreo boacănă! Vezi vacile! Să le ducă dimineața la văcar. Urmărește-l! Și laptele, bă! Tu mulgi vacile, tu să-i dai cheag! Că Ionică...Ai grijă de el. Să-i dai să mănânce. Și...vezi să nu umble la damigeana aia cu țuică de caise. Știi bine c-o ținem pentru pomana ta. Ai grijă!..ai grijă...ai...  
 
Îi vâjâia capul lui moș Ion. Nu mai auzea decât „ai grijă!” Amețise. A încercat să protesteze:  
 
  • Stai, mă, stai! Că eu...nu mai pot!
  • Ce nu mai poți, bă tete? Trebuie să poți, că n-are cine!
  • Bă, nu mai pot! Și... dacă mor?
  • Lasă gluma, tete, că n-avem timp!
Cu gura plină l-a luat și Gica:  
 
  • O luași de dimineață cu poantele, tete, parcă noi avem timp să te-ascultăm! Trebuie să te descurci, că...cine altul? Scoală puturosul ăla de băiat și apucați-vă imediat de treabă. Când ne-ntoarcem, să nu văd casa pe dos și orătăniile moarte de foame!
De la poartă, claxoanele nervoase și vocea repezită a lui Gâlgâitu:  
 
  • Haideți, bă, moșmăiților!
Mihai luă în spinare geanta cu catrafuse și o smuci pe nevastă-sa:  
 
  • Gata! Hai, Gico! Lasă că se descurcă el!
Când să iasă pe poartă, Mihai mai strigă:  
 
  • Bă, tete, nu te mai ține de glume cu moartea, că eu n-am timp de glume!
Și duși au fost, cu pepenii lor... A rămas cu Ionică, cu nepotu-său. Tânăr, în putere, are douăzeci de ani, dar cu mintea...ca la șapte. Altfel, băiat cuminte și muncitor. Însă trebuie să-i spui mereu: „Ionică, fă aia, du-te la ailaltă, ridică-te de colo!” Dacă-l scapi, face numai troanțe sau...nu face nimic. Acum câteva zile l-a uitat Dumnezeu în fața televizorului. Moș Ion trebăluia prin grădină, iar orătăniile...în miting de protest: vacile mugeau ca locomotivele la stop, porcii guițau sălbatic, mușcând scândurile cocinii, rațele măcăiau, de parcă dăduse vulpea-n ele și găinile cârâiau la gard, lovindu-se una pe alta cu ciocurile. Moș Ion a lăsat treaba din grădină și a strigat de pe scara prispei:  
 
  • Lasă, mă, televizorul, că ne mănâncă vietățile astea!
Ionică a tresărit speriat, de era să cadă-n fund și răcni:  
 
  • Goool! Gol, gol!
Răcnetul lui Ionică era să-l dea gata pe moș Ion. După ce și-a revenit, a strigat și el:  
 
  • Gol e-n capul tău, nenorocitule! Ieși afară la animale!
Dar, ți-ai găsit! Ionică și-a văzut în continuare de meci, așa că ...bietul moș Ion, până noaptea târziu a orânduit orătăniile din curte.  
 
Ieri seara s-a trântit puțin în pat, că obosise. Nu l-a mai controlat pe Ionică...și nici astăzi dimineață, că s-a sculat mai târziu.Când s-a sculat, și-a pus mâinile-n cap. Ionică lăsase gălețile cu lapte în bătaia soarelui, fără cheag. Bineînțeles, a trebuit să-l dea la porci...  
 
  • Ionică, Ionică! Nu degeaba îti zice lumea cum îți zice!
  • Paliul, bă tataie, paliul! Hă, hă, hă! Așa-mi jice lumea. Tu, de ce nu-mi jici așa?
  • Nu vreau, mă Ionică, nu vreau! Că eu tot mai sper să te faci băiat deștept.
  • Da´ de ce să fiu dejtept, bă tataie? Nu e mai bine jmecher? Așa jice băecii: „bă, toci dejtepcii sunt niște proști.” Hă, hă! Mai bine jmecher! Așa jice băecii. Hă, hă! Dacă sunt paliu, mă crede băecii jmecher. Hă, hă, hă!
Nimeni nu-și mai aduce-aminte de ce îi zice lumea lui Ionică ”Paliul”. Se zice că atunci când era băietan de vreo zece-doisprezece ani, l-au bătut niște ciobani, așa cum știau ei să bată, ciobănește. Numai că...de la bătaia ciobanilor a luat-o razna. Abia l-au târât profesorii până în clasa a opta. Directorul școlii i-a spus lui Mihai, tată-său: „Ține-l pe lângă casă...că nu mai sunt speranțe.” A fost durere mare pentru părinți. Și lumea a început să-l strige așa:„bă, Paliule!” Iar el...„hă, hă, hă!”...Îi place teribil porecla, spre amarul părinților. Dar, ..și ei s-au obișnuit. Îl strigă tot așa, mai ales la supărare. Iar el... râde. Doar moș Ion oftează și mai speră să-și revină: „De, mă, Ionică, eu tot mai cred că ești băiat deștept, dar te prefaci ca să nu te pun la treabă. Bietul tac-tu și mă-ta muncesc în disperare că le-a căzut pe cap tot pământul meu. D-aia vor să dea lovitura cu pepenii ca să pună pe alții să muncească-n locul lor. Dar...pe cine, mă? Toți fac școală și... pleacă. Tu și cu mine am rămas la vatră, că n-am învățat. D-aia trebuie să muncim. Ionică se scarpină-n ceafă, a mirare:  
 
  • Păi de ce, bă tataie, să muncim numai noi doi?
  • Pentru că eu sunt bătrân și tu tâmpit. Restul sunt șmecheri sau cu școală. Hai, vezi ce fac porcii și păsările!
  • Hă, hă, hă! Râde amuzat paliul și pleacă la porci.
Așa încerca moș Ion să-l facă pe Ionică „băiat de treabă”. Dar Ionică voia să fie „băiat de băiat”. Că „așa jiceau băiecii: ce-i aia...„băiat de treabă”? În schimb, moș Ion se întreba: ce sunt „băieții de băieți”? Ofta și se străduia să-l țină din scurt pe Ionică până se vor întoarce Mihăiță și Gica. Atunci... se va odihni și el. Acum, sprijinit în baston, oftează și privește-n gol:  
 
- Of! Și i-am spus lui Ionică să ia furtunul ăla din mijlocul curții, că-l bate soarele și cauciucul îmbătrânește și crapă. Apoi... e plin de găinaț... Of, Ionică, of! Eu am spus, eu am auzit.  
 
