Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1903 din 17 martie 2016        Toate Articolele Autorului

DOMNUL ARSU (Din Vol. Domnișoara Iulia)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Domnul Arsu 
  
Toate eforturile domnului director Arsu de a ne pricopsi cu un învăţător “mai de Doamne-ajută” au fost zadarnice. Cred că-şi luase gândul să mai caute. De fapt, mai rămăseseră doar vreo zece-douăsprezece zile până la sfârşitul anului şcolar. A renunţat şi ne-a lăsat de capul nostru. Mai venea dimineaţa, verifica ce am mai învăţat, ne mai ameninţa…”trebuie să învăţaţi carte, mă!” (ce să învăţăm?) şi…pleca. Şmecheri, toţi vâram capul în cărţi, bălmăjam din buze, dar cu ochiul la uşă, pe fereastră şi urechea ciulită, până auzeam pe vreo unul care se întorcea de pe coridor. 
  
- Gata, mă, l-am văzut cum a plecat pe şosea! 
  
Începea tărbaca. Dar acum aveam experienţă. Hărmălaia se desfăşura într-o linişte aparentă. Păruielile, buşelile, ghionturile, muşcăturile şi loviturile se făceau pe înfundate. Vaietele de durere erau la început mai pe tăcute şi treptat-treptat se transformau în urlete şi ţipete. Pentru că şi păruielile se înteţeau. Uite-aşa, debandada se transforma în hărmălaie generală, cu sonorizare maximă, care continua pe coridor şi se întindea ca gumilasticul, până în curtea şcolii. 
  
Astfel că, într-una din zile, când domnul Arsu era plecat din şcoală, urletele noastre generalizate au creat impresia că este în şcoală un incendiu, o inundaţie, că s-a prăbuşit un zid, că au năvălit barbarii, mă rog, s-a ivit un cataclism, pentru că ţipetele zburau departe, până în şosea şi, chiar dincolo, în curtea bisericii (vis-a-vis de şcoală) unde trebăluia părintele Băluţă cu nişte gospodari. Precis că părintele Băluţă a crezut că a luat foc şcoala. Aşa ne-am pomenit cu dumnealui în clasă, având în mână un strujan gros de floarea soarelui Când a văzut care e pricina “cataclismului”, a început să croiască în dreapta şi în stânga cu strujanul, de sărea miezul din el. Iar noi? Ca nişte guzgani opăriţi săream peste bănci, pe sub bănci, aşezându-ne smeriţi, cu mâinile la spate, fiecare la locul lui, ca şi când în poziţia asta de nemişcare am împietrit de ore întregi, aşteptând cu dor şi jale să îmbucăm feliile de învăţătură pe care nimeni nu ni le oferea. 
  
Doamne, cât de însetaţi de învăţătură mai eram după loviturile de strujan! Însetaţi şi înfometaţi. În câteva secunde era o linişte în clasă, de puteai auzi bâzâitul muştelor din curte. Iar şcolarii? Cadre de icoane, scoşi din ramă şi aşezaţi îngeri în bănci. Blânzi, cuminţi şi drăgălaşi, de-ţi venea să-i săruţi. Cine putea crede că, în urmă numai cu câteva clipe, drăgălaşii de îngeri se păruiau reciproc, îşi cărau pumni în nas, se muşcau de urechi şi ţipau cât îi ţineau guriţele? Ce minuni înfăptuise strujanul părintelui Băluţă!? După ce ne-a privit cu duioşie cum arătam cuminţi în bănci, probabil că s-a îngrozit de minunea pe care o înfăptuise. A aruncat cât colo resturile de strujan şi a început să se închine, exclamând: “Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce fac!” apoi, către noi: 
  
- Hai, ridicaţi-vă şi ziceţi după mine: “Tatăl nostru care eşti în ceruri…” 
  
- Tatăl nostru care eşti în cer… murmuram noi din bănci. 
  
- Sfinţească-se numele Tău... 
  
- Sfinţească-se numele Tău… 
  
La sfârşitul rugăciunii, părintele a continuat: 
  
- Acum ziceţi şi voi: “Doamne, iartă-mă, că nu ştiu ce fac!” 
  
- Doamne, iartă-mă, că nu ştiu ce fac! Au murmurat îngeraşii din bănci. Şi toţi ne-am închinat. Apoi, părintele ne-a ţinut o emoţionantă lecţie de religie, despre patimile Lui Hristos pentru izbăvirea noastră. Nu ştiu dacă şi ceilalţi colegi mai ţin minte lecţia, dare eu n-am să uit niciodată cât a pătimit Mântuitorul, dar nici loviturile de strujan pe care le-am încasat în ceafă. Patimi care nu se uită. A doua zi, când a intrat domnul Arsu în clasă, văzându-ne atât de cuminţi, mormăind cu nasul în cărţi, s-a închinat şi el:”Doamne, ce minuni ai făcut cu aceşti copii?!” Probabil că nu-i spusese părintele Băluţă. În ultima zi de şcoală, domnul Arsu a oftat: 
  
- Gata, copii! În sfârşit, am terminat cu bine anul şcolar! Să ne vedem la anul! Nu ştiu dacă a mai avut loc serbarea sfârşitului de an şcolar, cu acordarea cuvenitelor premieri. Ţin minte, totuşi, că vecinul nostru, dascăl la biserică, a venit la tata cu o cărţulie. 
  
