Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1888 din 02 martie 2016        Toate Articolele Autorului

DOMNUL DODE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Domnul Dode 
  
din volumul DOMNIȘOARA IULIA 
  
Cu toţii ne simţeam vinovaţi de supărarea pricinuită bunei noastre învăţătoare, “coana preoteasã”. Nu-mi mai aduc aminte reproşurile reciproce. Sau…poate… aceste reproşuri au fost doar în imaginaţia mea. Mi le fac numai eu, astăzi, când gândesc ca un matur. Acum, mă mir prosteşte: de ce nu a reuşit coana preoteasă să depăşească acele momente penibile? Trebuia să înţeleagă că feciorii satului (poate nea Mitică), nişte adolescenţi înfierbântaţi care o admirau fără rezerve, ca pe o femeie frumoasă ce era, scorniseră acea poveste mizerabilă cu un Neghiniţă urâcios. Era clar că nătăfleţul de Dică fusese determinat să-i transmită un mesaj de “admiraţie” din partea unor proşti. Cum, necum, coana preoteasă, fire delicată şi un caracter de excepţie, integru, nu a acceptat prostiile unor mitocani, spuse de un şcolar pe care îl considera un povestitor talentat. Un astfel de afront a murdărit autoritatea şi imaginea ei imaculată. A otrăvit atmosfera în care îşi desfăşura activitatea. 
  
O femeie-înger cum era dânsa nu putea respira într-o astfel de atmosferă viciată. De aceea a plecat…nu am meritat-o…Nu am ştiut nici măcar să regretăm purtarea noastră şi să ne cerem iertare pentru comportamentul nostru deplorabil. Poate…n-am avut cei “şapte ani de acasă”. Poate, nu cunoşteam aceste “delicatesuri” ale educaţiei. Adică, atunci când ai jignit pe cine-va drag cu purtarea ta urâtă, să regreţi, să plângi şi să-i ceri iertare că l-ai supărat. Altfel îl poţi pier-de, cum am pierdut-o noi pe “coana preoteasă”. Dar… asta a fost. 
  
Am rămas din nou fără învăţător. Mai venea din când în când domnul Arsu, ca să menţină ordinea în clasă şi ca să ne verifice dacă mai învăţăm. Din inerţie, unii mai citeau şi socoteau, dar fără acea învăţare metodică şi sistematică ce se face cu un învăţător. Pe faţa domnului Arsu se citea neputinţă, supărare şi disperare că nu are un învăţător pentru noi. Era deja la început de mai. Unde să găsească învăţător pentru patruzeci-cincizeci de zile? 
  
Şi atunci, în disperare de cauză, l-a găsit pe „domnul” Dode. Cine era acest „domn” Dode? Băiatul preotului din sat, mai în vârstă, părintele Băluţă, era un puştan de vreo cincisprezece-şaisprezece ani, licean la Turnu-Măgurele, care, pur şi simplu, nu mai voia să înveţe. Să nu credeţi că pomii înfloriţi îl determinaseră să fugă de la liceu. Nu, nu era romantic! Consi-dera pierdere de vreme învăţătura la liceu. Credea că are sufici-ente cunoştinţe pentru a începe o activitate practică. Îi plăcea, mai ales, negoţul, afacerile. Să cumpere şi să vândă orice, ori-cui. Mai ales în vremurile acelea de război. Dar îi mai plăcea şi să umble prin sat teleleu fără niciun rost şi să se ţină de prostii şi petreceri. Avea o faţă rubicondă, trupul cam rotofei, dar musculos şi puternic. Vă închipuiţi că părintelui Băluţă nu-i plăceau năzdrăvăniile lui Dode. El era un om integru, cu o purtare creştinească exemplară, pentru care era respectat de toată lumea. A încercat toate metodele să-l aducă pe Dode pe calea cea bună, sau, mă rog, considerată “bună” de el şi oame-nii satului, dar degeaba. Dode vedea viaţa şi “calea cea bună” altfel. De aceea părintele Băluţă l-a lăsat pe Dode în apele lui. Se gândea, totuşi, să-i facă rost de o activitate până i-o veni mintea la cap şi să-şi termine ultimele clase de liceu. Aşa s-o fi înţeles domnul Arsu cu părintele Băluţă să împuşte doi iepuri prin numirea năzdrăvanului de Dode învăţător-suplinitor la noi. Şi acum mă mir: cum or fi reuşit să-l lămurească pe Dode ca să accepte funcţia de învăţător? Ce “argumente” l-au convins pe teribilul adolescent să fie învăţător? Cert este că domnul Arsu a intrat vesel în clasa noastră, fiind urmat de “domnul” Dode: 
  