Sprijinindu-se în baston cu greutate, se ridică gemând. Încet, încet, strânge colac furtunul. Înceracă să-l ridice, opintindu-se. Nu reușește...Sprijinindu-se în baston, se mai opintește o dată. Dar, simte o usturime la burtă. Pe căldura asta, nu-și mai pusese brâul...și vechea hernie... Cu un țipăt de durere, scăpă furtunul. Încercă să-l târască, dar furtunul era prea greu. Durerea de la hernie creștea.  
 
  • Gata, moșule, gata! Striga la el Neputința, ”zâna sa protectoare”. Încăpățânat cum era,moă Ion o sfida:
  • Cum? Eu, care am ridicat atâtea greutăți...am împins...am tras...am... Nu se poate!
  • Ba se poate! I-a zâmbit blând Neputința. Tu, care ai putut, acum nu mai poți!
Asta l-a înfuriat pe moș Ion. S-a mai opintit o dată, încercând să-l ridice pe umăr... Fatală mișcare! A căzut în fund, scăpând din mână bastonul. Durerea din burtă creștea. Îl mai dureau șalele, fundul.Un văl de ceață îi acoperi ochii, iar în timpane simți huruitul unei căruțe în goana cailor, apoi, ca o avalanșă de stânci. Zâmbi blând, bâjbâind după baston; gândi: „în timpul războiului, prin câte de-astea n-am trecut... De câte ori nu m-am târât prin ploaia de gloanțe și obuze! De câte ori nu m-a acoperit pământul...” Amintindu-și de acele clipe, reuși să se târască până pe prispă. Urcă scările tot târâș, scrâșnind de durere. Până la urmă reuși să se arunce-n pat, zdrobit de durere și oboseală. Își zise, gâfâind: „Bine că nu m-a văzut careva. Și puturosul ăla, pe unde-o fi? Of, de-ar veni copiii ăia, că nu mai fac față!” Spera să-i treacă, dar...durerile nu-l lăsară. Dimpotrivă, se amplificau și simțea că se sufocă. Respirația îi devenea tot mai agitată. Speriat, încercă să-l strige. De fapt, strigătul lui era ca un scâncet:  
 
  • I...o...ni...că!
Nu-l auzea nimeni. Îngrijorarea i se transformă în panică. El, care tot glumea pe seama „cumetrii” (așa îi zicea el), acum fu cuprins de groază. O vedea pe costeliva cumătră sprijinindu-se în coasă și râzând în hohote de el:  
 
  • Te credeai puternic, deșteptule! Hi, hi, hi! Făceai fițe și poante... Auzi la el - „omul pe care nu-l ia moartea! Dar... nu te iau imediat. Te mai las ca să râd și eu de tine! Hi, hi, hi! Nemuritorule!
  • Fugi de-aici, cumătră! gâfâia moș Ion. Uș, cumătră, uș!
Dar ”cumătra” nu pleca de lângă el. Râdea ca o bezmetică:  
 
  • Ce, credeai că te mai las? M-ai făcut să alerg după tine la Odesa, la Cotul Domnului, la Iași, prin trecătorile munților! Deșteptule, m-ai fugărit prin Budapesta și prin munți Tatra...Șmechere...Mai târziu, ți-ai bătut joc de mine la Canal...și la Poarta Albă...Nemernicule! Cine te crezi tu, să-ți bați joc de mine? Că te-ai lăudat la toți că... pe tine nu te iubesc. Auzi la el! Mincinosule! N-ai văzut că eu iubesc pe toată lumea? Acuș, acuș, te pup și pe tine, nenorocitule! Dar, te mai las...să mă distrez și eu.
Și Moartea râdea cu hohote de i se zdruncinau toate oasele, care...abia se țineau pe ea. Așa o vedea moș Ion și tot bălăbănea mâinile, bolborosind:  
 
  • Uș, uș...cu...mă...uș!
Tocmai atunci a intrat și Ionică. Îi sclipeau ochii pentru că scăpase la damigeana de țuică pentru pomană. Văzându-l cum scutura mâinile, strigă:  
 
  • Faci vencilacie, tataie, faci vencilacie? Te-a luat căldura?
  • Nu...Io..nică...moar...tea vrea...să mă ...ia.
  • Lașă, bă, jmecheriile. Așa ne păcăleșci tu mereu. Abia aștept șă văj cum te ia. Ce-o să mai râj...ha, ha, ha!
Moș Ion se ridică în coate și spuse cu vocea stinsă:  
 
  • Nu mai...râde...tâmpitule! Eu mor...și tu...râzi?
  • Vrei șă plâng, bă, vrei șă plâng? Ha, ha, ha!
Disperat, moș Ion înțelese că tâmpitul nu-l va ajuta cu nimic. Așa cum, în toate situațiile în care văzuse moartea, nimeni nu-l ajutase. Între timp îi revenise respirația normală. Simpatica doamnă dispăruse și ea. Intuiția îi spunea că, deși a plecat de lângă patul lui, stă pe-aproape ca să-și râdă de el. Deaceea îi spuse lui Ionică:  
 
  • Mă băiatule, de data asta nu glumesc. Moartea mă ține-n ghiare ca pisica pe șoricel.
  • Ha, ha, ha! Izbucni Paliul. Îmi place! Ca pișica pe șoricel. Ha, ha!
  • Nu mai râde, tembelule, că nu-i de râs! Pune mâna pe telefon și cheamă-i pe toți. Pe mă-ta, pe tac-tu, pe toți unchii și mătușile tale...și pe verii tăi...măcar să-i mai văd... o dată...
  • Ha, ha, ha! râdea Paliul. Că ăia...altă trabă n-au. Lașă, că le șpui eu, cum te-a luat moartea. Ca pișica pe șoricel. Ha, ha, ha!
Moș Ion scrâșni:  
 
  • Ia telefonul, dobitocule! Vino lângă mine cu el!
Paliul se sperie și, fără să mai râdă, execută ordinul bătrânului. Fâstâcit, întrebă:  
 
  • Acum...ce fac?
Moș Ion privi lung la el. Înțelese că nu se descurcă și-l dirijă ca de fiecare dată. Îl învăță cum să caute numerele de telefon în caietul de pe măsuță, cum să țină receptorul...să apese tastele... la fiecare explicație, Paliul exclama: „Ia te uită, ce jmecherie!” Apoi:  
 
  • Păi tăticu jicea șă nu m-ating de telefon că ne ușucă. Da...văj că nu ușucă.
  • Bă, ne usucă, dacă nu-l folosești cum trebuie!
  • Cum trebuie?
Moș Ion renunță la explicații. Erau prea complicate pentru Ionică. De altfel, era prea grăbit. Îi spuse:  
 
  • Lasă! Formează numărul lui unchi-tu de la Galați! Uite-aici!
Paliul formă numărul, dar... nu răspunse nimeni.  
 