- Uite, mă, că băiatul tău a luat premiul doi! S-a bucurat tata că are băiat deştept, premiant pe locul doi. Cărţulia respectivă era un exemplar din “ Prohodul”, care m-a îndemnat să mă duc la biserică, la denia din Vinerea Mare. Mâna părintelui Băluţă: strujanul şi prohodul. Probabil că dăduse la toată clasa premiul doi. Cât de frumos a colaborat părintele Băluţă cu domnul Arsu în acele vremuri de restrişte! 
  
În anul următor domnul Arsu nu ne-a mai lăsat pe mâna altui învăţător. Pătimise destule cu noi şi voia să ne ţină în frâu cu mâna lui. O clasă de zburdalnici trebuia stăpânită numai cu prestanţa şi autoritatea domniei sale. Înalt, subţire, ţinută maiestuoasă, păr ondulat, grizonat, mustăcioară dată-n spic alb, ochi albaştri-cenuşii cu reflexe de oţel, reuşea să impună respect fără să te privească, fără să-ţi spună o vorbă. Deşi vorbea aproape şoptit, te pătrundea cu spusele sale şi reuşea să aibă linişte în clasă fără să facă observaţii, fără să ridice tonul. Dacă vreun şcolar încerca să fie obraznic, neascultător, să vorbească neîntrebat, era suficient să-i arunce o privire lungă, oţelită, fără niciun cuvânt, că respectivul îngheţa acolo, în bancă, fără să mai crâcnească. Ceilalţi din jurul lui împietreau şi ei. După cele câteva clipe de tăcere tensionată, relua cu calm lecţia şi cu vocea abia şoptită, de parcă nimic nu se întâmplase. 
  
Aşa l-am avut învăţător până am terminat cele patru clase primare. Şi lecţiile pe care le ţinea erau pline de farmec. Simple, scurte, fraze fluente, enunţuri esenţiale şi pe înţelesul copiilor. Ce era important spunea cu vorbe accentuate, silabisite şi repetate de câteva ori, încât era imposibil să nu le reţii. În rest, nu se încurca în amănunte greoaie şi câlţoase. Era o plăcere să asculţi lecţiile de istorie. Câteva date şi caracteristici despre epoca respectivă, iar despre domnitor, ce a lăsat bun sau rău pentru ţara sa în anii de domnie. De la dânsul ţin minte, de exemplu, ce a lăsat Alexandru cel Bun pentru administraţia Moldovei, pentru ortodoxia neamului şi pentru gospodărirea ţării. De fapt, asta ne învăţa: să înţelegem ce moştenim de la străbuni, bune sau rele şi împrejurările în care au înfăptuit „moştenirile” respective, ca să le înţelegem rostul domniei lor. Şi acele lecţii nu durau mai mult de cincisprezece-douăzeci de minute. Apoi ne lăsa şi pleca să rezolve alte treburi reclamate de responsabilităţile sale de director. Uneori venea în clasă chiar la sfârşitul programului, după cum rezolva alte probleme, dar cel puţin cu o jumătate de oră înainte să plecăm acasă. Timp suficient să ne întrebe dacă ne-am făcut temele date în acea zi şi dacă am obţinut noi cunoştinţe. Prin această verificare, ne fixa definitiv în minte cele predate la începutul zilei, chiar dacă „învăţarea” noastră se făcuse în mai puţin de jumătate de oră. Şi pot afirma că întotdeauna învăţam temeinic în acest sistem original de predare, deşi… nu pot spune că nu ne mai jucam când eram lăsaţi singuri în clasă. Dar, când ştiam că ne verifică ce am învăţat… 
  
Mi-aduc aminte de o astfel de lecţie originală la geografie. Întrucât în ziua respectivă domnul Arsu avusese de rezolvat probleme administrative, a venit la clasă abia în ultima oră. Prilej de tărbacă şi hârjoneală, dar acum aveam experienţa strujanului părintelui Băluţă. În permanenţă doi colegi supravegheau curtea şi strada. Astfel că, atunci când a intrat în clasă gâfâind, toţi eram cu nasul în cărţi, mimând silinţa noastră de a învăţa buchiile lor pe de rost. A exclamat încântat: „ce copii cuminţi şi silitori!”. Zâmbind satisfăcut, ne-a spus: 
  
- Mâinile la spate şi fiţi atenţi la ce scriu pe tablă! Vă închipuiţi că ne-a stârnit curiozitatea. Eram numai ochi şi urechi. A tuşit în pumni şi ne-a mai spus: 
  
- Mai întâi, cinci minute să vă uitaţi cu atenţie pe harta Europei de pe perete şi să încercaţi memorarea conturului ei. Toţi am holbat ochii la hartă. După câteva minute: 
  
- Ei, aţi reţinut? 
  