  • Nu-s acasă, spuse moș Ion. Revenim diseară. Înceracă la unchi-tu Gheorghe, de la București. Uite aici.
Paliul împunse tastele cu degetul mare, ținând strâns receptorul la ureche. Din receptor țâșni un „alo!” dur, răstit, care-l făcu pe bietul Ionică să se sperie și să scape din mâini receptorul, parcă l-ar fi ars.  
 
  • Cine-i acolo, mă? Răzbătea din receptor strigătul aspru.
Cu receptorul departe de ureche, Ionică strigă și el:  
 
  • Noi suntem, bă, noi suntem!
  • Care ”noi”, bă? Țipă vocea din receptor.
  • Noi, bă! Spuse speriat Ionică. Tataia și cu mine.
  • Aha! Ce cauți, bă Paliule, la telefon?
  • Tataia, bă, vrea șă moară și jice șă venici și voi șă-l vedeci. Hai, bă, că e hajliu! Gâfâie și dă din mâini așa. Și Ionică râse fluturând mâinile.
  • Ce tot bâigui acolo, mă? Dă-l imediat pe tetea!
  • Cum șă-l dau, că eșce în pat?
  • Dă-i telefonul, tâmpitule, să vorbesc cu el!
Ionică aruncă telefonul în pat la moș Ion, parcă l-ar fi ars în palmă.  
 
Moș Ion luă receptorul cu mișcări domoale. Vocea din telefon țipa agitată:  
 
  • De ce lași, bă tete, pe dobitocul ăla să se joace cu telefonul? Aveți bani de aruncat?
Moș Ion spuse un „Alo!” stins și, după un gâfâit sacadat, a șoptit:  
 
  • Mă ... Gheorghiță...tată...mor, mă...mor!
  • Iar te ții de glume, tete? Tu cu glumele, iar eu mă grăbesc să plec în Germania.
  • Ger...ma...nia...șopti stins moș Ion. Aha, Germa...Da...eu, nu glumesc...Dacă vreți...adică...să mă mai vedeți...veniți repede...Lasă... Germania!
  • Cum să las, tete, cum să las? Este afacerea vieții mele. Nu pot s-o ratez. Dar ... când mă-ntorc, trec și pe la voi.
  • Și... când ... te-ntorci?
  • Când termin cu afacerea.
  • Aha!...Lasă!...Dacă e urgent...lasă...mai rabd eu...lasă...Dar să vii, bă, să vii! Să vă mai văz... ultima dată...
  • Așa, tete, așa te vreau! Și să nu te mai ții de glume, că mă grăbesc. Pa!
  • Salutări Irinei, bă! Și ...nepoților...Ei...ce fac?...Sunt sănătoși?
  • Lasă, lasă, n-am timp de povești! Pa!
Și se auzi o troznitură-n receptor, urmată de un țiuit. Moș Ion scăpă receptorul. Oftă:  
 
  • Ei au treabă...și eu...hop...cu moartea asta...
  • Ce jice, bă tataie? Când vine? Întrebă Paliul, care înțepenise cu telefonul în mână. Moș Ion se uită la el, lăcrimând:
  • Pune telefonul...la loc! Pe masă, mă...pe masă...Rămase gânditor, cu ochii-n tavan. Își zicea: „Copiii mei sunt foarte ocupați...și eu?...Cu moartea mea...de ce să-i pun pe drumuri?”
Văzându-l cu ochii-nțepeniți în tavan, Ionică îl întrerupse din reverie:  
 
  • Ce te uiți așa, bă? Sau mori și mie nu-mi spui, ca să mă distrej? Mori sau nu mori?
  • De, mă Ionică! Zâmbi moș Ion cu amărăciune. Se joacă moartea cu mine și eu...nu mă las prins...Du-te și vezi de orătăniile alea...că se face seară.
  • Ce să văj, bă?
  • Of, Doamne!oftă cu ochii-n tavan. Când nu voi mai fi, cine să-ți mai spună ce să faci? Mai încearcă la Galați să-l prinzi pe taică-tău!
  • Cum să-l prind?
Nu mai spuse nimic. Oftă prelung printre gâfâiturile sacadate:  
 
  • Lasă! Adu măsuța cu telefonul lângă pat... Așa...Formează numărul lui unchiu-tău...uită-te în caiet...acolo...Apasă pe aceleași cifre de pe telefon...Așa, taică! Ah! Nu așa, mă! Fii atent...
Moș Ion se chinui mult până ce chipul tâmp al Paliului se lumină:  
 
  • Aha, am înceleș! Mamăă!..Șă veji ce de telefoane am șă dau!
Și doar îi mai explicase, dar tăntălăul nu reținuse. Acum era hotărât să înroșească firul telefonului.  
 
  • Cu cine începem, tataie?
  • Ți-am zis...la Galați...
  • Aha! Ia șă vedem!
Formează numărul. Din receptor se repede un „aloo” răcnit, care-l băgă-n sperieți, de aruncă receptorul pe patul lui moș Ion, care îl luă cu mare efort. Recunoscând vocea lui Mihai, răspunse calm:  
 
  • Nu ...mai ...răcni, mă! Eu ....sunt!
  • Ce s-a întâmplat, bă tete?
  • Mor...Mihăiță...mor...ți-am zis că...mor. Veniți, bă!
  • Tocmai acu te găsi, bă tete? N-am vândut nici jumătate.
  • De ce, bă?
  • Păi...am ținut la preț, ca să dăm lovitura. Zece mii. Și...ai dracului, rânjeau la noi: „Să vă stea-n gât, cu tot cu preț!” Ai auzit, tete? „Să ne stea-n gât”. Și-a mai fost ceva.
  • Ce?
  • Păi...noi am descărcat pepenii pe trotuar, departe de piață. Și au venit unii, cică de la Protecția Consumatorilor și ne-au amendat.
  • Ce protecție, bă Mihăiță?
  • Nu știu, bă, că ăștia, ai dracului, toți se protejează. Dar pe noi, cine ne mai protejează, bă tete? Că muncim la încărcat și descărcat de ne-am rupt șalele. Și...pen´ ce? Ca să plătim taxă la piață. Că noi, cu pepenii...tot pe jos și tot în soare. Ai dracului! Doar atâta știu, să te jecmănească. Ei pe-o parte...țiganii ne fură pe alta... și mai e ceva.
  • Ce mai e, bă?
  • Căzură prețurile, teet. Rău de tot. Da...știi cum căzură?
  • Cum ...căzură...bă?
  • În picaj, bă tete, în picaj. În trei zile, de la zece mii, ajunse la două. Ținem noi de preț, ținem, de! Degeaba! Prețul se duse de-a berbeleacul, că se făcură-n piață munți de pepeni. De unde mama lor or fi venit, nu știu. Că-i spusei lui Gâlgâitu:„Gata, bă, hai și noi la două, că ne-apucă toamna p-aici!
  • Lasă, bă, tată...lasă!...Voi să fiți sănătoși...lasă!...
  • Să fim, bă, să fim! Că de-o viață-ntreagă doar cu asta ne-alegem și cu șale rupte.
  • Lasă că...dați lovitura...la anul...sau...altă dată. Să vă rugați la Dumnezeu să vă ție sănătoși. Da´...eu...mor, bă! Nu e de glumă...Măcar unul...veniți acasă!
  • Cum să venim, bă? Tre să ne scoatem cheltuiala. Cum să venim?
  • Băă! Eu...mor, bă! Veniți imediat!
  • Ai răbdare, tete, până vindem pepenii. Pe urmă...poți să mori cât vrei.
Moș Ion începu să respire tot mai greu:  
 
  • Nu...mai...nu...mai...
  • Bă, nu mă speria! Înțelege, până vând pepenii și scot cheltuiala. Ai răbdare.Totdeauna ai fost fost puternic. Și acum? Dacă simți că-ți iese sufletul, ține-l, bă, cu dinții. Auzi, bă? Cu dinții! Până venim.
  • Da...cu dinții, cu...dinții...Da´...Ilie?
  • Nenea e la mare cu familia și nepoții din Germania. Să vezi, bă tete, ce mare a ajuns fi-so din Germania și acum aruncă euroii în dreapta și-n stânga. Au fost la munte, apoi la mânăstiri și acum la mare, încă o săptămână. Ne-a lăsat pe noi să avem grijă de plante și de pisoi. Da´suntem bucuroși că ne mai scoatem din cheltuială.
  • Dă-i telefon, bă...că mor...poate...vine el...
  • Am să-i dau. Însă...nu lasă el marea, pe băiat și nemțoaica lui. Că nemțoii se distrează, bă, nu ca noi. Dacă au euroi cu carul...
  • Dă-i, bă, telefon...dacă...mor...
  • Termină, bă. Nu-ți spusei? Cu dinții, bă, cu dinții!
  • Da...cu...dinții...
  • Hai, lasă, că mă grăbesc! M-așteaptă Gica și alde Gâlgâitu, că n-au mâncat nimic până acum. Și...nu uita: cu dinții, bă!
  • Cu...dinții...
Moș Ion dădu receptorul lui Ionică, închise ochii și lasă mîna să-i atârne pe lângă pat. Ionică se sperie:  
 
  • N-auji, bă, că n-ai voie șă mori?
  • Așa e, mă Ionică! Da´...moartea asta...dac-o fi...o să fie...iertați-mă, bă copii!..Scuzați...că mor!
Ultimele cuvinte ale lui moș Ion îl amuzară pe Paliu:  
 
  • Ha, ha, ha! Auji la el: șcujaci că mor! Ha, ha, ha! Ce-mi placee!...
Peste câteve clipe zbârnâi telefonul. Ionică iar se sperie și-i aruncă receptorul lui moș Ion. Din receptor se revărsau în toată camera „alo-uri” foarte nervoase. Moș Ion luă calm receptorul și spuse blajin:  
 
  • Tu ești, bă, Iliuță, tată?
  • Ce te-a apucat, bă tete? Tocmai când îmi veni băiatul acasă? Cî-mi spuse Mihai. Începi să te vaieți tocmai când suntem ocupați. Nu înțelegi că veni băiatul cu nemțoaica lui? Au și o fetiță, bă. O dulceață bucălată. O mănânci de drag. S-o auzi cum gungurește nemțește... Danke, danke. Și tu?..
  • Mă bucur, bă, mă bucur...Da´...eu ...
  • Vrei să pleci după mama. Știu că ți-e dor de ea, dar, mai stai puțin să-ți vezi nepotul. Și strănepoata, bă! Dulceața...Ai să vezi...
  • Adică...veniți? Când, bă? Mai repede...că...
  • Iar începi? Ce ți-a spus Mihai? Cu dinții, băă! Mama ei de viață, că ai ținut-o atâta timp și acum? Băiatul a plătit cazarea pe-o săptămână și mai sunt patru zile. Înțelege și tu, ce dracu! Hai...că poți! Hai, mă, voinicule!
  • Sper să pot, bă tată. Dar...dacă...iertați-mă, bă! Scuzați...că mor...și ...n-o să pot...aștepta...să...
  • Ce să te scuzăm, bă? Nu umbla cu floricele! Ce, nu ești în stare să aștepți o săptămână? Vezi, că mă superi! Ne strici frumusețe de sejur. Așa că...
  • Știu, tată, ...cu dinții...
  • Așa! Ai răbdare o săptămână și...pe urmă...poți să...Hai, că te las!Plecăm toți la plajă. Ai grijă de tine. Pa!
Convorbirea se terminase. Ionică întrebă plictisit:  
 