- Daa! Am răspuns în cor. 
  
Atunci, hai să facem o călătorie în jurul Europei, plecând cu vaporul de la Constanţa! A fixat cu creta un punct pe tablă: 
  
- Aici este Constanţa! Acum mergem cu vaporul aproape de malul Mării Negre până la strâmtoarea Bosfor. Intrăm în Marea Marmara, prin Dardanele… Şi creta din mâna domnului Arsu lăsa pe tablă o dâră albă, care contura Europa. Când ajungea la Istanbul, Atena şi alte ţări, capitale şi oraşe importante, creta se oprea în acel punct şi nu pleca mai departe până nu ne spunea tot ce considera că trebuie să ştim despre ţara, oraşul sau locul respectiv. Despre oamenii acelui loc, ocupaţiile lor, istoria şi legăturile lor cu ţara noastră. Eram pur şi simplu fascinaţi de această călătorie imaginară, pe puntea tibişirului vapor şi dâra sa magică de valuri spumoase, care desprindea conturul continentului din întunericul de pe suprafaţa tablei. Urmăream, fără să mai respirăm, dâra de cretă prin Marea Adriatică, mângâiam „cizma italică” apoi litoralul iberic, treceam triumfători Gibraltarul, înfruntam furtunile din golful Biscaia, treceam prin Marea Mânecii, conturând arhipelagul britanic şi…ce să vă mai spun? După ce ne-am bălăcit prin Marea Baltică, conturându-i golfurile şi ţărmurile riverane, după ce am urcat ameţiţi prin puzderia de fiorduri norvegiene, am înfruntat furtuni de zăpadă şi gerul arctic, am coborât pe sub poalele munţilor Urali şi din nou ne-am îmbarcat pe un vapor, plutind pe Volga, prin Caucaz, iar în final am conturat şi ţărmurile Mării Negre, când am revenit de unde am plecat, adică la Constanţa. 
  
În acel moment conturul continentului Europa a înflorit pe tablă, cu petale halucinante. 
  
- V-a plăcut călătoria? Ne-a şoptit „ghidul” care ne-a copleşit cu atâtea informaţii. Eram muţi. Nu ştiu ce au simţit colegii, dar sufletul meu plutea ameţit de parfumul florii albe de pe tablă. 
  
Din acel moment cunoşteam Europa cu ochii închişi, cu toate ţările şi locurile sale importante. Când am dat bacalaureatul, la geografie, trebuia să arătăm rapid pe harta Europei unele locuri, râuri, oraşe, munţi cu sumare descrieri. Fără modestie, am uimit exami-natorul, care m-a întrebat cu ce profesor am învăţat eu geografie. 
  
- În clasele primare, i-am răspuns, de la învăţătorul meu, domnul Arsu. 
  
L-am supărat rău pe profesor, dar… apucase să-mi dea nota maximă şi felicitările. 
  
Totuşi, la ascultare era îngăduitor cu noi, cu aprecieri ponderate pentru cei mai buni şi fără jigniri pentru cei mai slabi. Mi-aduc aminte de două întâmplări, tot la lecţiile de geografie, aveam o colegă, probabil neatentă, care nu reuşea să reţină chiar tot ce se preda. Era o lecţie despre ţările vecine cu România. Pe vremea mea, ţara noastră era vecină şi cu Cehoslovacia. Domnul Arsu a întreba-o pe această colegă: 
  
- Arată pe hartă ţările vecine de la hotarul vestic! Cum se numesc ele? Biata colegă se uită pe hartă ca oaia la televizor, deşi numele respectivelor ţări erau scrise cu majuscule. Domnul Arsu a încercat să o ajute: 
  
-Fii atentă! Vecina noastră de la apus este…Un…ga…ri…a. Nu te uita la mine, uită-te pe hartă! Scrie mare de tot. Aşa, mai jos, hai…citeşte…Iugo… slavia. E simplu…reţine: Iugo-slavia! 
  
Acum, uită-te mai sus. Aşa! Vezi ce scrie? Ceho…slo… Ca şi mai înainte, hai, citeşte! 
  
-Cehoslavia! A exclamat triumfătoare colega, crezând că toate ţările astea de la apus sunt nişte… Slavii. A rămas mut domnul Arsu şi, în hohotele clasei, i-a şoptit calm: 
  
- Bine, treci la loc! 
  
Altădată, tot la geografie, era vorba despre Grecia şi mările care-i scaldă ţărmurile. La hartă era Dică, talentatul povestitor cu idei originale. 
  
- Mai departe, Dică, l-a întrebat domnul Arsu. 
  
- Mai departe… este Marea Ionică. Dică a pronunţat numele mării cu accent pe i. Marea Ionică, mă! Cu accent pe o, l-a corectat domnul Arsu în râsetele noastre. 
  
- Marea Ionică! A insistat Dică, tot cu accent pe i. 
  
- I…onică, mă! A şuierat domnul Arsu, în hohotele clasei. 
  
- Ba, Ionică, s-a enervat Dică. Adică… Marea lui Ionică (vă închipuiţi râsetele). Domnul Arsu l-a întrebat foarte calm: 
  
- De ce, mă, Dică, de ce crezi tu că îi zice Marea lui Ionică? 
  
- Pentru că aşa scrie pe hartă, nu se vede? Uite, Marea Ionică! 
  
Clasa, să leşine de râs. Iar domnul Arsu, foarte calm: 
  
- Da, aşa scrie, dar se citeşte Ionică! Ai înţeles? I-onică! 
  
- Ba, Ionică! O ţinea pe a lui Dică, în râsetele colegilor. 
  
- Atunci, explică-ne, Dică, de ce crezi tu că-i zice Marea lui Ionică? 
  
- Nu ştiu! Poate vreun Ion de-al nostru, împreună cu ai lui or fi fost pe acolo şi când au ajuns la mare Ion le-a spus: „Bă, asta este marea mea, pentru că eu am văzut-o primul!” Şi ceilalţi aşa i-au zis: Marea lui Ionică. Copiii, să se prăpădească de râs, însă domnul Arsu l-a privit lung şi calm. 
  
- Aşa o fi, Dică, dacă spui tu! Poate…ai dreptate… 
  
N-a mai râs nimeni. Încurajat de îndoielile domnului Arsu, Dică ni s-a adresat teribil de mândru: 
  
- Aţi văzut, mă? Aţi văzut? 
  
- Bine, Dică, treci la loc! a mustăcit duios domnul Arsu. 
  
În schimb, cu disciplina, domnul Arsu era foarte categoric. Îmi aduc aminte că eram în clasa a treia. Stăteam în banca a doua cu prie-tenul meu, Ţuţu, cu care mă înţelegeam foarte bine, îndemnându-ne reciproc şi la învăţătură şi la hârjoană. Deseori continuam hârjoana şi după ce se termina recreaţia, cu ghion-teli, pişcături de urechi, de păr, mâzgăleli reciproce pe cărţi şi caiete, mă rog, tot arsenalul comportamental sâcâitor şi ener-vant pentru un învăţător. Domnul Arsu ne mai potolea elanul din când în când cu câte o privire de harpie şi un şuierat scurt: 
  
- Mă! 
  
Pe loc ne prefăcea în statui, dar nu ne ţinea mult starea asta de cuminţenie forţată, iar ne apuca, iar privirea şi… mă! Dar într-o zi, nu ştiu din ce motiv, preaplinul de energie ne inundase sufletele cu totul. Deşi ne avertizase de câteva ori cu obişnuitul „Mă!”, eu şi Ţuţu continuam să ne izbim cap în cap ca doi juncani. Cred că l-am enervat teribil. Pentru prima dată l-am auzit cum a strigat: 
  
- Mă, voi dintr-a doua, potoliţi-vă! 
  
Şi ne-a mai aruncat câteva secunde o privire de gorgonă. Eu am încremenit, dar Tuţu, profitând că nu-l mai contrez, mi-a aplicat o izbitură straşnică. Asta m-a înfuriat şi i-am întors izbitura cu capul, deşi domnului Arsu nu-i încetaseră privirile gorgonice. Vă închipuiţi că atitudinea noastră l-a scos din obişnuita stare de calm. După câteva secunde a şuierat. 
  
- Ia veniţi voi, mă, la tablă! 
  
Amândoi am îngăimat ca doi tâmpiţi. 
  
- Cine, noi? 
  
- Da, voi! 
  
Toţi din clasă au izbucnit în hohote de râs. Am ieşit la tablă pleoştiţi şi foarte smeriţi, ca nişte bieţi şcolari cuminţi, care nu înţelegeau de ce sunt învinuiţi. 
  
- Ia spuneţi, mă, ce sunteţi voi? Tauri, berbeci?...Ce vă uitaţi la mine ca nişte oi capii? 
  
Într-adevăr, şi eu şi Ţuţu îl imploram cu priviri de ovine nevinovate, doar-doar îl înduioşăm cu atitudinea noastră tâmpă. Bineînţeles că nu l-am înduioşat. 
  
- Lasă, mă, că vă fac eu berbeci, ca să vă liniştiţi! Şi ne-a apucat pe amândoi de ceafă, dându-ne cap în cap. Amândoi am urlat din toţi rărunchii. Şi acum simt durerea loviturii de atunci. 
  
- Nu vă place să fiţi berbeci? Parcă vă plăcea acolo-n bancă! Hai, încă o dată! Şi tot aşa, de câteva ori. De atunci ne-a lecuit. Şi eu, şi Ţuţu, eram cei mai cuminţi copii din clasă. Ne-a trecut boala berbecilor. 
  