  • Nici unchiu´ Ilie nu vine, tataie?
  • Nici, sunt foarte... ocupați...și supărați...Da´...eu...ce să fac? Le cer iertare că-i deranjez...La toți le cer iertare...
  • Ha, ha, ha! Hai șă-ncepem! Ionică își frecă palmele și se apropie de telefon. Este, totuși, derutat:
  • Cui mai dăm telefon, tataie?
Resemnat, gâfâind accentuat, dând ochii peste cap, moș Ion spuse stins:  
 
  • Cui...vrei...tu...Ionică...
  • A-haa! Păi tot la Bucureci, la jmechera aia de vară-mea. Poate o gășeșc chiar pe ea.
Bâjbâi în caiet și se chinui să formeze numărul. După un timp, răspunde o voce suavă de fată:  
 
  • Alo!
  • Ahaa! Te-am prins, jmechero!Credeai că-mi scapi? Ha, ha! Șcujaci, că mor! Auji, fă? Șcujaci că mor! Ha, ha, ha!
  • Alo? Ce vorbe sunt astea, Paliule? Mă sperii cu prostiile tale.
  • Hă, hă, hă! Așa jice tataia, fă! Șă-l veji cum moare...cum cașcă gura și belește ochii...
  • Aoleu! Vreau să vorbesc cu el. Hai, Paliule, spune-i să-mi vorbescă!
  • Și...dacă nu vreau? Ha, ha, ha!
Moș Ion întinse mâna spre telefon și Ionică i-l dădu. Întrebă cu voce stinsă:  
 
  • Tu...ești...îngerașul...bunicului?
  • Tătăiță! Tătăiță!...Nu mă speria, tătăiță! izbucni Angelica în plâns.
  • Nu...te...speria...frumoasa mea!
  • Îți este rău, tătăiță? Să nu mori! Uite, te sărut pe obraji, pe ochi...Uite, îți mai dau viață de la mine. Hai, tătăiță, uite, te îmbrățișez și îți mai dau viață.
Moș Ion se învioră. Zâmbi, își recăpătă respirația normală și spuse:  
 
  • Da, da, simt că mi-a revenit sufletul. Draga de tine! Cum îmi dai tu, viață?
  • Așa, tătăiță, așa! Uite că te mai îmbrățisez, te mângâi, te sărut. Simți cum te mângâi?
  • Da...da...Ce catifelate sunt pernițele tale! Și obrăjorii tăi pufoși. Doamne, ce bine mă simt! Îngerul meu protector! Vino repede la tătăița! Ia spune, vii mâine? Dacă vii tu, nu mai mor. Hai...vino!
  • Aș zbura chiar acum, tătăiță, însă...nu știi că am examen?Adică...ultimul examen...peste trei zile și trebuie să învăț.
  • Ce examen? a întrebat trist moș Ion.
  • Aoleu, tătăiță! Nu știi că dau la facultate? Nu vrei să fiu studentă? Hai, tătăiță! Ai răbdare trei zile , și zbor la tine. Am niște știri...Hi, hi, hi! Am cunoscut un băiat...
  • Ei, îngerașul meu s-a îndrăgostit!?
  • Da, da, da, tătăiță, da! Este un băiat superb. Poate venim împreună. Peste trei zile, tătăiță. Numai trei zile.
  • Trei zile...mai trăiesc eu. Dacă mi-ai dat viață...te aștept. Vino cu băiatul să mă bucurați. Apoi...
  • Apoi, ce?
  • Ei...dacă vii tu, pot să mor.
  • Nu mori deloc, trebuie să mă vezi studentă.
  • Și...studentă?
  • Da...și ...măritată. Hi, hi, hi!
  • Și măritată?
  • Apoi...hi, hi, hi! Să trăiești și să ții în brațe un stră-stră-strănepot.
  • Și stră...Da...și...și când mor?
  • Pe urmă.
  • A...pe urmă. Da...pe urmă. Bine, îngerașul meu, mi-ai dat viață. Acum, nu mai mor. Du-te și-nvață. Te aștept liniștit.
  • Să-mi ții pumnii, tătăiță! Pa!
Zâmbind visător, moș Ion scăpă receptorul. Se simțea bine. Ce minune putea face o voce cristalină cu adieri de vise albe! Misterioase sunt căile energiei vitale! „Da, pe urmă...pe urmă.” Ionică îl trezi din reverie:  
 
  • Ce, bă, te-a amecit jmechera? Ai văjut că pușlamaua nu vine?
  • Ce știi tu, mă Ionică! zâmbi moș Ion cu privirile pierdute. Pe urmă...
  • Pe urmă, bă tataie, dăm telefon la unchiu Ștancu de la Dorohoi. Măcar el să vină.
  • Nu mai dai la nimeni telefon. Nu mai mor.
  • Te joci cu mine de-a moartea, bă tataie? Uite mor, uite nu mor? Te-ai pornit șă mori, apoi mori, bă tataie! Mori, că... mă șupăr!
Nu mai așteptă replica lui moș Ion. Învățase să dea telefoane. Formă numărul unchiului de la Dorohoi, ginerele lui moș Ion. De la celălalt capăt al liniei, o voce supărată, răstită:  
 
  • Care ești acolo, bă? Ce vrei?
  • Eu, bă, unchiule! spuse Ionică tremurând. Uite, tataia moare!
  • Ce spui, bă, idiotule? Păi să moară sănătos! Ia, dă-l la telefon!
Speriat, Ionică duse receptorul la urechea lui moș Ion:  
 
  • Ce s-a întâmplat, mă, Stancule? De ce ești supărat?
  • Să spui tu ce s-a întâmplat! Că dați ca tâmpiții telefoane. Și...să nu-mi cereți mie să vă plătesc eu telefoanele voastre idioate. Ce te-a apucat, bă, să-mi dai telefon, că m-am săturat de glumele tale.
Bietul moș Ion a-nceput să tremure și să se bâlbâie:  
 
  • Eu, nu! Io...Io...nică...a vrut...să...
  • Ce să, bă, ce să? l-a întrerupt brutal Stancu. Idiotul nu dădea telefon dacă tu...cu mofturile tale...Că nu mai mori odată să respirăm și noi ușurați. Să rezolvăm cu moștenirea aia. E, ia spune, ce ai?
Moș Ion începu din nou să respire sacadat, cu astupături în gât:  
 