Uneori, domnul Arsu făcea lecţii practice cu noi în natură. Nu lecţii teoretice de biologie sau geografie. Şcoala avea un lot în folosinţă, de unu-două hectare, care era cultivat şi lucrat cu ajutorul elevilor. De la culturile tehnice (ricin, bumbac), până la legume. Domnul Arsu se străduia să ne înveţe de mici meseria de agricultor. Să ştim cum se seamănă, cum se sapă, se prăşeşte sau se pliveşte, mă rog, toate acele munci obositoare şi plicticoase, solicitate de plantele care ne hrănesc şi ne îmbracă. 
  
Aşa erau concepţiile în vremurile acelea. Copilul trebuia să-şi însuşească experienţa milenară a ţăranilor români în cultivarea plantelor. Mai trebuia să ne învăţăm cu greul acestor munci de când eram mici. Să ne obişnuim şi să ştim să folosim acele unelte folosite de atâta vreme: sapa, cazmaua, lopata, toporul, chiar târnăcopul. Da…chiar târnăcopul! Mult mai târziu, peste vreo patruzeci de ani, am participat la unele treburi gospodăreşti în cadrul întreprinderii unde eram salariat. Trebuia făcută o lucrare cu târnăcopul. Eram vreo treizeci de inşi şi…un târnăcop. Majoritatea erau mult mai tineri şi mai robuşti decât mine. Toţi se îndemnau râzând să pună mâna pe târnăcop. Unii spuneau că nu ştiu să-l mânuiască (ce, vrei să-mi rup picioarele?), alţii se fereau să pună mâna pe el (da’ acesta este greu, mă!). Când am luat târnăcopul şi au văzut colegii cum lucrez cu el, m-au întrebat miraţi: 
  
- Unde-ai mai lucrat, colega? Ai fost miner, sau ai făcut armata la CFR? 
  
- Nu, stimaţi colegi, le-am răspuns, am învăţat să lucrez cu târnăcopul în clasele primare. De atunci ştiu să muncesc. Aşa că…feriţi-vă! 
  
Însă, în acei ani îl uram pe domnul Arsu că ne punea să muncim. Nu atât la muncile grele, cât, mai ales la cele migăloase. Într-o primăvară ne-a dus (numai băieţii) la lotul şcolii de cultivat legume. I se spunea „la Cişmele”, pentru că era în apropierea locului de unde izvora un pârâu. Ni se dăduseră greble, săpăligi şi o traistă mare de arpagic. 
  
- Astăzi, copii, învăţăm să semănăm orceag, cum i se spune arpagicului pe la noi! 
  
După ce ne-a prezentat câteva date teoretice despre semănatul orceagului (perioadă optimă de semănat, mod de executare, perioadă de creştere, lucrări de întreţinere, recoltare), ne-a împărţit în echipe câte doi, ne-a stabilit parcele de lucru şi a dat la fiecare echipă câte o punguţă de arpagic. Primele rânduri le-a executat dumnealui, explicându-ne cum se face. În timpul lucrării repeta mereu: 
  
- Aţi înţeles, mă, aţi înţeles? 
  
De înţeles, înţeleseserăm noi, dar nu ne dădea inima ghes la aşa treabă migăloasă. Să stăm aplecaţi pe brazdă, să înfigem la anumită distanţă bulb cu bulb. Uff!... Şi traista aia mare…Văzându-ne cu cât „entuziasm” ne uitam la unelte şi la traistă, ne-a repezit: 
  
- Hai, cucoanelor, că nu vă stricaţi manichiura! Învăţaţi-vă cu greul şi răbdarea. Treceţi imediat la treabă! 
  
Ultimele vorbe ni le-a spus pe un ton şuierat, azvârlite pe vârful săgeţilor din privirea sa oţelită. Aşa ne-a energizat şi ne-a transformat în executanţi docili şi cuminţi. Toţi lucram în tăcere ca nişte roboţi programaţi să execute cu exactitate mişcările prevăzute în manualul de semănat arpagic. În urma noastră straturile greblate se lăţeau văzând cu ochii. Privirea tăcută a domnului Arsu, care se plimba printre noi cu mâinile la spate, confirma că ne însuşisem noţiunile date. Mulţumit că lucrăm ca nişte automate, s-a retras puţin mai departe, la umbra unor sălcii, după un răzor. Când ne-am văzut scăpaţi de tăişul privirilor sale de oţel, am început să murmurăm: 
  
- Trebuie să punem tot orceagul ăsta, mă? E aşa de mult… 
  
- Uf! Nici până diseară nu reuşim! 
  
- Of, ce mă dor şalele! Şi mi-au înţepenit picioarele! 
  
- Cum scăpăm de orceagul acesta, mă? 
  
- Să facem o groapă şi să-l aruncăm pe tot acolo! 
  
- Nu, mă, le-am spus eu, care mă credeam mai deştept. În loc de un bulb, punem într-un loc câte cinci-şase. Chiar mai mulţi. Într-o oră terminăm tot orceagul. 
  
- Aşa facem! M-au aprobat colegii. Nu ne-am dat seama că domnul Arsu ne supraveghea de la distanţă. Ne-a lăsat să lucrăm câteva rânduri, după metoda mea genială şi a revenit printre noi. 
  
- Gata, copii? Mai aveţi orceag? 
  
- Aproape l-am terminat, am afişat noi zâmbete luminoase de bucurie. 
  
- Cum aşa? Pe o suprafaţă aşa de mică aţi semănat atât de mult? Ia să vedem! 
  
A scurmat pământul greblat şi ne-a dovedit prosteasca şmecherie. 
  
- Cine v-a spus să faceţi asta? Toţi au tăcut, dar câţiva mi-au aruncat priviri piezişe şi domnul Arsu a înţeles. 
  
- Deci, tu eşti deşteptul cu invenţia! Ar trebui să te pun numai pe tine să-l scoţi din pământ. Dar îl vom lăsa acolo, să vedeţi ce o să răsară. Să vă daţi seama ce obţineţi când lucraţi de mântuială. Apoi, m-a chemat deoparte şi m-a „dăscălit”: ”Dragul meu, inteligenţa fără muncă nu face nici doi bani! Nu spun că nu vei reuşi în viaţă, dar nu vei realiza lucruri mari, pe măsura capacităţii tale. Vei fi un mediocru şi este păcat. Nu numai pentru tine, dar şi pentru cei din jurul tău, pe care-i dezamăgeşti”. Şi, toca, toca, toca, toca…Niciodată domnul Arsu nu mi-a vorbit atât de mult… Îl dezamăgisem cu lenea şi superficialitatea mea, dar mai ales cu atitudinea mea de „revoluţionar”. 
  
- Să ştii tu că mulţi revoluţionari ca tine au făcut rău omenirii cu lupta lor pentru „dreptate”. Poate, mai târziu vei înţelege ce ţi-am spus acum. Atunci nu l-am înţeles, dar ştiu că l-am supărat rău şi asta n-o să-mi iert toată viaţa. Că n-am fost în stare să-l vizitez mai târziu şi să-i cer iertare pentru acea greşeală. Nici nu ne-a mai dus la câmp să ne arate ce a ieşit din „cârteala” noastră. Deşi…era evident ce putea să iasă. Că… aşa-i firea păcătoasă a omului. Lesne a ne codi la muncă, la efort, la migală şi răbdare. Lesne a da vina şi a urî pe neobosiţii dascăli, care vor să ne crească frumoşi şi drepţi, cu tulpinile fără strâmbături, noduri şi răsucituri. Mereu refractari şi încăpăţânaţi în a deprinde binele şi adevărul, lesne a deprinde răul şi facilul, crezând că aşa e bine. Mai grav, că în nesăbuinţa noastră, cu aparenta inocenţă şi candoare îngerească, săvârşeam unele fapte rele cu o poftă şi plăcere de neînţeles, total nepăsători faţă de consecinţele faptelor noastre. Culmea, credeam că e bine ce făceam şi ne supăram când eram pedepsiţi. Era ceea ce se chema iresponsabilitatea specifică vârstei. Dar, mai bine, să vă povestesc despre o astfel de faptă din acei ani de şcoală. 
  
Era pe la sfârşitul clasei a treia, la început de iunie. Curtea şcolii era plină de caişi plantaţi cu pricepere de mâna de gospodar a domnului Arsu. După o primăvară blândă şi generoasă, ajutaţi şi de hărnicuţele albine, tinerii şi viguroşii caişi îşi umpluseră crengile cu acele boabe de smarald pe care le ajutau să crească, pompând în ele seva lor de grijulii „părinţi”. Că visul oricărui pom este să facă fructe cât mai frumoase şi cât mai gustoase care să poarte sâmburele menit să-i prelungească viaţa în timp. De altfel, acesta este misterul vieţii: pomul să dea fructul, acesta să ducă mai departe sâmburele, menit să continue viaţa pomului în curgerea timpului. Din păcate, când suntem copii nu pricepem acest mister. Chiar dacă ni se spune să avem răbdare că fructul trebuie să crească şi să se coacă, noi ne grăbim să le mâncăm de crude. Pofta şi lăcomia întrec răbdarea, iar neascultarea dă frâu liber acestora. Aşa apar inevitabile fapte nesăbuite. 
  
În acea zi, domnul Arsu plecase din şcoală cu obişnuitele treburi administrative. Cu toate că ne atrăsese atenţia să fim cuminţi, cu toate că ne spusese ce să-nvăţăm până se întoarce, că ne va controla dacă am învăţat, noi… am făcut tot ce ne-a mânat instinctul. Nu ne-am mulţumit cu obişnuita tărbacă din clasă, respectiv cu joaca, hârjoneli, păruieli, alergări pe bănci, pe sub bănci, pe catedră, pe tablă, pe după tablă. Nu! Am extins tărbaca pe coridor şi apoi în curtea şcolii. Doamne, ce frumoase erau zilele de iunie în anii copilăriei! Să tot alergi, să te îmbrânceşti cu ceilalţi, să te buşeşti, să ţipi când eşti lovit…. 
  