  • N-am... ni...mic...ni-mic...puțin...rău...
  • Mofturi! Termină, bă, buturugă uscată! Lasă lăstarii să... Că ții pământul tot pentru tine. Și casa...și tractorul...și...lasă că mă ocup eu de toate. Tu să crăpi mai repede.
Lui moș Ion îi pierise glasul. Scotea numai gâjâituri:  
 
  • hââ...hâ...ââ...â...
Stancu s-a enervat și mai tare:  
 
  • Ce tot bolborosești acolo? Mă-njuri, ai? Nu-ți convine ce-ți spun. Grijania mă-tii de boșorog! Nu m-a lăsat fie-ta: „dacă așa vrea tăticuțu”...Și mafioții ăia de fii ai tăi, scumpii mei cumnăței. Am înghițit și am tăcut. Da´...nu mai pot, bă, nu mai pot. Să vorbească legea, numai tu să pleznești odată, că m-ai îmbătrânit cu viața asta lungă a ta.
Vorbele incredibile i se înfigeau în adâncul creierului ca niște piroane. Niciodată nu-i vorbise gineri-său așa. Numai vorbe mieroase și atenție grijulie de câte ori venea și le umplea portbagajul. Acum...ce l-o fi apucat? În aceste condiții, sufletul lui moș Ion deveni tot mai ușor și-ncepu să urce spre gură sau, oricum...să fie gata de plecare. Ar mai fi vrut să rămână în trupul aproape uscat, dar...acum...Gâjâiturile sacadate scădeau în intensitate și ritm:  
 
- â...â...â...  
 
  • Ti-a pierit glasul, tată socrule? Să-ți fie clar! Nu-mi cheltuiesc eu bruma de pensie ca să-ți vin la căpătâi. Nici la priveghi, nici la-nmormântare. Direct la notar. Vreau moștenire, vreau partea mea! Dacă fie-ta n-o să vrea, o cotonogesc, o trimit la tine. Când mai era ceva de cărat de-acolo...mă mai deplasam. Scoteam cheltuielile de transport, dar așa ce aliș-veriș cu moartea ta?
  • Â...â...â...
  • Tot mă-njuri, ai, tot mă-njuri! N-ai decât. Dar trebuia să ți le spui până nu-nchizi ochii. Să mă răcoresc. Să știi și tu ce zace-n sufletul meu, de când rabd și-aștept să mori. Dar...bun e Dumnezeu! Așa că...S-auzim de bine, tată socrule! S-auzim de bine!
Troznitura din telefon a fost ultima lovitură de ciocan care grăbi sufletul lui moș Ion să se gătească de plecare. Gâjâiturile se transformară în hârâituri și horcăieli. Cu receptorul pe piept, moș Ion dădea din mâini ca un înecat. Ionică se uita la el ca un tâmp.  
 
  • Ce, bă, ai început să mori? Rânji: Hai, că începe șpectacolu´!
Dar horcăielile și zbuciumul lui moș Ion îl speriară.. Trase receptorul de fir și-l puse-n furcă. Se retrase un pas. Privea îngrozit chinul lui moș Ion și, în sminteala lui, gândi: „ca găinile alea pe care le taie el.” Dar, alea...nu-l speriau. „Însă moșul ăsta...tataia, adică...urât mai face! Dar, dacă se ridică acum și strigă: ce stai, bă, și nu te duci la porcii ăia? N-auzi cum țipă? Mai știi? Uite cum belește ochii!” Se întoarse iute și o rupse la fugă ca un apucat până-n fundul grădinii. Inima-i bătea să-i spargă pieptul. Se piti printre ierburi, la rădăcina unui salcâm.  
 
În casă, moș Ion se mai liniștise, dar stările de sufocare mai persistau. Sufla în continuare ca înecatul. Simți că sufletul său dă să iasă. Își aminti că Mihai îi zise: „cu dinții, bă, cu dinții!” Încercă să strângă din dinți, dar...nu putea...Căsca gura și gâjâia:„â...â...â...” Își aminti că Angelica îl rugase: „trei zile, tătăiță, trei zile!”...â...â...â...Nu pot!...â...trebuie să pot...â...â...Stai, suflete!...â...pentru îngeraș...â...uită-l pe nenorocit, Ioane!...â...â...nu merită...â...stai, pentru îngeraș...  
 
Tocmai când se ruga de suflet să mai stea, intră pe ușă dumneaei, ca un domn elegant, cu pălărie:  
 
  • Hi, hi, hi! Ce faci, mă? Ce tot te zbuciumi? Hai, dă mâna!
Deși nu mai avea glas, deși horcăia, moș Ion își adună toate gândurile și-i spuse:  
 
  • Cine ești? Nu te cunosc!
Moartea rămase ca proasta, cu mâna întinsă și gura căscată:  
 
  • A, uitasem că ești un idiot care nu mă recunoaște decât cu coasa și costelivă...Stupidă imagine! Poftim, îți fac pe plac!
Și se transformă în binecunoscutul schelet. Se îndârji și se repezi coasa în el. Dar tăișul coasei se lovi de cremenea gândurilor lui moș Ion, sărind înapoi cu sunet metalic prelung. Moartea se enervă:  
 
  • Ce-nseamnă asta? Nu mi s-a întâmplat niciodată...
  • Ba, ți s-a întâmplat! săriră gândurile lui moș Ion, într-un singur glas. Ți s-a întâmplat de mai multe ori cu mine. De fiecare dată ți-am spus să mă lași în pace, că eu nu plec când vrei tu!
Uimită, Moartea-i spuse:  
 
- Și totuși, trebuie să te iau! Astăzi, acum! Ce vrei, să mă rog de tine?  
 