Am avut norocul (sau ghinionul?) că nici părintele Băluţă nu era în curtea bisericii să ne miluiască dumnealui cu vreun sfânt de strujan. Plecată cu treburi era şi coana moaşă (soţia domnului Arsu), aşa că… trai pe plai! Nici pe şosea nu se vedea picior de gospodar, praşila fiind în toi. Numai condiţii prielnice pentru tărbacă în aer liber. Adică, erau îndeplinite condiţiile de realizare a visului oricărui copil să se joace neîngrădit în acel rai care era curtea şcolii. 
  
Ei, dar ramurile caişilor, pline de acei bumbi galbeni-verzui cu miezul alb erau extrem de ademenitoare. Cum să treci pe sub ele şi să nu-ţi lase gura apa? Cu toate că, dacă mâncai unul, ţi se făcea gura pungă şi ţi se strepezeau dinţii. Dar lăcomia din noi s-a furişat printre crengi, precum şarpele biblic sâsâindu-ne în ochi cu păcătoase îndemnuri: 
  
- Sss! Hai, rupeţi, muşcaţi, că sunt bune! Luaţi cât mai multe, să vă săturaţi! Rupeţi crengile cu totul! Altfel, le ia colegul pe toate şi tu nu mai apuci, nu mai ai ce să mănânci. Sss! Sss! 
  
Aşa ne îndemna şarpele lăcomiei. Toţi ne-am înarmat cu bolovani, pietre, bucăţi de lemne, scânduri, şi am început să aruncăm în caişi. Alţii, mai sprinteni, s-au urcat în ei şi rupeau crengile cu totul. Ca apucaţii, ne repezeam să culegem cât mai multe. Ne umpleam buzunarele cu ele, umpleam şi geacurile, făceam rezerve ca să avem pentru… pentru ce? Era clar că Necuratul îşi râdea în barbă mulţumit, dar noi nu-l observam, bântuiţi de nesăţioasa noastră poftă şi lăcomie. Pană la urmă, pişicherul de Necurat l-a adus pe domnul Arsu în curtea şcolii. Probabil că-i şoptise: 
  
- Hai să-ţi vezi odraslele educaţiei dumitale! 
  
Domnul Arsu s-a oprit pe alee năucit de ce vedea. Până l-a observat un coleg care a strigat: 
  
- Şase! A venit domnul Arsu. 
  
N-am apucat să aruncăm caisele crude din buzunare şi sâni, pentru că am alergat în clasă ca smintiţii, fără să mai gândim ce facem. Doream să ajungem la locşoarele noastre din bancă şi să luăm poziţii de îngeraş cu mâinile la spate. Ce cuminţi… cu buzunarele pline de caise crude! Toţi le zvârleam în grabă pe sub bănci. 
  
În uimirea sa, domnul Arsu s-a transformat în stană de piatră cu mâinile încrucişate la piept, lăsându-ne să alergăm disperaţi pe lângă el. După câteva minute a intrat şi dumnealui în clasă, prefăcându-se că nu vede podeaua plină cu verziturile împrăştiate până la catedră şi la tablă. Ne-a întrebat blând: 
  
- Aţi învăţat, copii, ce v-am spus azi dimineaţă? 
  
Câteva fete au îngăimat un „da!” anemic. Din partea băieţilor… linişte profundă, însoţită de priviri foarte mirate. Un fel de… trebuia să învăţăm ceva? 
  
- Văd că nu aţi reuşit să învăţaţi ce v-am dat. Sau, nu aţi înţeles? 
  
- Daa! Am spus noi convingător, fără să precizăm ce înseamnă acest „daa!”. 
  
- Bine. Hai să vă explic lecţia! 
  
Şi ne-a predat lecţia cu acel calm şi cu vocea sa obişnuită, încât era imposibil să nu înveţi de la prima ascultare. Când şi-a dat seama că am înţeles-o, văzând puzderia de mâini ridicate la întrebările puse, ne-a lăudat: 
  
- Bravo copii! Văd că sunteţi ageri, învăţaţi repede. Sunt mulţumit de voi. Credeam că a uitat de verzăturile împrăştiate pe jos. Credeam că nu le văzuse sau ne-a iertat pentru că am învăţat lecţia. Sfântă naivitate copilărească! Cum să treci cu vederea nişte fapte evidente?! Ca din întâmplare, a întrebat: 
  
- Ce sunt astea de pe jos,mă! 
  
Privirile de sfinx ale copiilor parcă îi întorceau întrebarea: 
  
- Cum, nu le-ai observat? 
  
Însă domnul Arsu a insistat: 
  
- Nu ştiţi, mă, cine le-a adus în clasă? 
  
Tăcere de cavou. Văzând că nu scoate nicio vorbă de la copii, a întors foaia: 
  
- Ia spuneţi voi, credeţi că a făcut bine cel care le-a rupt? 
  
S-au gasit câţiva deştepţi să miorlăie un „nuuu!” prelung. 
  
- De ce credeţi că nu a făcut bine? 
  
Deştepţii nu s-au mai priceput să răspundă. Dar alţii, mai „deştepţi” (printre care şi eu), i-am explicat că… nu este bine să rupi din pom fructele crude. Pentru că… şi că…. Mă rog, l-au „încântat” răspunsurile, pentru că dădea din cap mormăind: aha! îhî! Apoi, după „explicaţiile” noastre: 
  
- Măi, dar voi ştiţi mai bine decât mine de ce nu este bine să rupi fructele crude din pom. Mai învăţ şi eu câte ceva. Deci, a făcut rău cel care le-a rupt. Atunci… nu credeţi că trebuie pedepsit? 
  
Iar tăcere de cavou. Domnul Arsu a insistat: 
  
- Vă spun eu, mă! Cel care face o faptă rea trebuie pedepsit, ca să nu mai facă. Hai, spuneţi-mi cine a făcut-o? 
  
Întrebarea ne-a îngheţat privirile şi ne-a amuţit. Domnul Arsu ne-a privit… ne-a privit… . 
  
- Parcă… parcă… te-am văzut pe tine Dică. Aveai buzunarul plin. 
  
- Hââ! Nu eu, nu eu, domnu Arsu, a început să se smiorcăie Dică. Vă spun cine a început. 
  
- Spune, Dică, spune! Cine a început? 
  
Şi Dică a început să toarne. După fiecare turnătură, domnul Arsu îl ţintuia cu privirea pe cel turnat, şuierând: 
  
- Ieşi la tablă! Cine a mai fost, Dică? 
  
Îngrozit, Dică s-a oprit la al treilea. Ştia ce-o să-i facă cei turnaţi şi a riscat: 
  
- Nu mai ştiu, domnu Arsu! 
  
- Nu mai ştii? Treci şi tu la tablă! 
  
Apoi i-a întrebat pe cei turnaţi. 
  
- Numai voi aţi rupt caise, mă? 
  
- Nuu! Au mormăit cei trei, care au continuat operaţiunea de turnare: 
  
- A mai fost şi… 
  
Cel turnat ducea mai departe ştafeta turnătoriei, astfel că au fost scoşi la tablă toţi băieţii şi câteva fete. Apoi, nu ştiu din ce cotlon al catedrei, domnul Arsu a scos la iveală pe uitata „mămică” a domnului Fusulan. Toţi o considerasem definitiv răposată şi… uite cum ne zâmbea acum! Cum de uitaserăm noi de ea? De ce n-am căutat-o prin sertarul catedrei, pe sub catedră s-o rupem, s-o facem bucăţele-bucăţele, să dispară definitiv amintirea ei!? 
  
- Hai, astea din banca întâi! Ţineţi bine de cap pe fiecare! 
  
Şi „mămica”, hămesită de atâta nefolosire, a băşicat fundul fiecărui rău-făptaş cu câte patru lovituri. Ţipam cât ne ţinea gura, pentru că uitasem „antrenamentul” cu „mămica” din clasa întâia. Dar, mai mult sufereau cei care aşteptau „mângâierile” mãmicăi cea uitată când vedeau cum se zbate şi cum urlă cel „alintat”. De aceea se îmbrânceau să ajungă mai repede la banca supliciilor. După ce şi-au încasat toţi cuvenitele porţii de lovituri, gâfâind, domnul Arsu ne-a şoptit calm: 
  
- Sper că sunteţi mulţumiţi. Cred că nu mai este cazul să mă obosiţi şi altă dată. 
  
Cum bâzâielile nu mai conteneau, dumnealui ne-a mai spus: 
  
- Dacă vreo unul dintre voi este nemulţumit, îl rog să poftească să-i mai dau. După jaful pe care l-aţi făcut şi lăcomia de care aţi dat dovadă, se pare că unii dintre voi mai doresc. Poftiţi! Care vreţi mai mult, vă rog, poftiţi! Deşi… sunt obosit. 
  
Se înţelege că nimeni nu a mai poftit. Ce tâlhar doreşte mărirea pedepsei pe măsura faptei sale? 
  
Poate au mai fost şi alte întâmplări care ar fi meritat să fie pomenite în memoria bunului nostru dascăl, pe care… l-am iubit mult. Şi atunci şi acum când luminoasa amintire a domniei sale mi-a picurat această povestire…. Cu smerenie îţi cer iertare, domnule Arsu, pentru toate supărările pe care ţi le-am pricinuit cu zburdălniciile copilăriei necugetate. Ştiu că ni le-ai înţeles, pentru că ai fost un bun educator. 
  
De asemenea, cer iertare şi celorlalţi dascăli pomeniţi în această carte, dacă i-am supărat cu cele povestite. Poate, nu au fost toate adevărate, sau… au fost parţial adevărate. 
  
Poate, le-am „înflorit” pe ici-colo, ori le-am interpretat cum le-am simţit atunci. Sau… acum? De vină este numai vremea care a aşternut ceaţa deasă peste acele trăiri. 
  
Sau… bătrâneţea? 
  
Referinţă Bibliografică:
DOMNUL ARSU (Din Vol. Domnișoara Iulia) / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1903, Anul VI, 17 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!