Mai repezi o dată coasa. Gândurile lui moș Ion, tot cremene, dar dădură puțin înapoi, descurajate. Sufletul său, cu bagajele făcute, se opintea să se elibereze din trup. Striga la gândurile derutate: terminați cu fleacurile, trebuie să plec! Faceți-mi loc! Speriate, gândurile îl obligară să privească înapoi la trupul ce se zvârcolea. Strigau: Nu pleca, privește ce părăsești! Și sufletul său privi înapoi...până în adâncurile memoriei...departe...în ceața copilăriei, când se văzu alergând desculț după oi, apoi după vaci...călare pe cal...trece râul învolburat...aleargă prin pădurea de salcâm, gata să-și rupă picioarele. Filmul memoriei se derula tot mai accelerat...la horă...lângă Ioana, cu zâmbetul ei sfielnic...cu mahmudelele la gât...lucind...cozi lungi pe spate...În casa lor se tot învârte o copilandră care râde mereu...A, e Rada...vecina...Am crescut, nene, uite cât am crescut! În biserică, Ioana mireasă...Bubuit de tunuri...tranșee...Crimea...o explozie...îi zboară schijele pe la urechi...Cotul Donului...ger cumplit, noaptea senină...stelele se scurg ca niște lacrimi...și totuși aleargă... aleargă...în munții Carpați, ca o ciută pe creste...așchii de stăncă zboară pe la urechi...pace, pace, trag toți cu pușca spre cer ca hăbăucii...De ce nu obosește, dacă merge pe jos de atâta timp? Se simte ușor ca un fulg...de ce? Ah, cum mai strălucesc ochii Ioanei!..de bucurie...cum îl îmbrățișează și cum îl săruță! Și râde, râde...Doamne, de ce este atât de veselă? Apoi...la Canal...este învățat cu munca...cu greutățile și răzbbește. Din nou, Ioana cu zâmbetul...cu veselia ei. Și râsul ei însoțește o suită de imagini neclare unde se vede muncind. Doamne, cât mai muncește! Nu mai vede clar unde, ce și când. Doar râsul și veselia Ioanei sunt clare...Doar chipul Ioanei este clar ca o cadră de icoană. Apar imaginile copiilor...Ilie...Gheorghe...Mihai...apoi nepoții, cam neclare... doar Paliul, cu rânjetul lui prostesc este clar...apoi, Angelica, care îl mângâie pe obraji :„tătăiță”, ca un înger luminos...Însă, monstrul de Stancu urlă și risipește cu o suflare rece angelica imagine. Urlă ca disperatul: „vreau partea mea! A meaa!..partea meaaa!” Încearcă să strângă din dinți, dar nu mai poate închide gura... Limba îi iese din gură, eliberând gâjâituri, horcăieli. La marginea patului, Moartea rânjește ca Paliul: „șcujaci, că mor! Ha, ha, ha!” Dar Paliul lipsește. L-a lăsat singur cu Moartea asta care-și bate joc de el. Întrucât nu mai poate să rețină sufletul cu dinții, suflet care i se strecoară din trup ca un șarpe ce iese dintr-o scorbură îngustă, își concentrează toate gândurile și îndemnurile copiilor săi:„cu dinții am să te țin, cu dinții!” Însă, încet, pe nesimțite, sufletul-șarpe se eliberează din strânsoarea gândurilor. După el sunt trase și gândurile care scrâșnesc în neștire: „cu dinții!..cu dinții!” Un singur gând mai rămâne în trup, alinându-i înțepenirea: „scuzați, că mor!..scuzați, că plec!..” Într-un târziu s-a dezmeticit și Paliul. A alergat la o vecină:  
 
  • Tușă Radă, moare tataia, bre!
A alergat Rada cu lumânarea și chibritul. Era prea târziu.  
 
  • De ce nu mi-ai spus mai devreme, amărâtule? Of, și copiii tăi, neică Ioane!..Du-te la preot, mă! Eu mă-ngrijesc să-l spăl, să-l primenesc. Hai, grăbește-te!
Dar Paliul stătea cu mâinile atârnând:  
 
  • Auzi, tușă? Zicea mereu: „șcujaci, că mor”!
  • Așa a fost el: mereu își cerea scuze celor din jur că-i deranja cu prezența lui. În fiecare zi striga la mine: „Bună dimineața Radă! Scuză-mă că te deranjez!” Iar eu râdeam și-i spuneam în glumă: „Bună dimineața, Soare!” Și el...iar se scuza: „Nu vreau să te superi!” Doamne, cum să te superi pe un om bun care îți dă bună dimineața? Hai, că m-am luat cu vorba și n-avem timp!
Între timp aflară toți vecinii că moș Ion a murit. Unul, câte unul intrară în casă. Sufletul lui moș Ion privea mirat la toși care intrau, se descopereau, se închinau și ziceau, mormăind:  
 
  • Dumnezeu să-l ierte!
Încerca să intre-n vorbă cu ei, să-și ceară iertare dacă i-a supărat cu ceva și se-nciuda că nimeni nu-l bagă-n seamă, deși el voia să le spună că, totuși, trăiește, că-l va îndruma în continuare pe bietul Ionică să aibă grijă de orătănii până vine Mihai cu Gica de la Galați. Însă... nimeni nu-l asculta. Dimpotrivă, unii începură chiar să îi reproșeze. Ca ăsta lui Măcăială:  
 
  • Băă, moș Ioane, nu putuși, bă, să mai aștepți măcar o zi? Acu´ cine îmi repară mie aragazu? Că afumă și nevastă-mea mă spurcă de fiecare dată când coace și gătește. Că-i spusei: „Hai, bă, nea Ioane, să-mi repari aragazu´ că numai tu te pricepi! ”Iar el: „Nu mai pot bă, nu mai pot să merg.” Data trecută, când s-a stricat, l-am luat și l-am adus acasă în cârcă. Acum fo trei zile, i-am spus că-l iau cu roaba. Dar a avut treabă cu ea Stan Șomoioagă și abia azi mi-a adus-o. Și eu venii aici cu roaba să-l iau. Că nu putu să mai aștepte.
  • Știi ce să faci cu roaba, bă? râse Florea Târâială.
  • O să te iau pe tine să te arunc în pârâu, că numai de râs ești bun! se înfurie Măcăială.
  • Nu, bă, râse Florea Târâială, iei aragazul ăla străvechi și-l arunci la groapa de gunoi. Mulțumește-i lui Dumnezeu că s-a dus. Că altfel nu te hotărai să arunci rabla. Ha, ha, ha!
Măcăială mormăia înciudat niște sudălmi, la care Târâială îi replică:  
 
  • Nu-l mai înjura, bă, că bietul moș Ion n-are nicio vină. N-ai auzit ce-a zis înainte să moară? „Șcujaci, că mor!” Ha, ha, ha!
  • Da, putea să mai aștepte câteva ore, mormăi Măcăială.
Ca o vijelie intră și Ghiță Repezitu:  
 
  • Ce, bă, moș Ioane, plecași? Și nu-mi spuseși cum dai culoare la țuică!..
  • Spune, mă, amărâtule: Dumnezeu să-l ierte! Că așa se spune când intri la mort! îl repezi Rada indignată. Numai la băutură vă e gândul, nu v-ar mai răbda Cel de Sus!
  • Ce știi, tu, Radă, continuă Ghiță. Făcea nea Ion o țuică...Corcodușa era corcodușă...pruna era prună...para era pară. Și te-ntreba: „O vrei ca apa sau ca coniacul?” Și beai o pară...ca coniacul.
  • Sau ca apa, râse din nou Târâială. Că tu așa bei țuica, ca pe apă.
  • Hei, continuă Ghiță, ce țuică făcea. Ce arome...ce culoare...ca coniacul, bă, ca coniacul! Că l-am rugat: „Spune-mi, nea Ioane, cum îi dai culoare la țuică?” Și el mi-a spus: „Vino mâine să-ți spun toate secretele.” Da´ n-am putut, bă, că am treabă multă și sunt grăbit să le fac pe toate. Mereu îmi ziceam: Las´ că mâine! Și el...nu putea să mai aștepte? Ee! Acu´ cine-mi mai spune secretu´ cu culoarea la țuică?
  • Cucu! râse din nou Florea Târâială.
  • Lasă-mă, bă, în pace! Am plecat, că am treabă, mă grăbesc. Tușă Radă, dacă n-aveți cu ce, vă dau cotiga cu măgarii mei să-l duceți la groapă! Nea Ioane, să trăiești o mie de ani!
  • Ce să trăiască, bă, nu-l vezi că e mort? strigă după el Florea Târâială.
  • Mort ești tu, îl repezi Ghiță, ce dacă trăiești! El trăiește, bă, ce dacă e mort!
Sufletul lui moș Ion era tot mai mâhnit și-i părea atât de rău că plecase fără să-l ajute pe Măcăială cu aragazul și fără să-i spună lui Ghiță Repezitu secretele culorii la țuică. Doamne, de ce nu i-a spus nici lui Mihai!?. Însă lui Mihai nu-i plăcea să stea pe lângă el atunci când „moșmondea” la cazan. Nici Gica n-avea răbdare să-l vadă ce făcea el când prepara țuica. A-ncercat de câteva ori să le spună cum face, dar ei l-au repezit: „n-avem timp, altă-dată!” Altădată...Doamne, câtă treabă au, cât de grăbiți sunt!...Cine să mai vadă sau să-l asculte ce bălmăjește... Mereu au avut treabă, iar el... de ce să-i supere cu aiurelile lui. „Scuzați, că mor! Că trebuie să plec și eu, să nu vă mai încurc viața...”  
 
Sufletul său obosit se așezase la marginea patului și privea resemnat la trupul său înțepenit. Se mira cu naivitate: „Ia te uită cum arăt ca mort!.. Și ăștia care stau în jurul meu și discută despre treburile lor... uite cum i-am încurcat eu. Uite că a intrat și Florea Târâială cu Ionică. Le lucesc ochii și li s-au înroșit obrajii... Au scăpat la țuica de caisă. Ei, și? N-am făcut-o pentru pomana mea?”  
 
  • Băă! Strigă la cei din jur Florea Târâială. Am vorbit cu părintele Bărbuță. Mâine îl înmormântăm. Nu mai așteptăm rudele că e cald și se împute.
  • Nu se poate! A sărit și o babă știrbă. Așa e obiceiul. Rudele trebuie să-și ia rămas bun de la mort și moș Ion nu e un mort oarecare. A fost un om de seamă. Copiii și nepoții lui, toți au ajuns înstăriți. Trebuie să-i facă o înmormântare pe măsură.
  • Băă, n-aujici? A sărit și Paliul, Toci au treabă, sunt ocupaci. Înainte șă moară, a vorbit cu ei tataia, la telefon. Toci au șpus: „Avem treabă, mai așteaptă!” și tataia le-a șpus: „Șcujaci, că mor!”
  • Dacă-i așa, murmură Rada, ce să facem? Îl îngropăm mâine, că se împute ș-așteptăm degeaba.
A doua zi, părintele Bărbuță gâfâia urcând cu greu dealul spre cimitir iar în urma lui cotiga cu cei doi măgari ai lui Ghiță Repezitu. Florea Târâială lovea cu bâta măgarii, care se opinteau să urnească greoaia cotigă cu sicriul lui moș Ion. Doar nu erau măgarii lui:  
 
  • Dii, afurisiților, abia vă mișcați!
  • Nu-l mai aminti pe Necuratul, Floreo! Îl mustra din când în când părintele Bărbuță. Dealul greu, forțe firave... Mai bine, dă-te jos și împinge și tu așa cum face Ionică.
Paliul împingea la cotigă și suspina:  
 
  • Acu´...cine-mi mai spune, tataie, ce să fac?
Pe loitră, baba Rada plângea și bocea:  
 
  • Nea Ioane, nea Ioaneee! Cui îi mai spun eu, ”bună dimineața soare?” Că tu credeai că eu glumesc, nea Ioane! Dar eu mereu te-am iubit, nea Ioanee! Dar tu n-ai avut ochi decât pentru țața Ioanaa! Și m-a ars focu toată viațaa! Și tu n-ai știut, nea Ioanee!
Când a auzit-o, Florea Târâială a rânjit.  
 
  • Taci, fă, nu mai spune prostii să te mai audă și părintele. Lasă, că nu mă duci tu pe mine. Ți-a pus-o el, răposatu´, d-aia îl jelești cu foc.
  • Arză-te-ar focu´, păcătosule! Ce știi tu ce-i aia dragoste între oameni curați! Că te știi pe tine, care ai vrut să mă pângărești și te-am refuzat, blestematule, crezi că toți oamenii sunt ca tine, nenorocitule!
Sufletul lui moș Ion, care plutea pe lângă cotigă, a exclamat fără a fi auzit de cineva:  
 
  • Doamne, tu Radă, m-ai iubit toată viața și eu nici măcar n-am bănuit!.. Te rog să mă ierți!
 
 
 
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Scuzați, că mor! / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2118, Anul VI, 18 octombrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!