- Copii, începând de astăzi, aveţi şi voi învăţător, pe domnul Dode, fiul părintelui Băluţă. Este foarte inteligent, are suficiente cunoştinţe ca să vă înveţe să scrieţi, să citiţi şi să socotiţi. Să-l ascultaţi şi să fiţi atenţi la ce vă spune! 
  
Aşa cred că va fi spus domnul Arsu când ni l-a prezentat pe noul învăţător, “domnul Dode”. Oricum, bănuiesc că a răsuflat uşurat că a “rezolvat” acea problemă. După ce a plecat domnul Arsu din clasă, “domnul” Dode a considerat că trebuie să execute cu noi câteva exerciţii de autoritate: 
  
- Ascultă, şcolar, drepţi!… Staţi jos!… Drepţi!… Staţi jos! Mai cu viaţă, mai cu viaţă, nu fi mormoloc! Drepţi!… Staţi jos!… Dreepţi!… Staţi jos! Aşa, să te înviorezi, şcolar, că n-ai venit să dormi la şcoală! 
  
După înviorare ne-a expus “principiile” lui despre şcoală şi învăţătură. 
  
- Ce vă trebuie şcoală, mă? De ce veniţi voi la şcoală? Ia spuneţi voi, mă, fetelor! Ce vă trebuie vouă învăţătură? 
  
Bietele fete se uitau la el speriate ca nişte şoricei faţă în faţă cu un motan. 
  
- După ce terminaţi şcoala, ce faceţi, mă? A continuat “domnul” Dode. Nu-i aşa că vă măritaţi? Deveniţi neveste, mame şi voi habar nu aveţi ce trebuie să facă o nevastă şi o mamă. Ia spune tu, mă, ce face mă-ta toată ziua? 
  
Biata fetiţă, luată prin surprindere, a început să se bâlbâie: 
  
- Mama face…ce face…face… 
  
- Habar n-ai! Stai jos! Dacă vă jucaţi toată ziua, nu ştiţi că ea vă face mâncare, vă coase, vă cârpeşte, vă spală…Acu, dacă taţii sunt plecaţi la război, tot ele au grijă de vite, de orătănii, pleacă la arat, la semănat, mulg vacile, e-he-hei, câte lucruri face mă-ta şi tu habar nu ai! Vii aici să înveţi cât face unu şi cu unu. Şi nici atâta nu ştii. Ştiţi, mă, să măturaţi? Să ştergeţi praful, să spălaţi geamurile, să îndrugaţi lâna, bumbacul, să împletiţi, să cârpiţi, să coaseţi? Ştiţi?… habar nu aveţi!…Mormăiţi pe abecedarul ăla: „Ana are ac”, “În nuc e un cuc” şi alte aiureli. Vai de capul vostru! Las că am eu grijă să vă pregătesc pentru viaţă! Să ştiţi să faceţi treabă, mă! Că de asta are nevoie ţara, mă! De oameni care să facă treabă şi să o apere de duşmani! 
  
Şi tot aşa îşi expunea “principiile” “domnul” Dode despre oamenii care trebuie să facă treabă, el, căruia îi plăcea grozav să taie câinilor frunză. Dar aşa se întâmplă în viaţă. Deseori învăţăm ce să facem tocmai de la cei care nu fac nimic. Pentru că cei care fac ceva sunt prea ocupaţi şi nu au timp să ne înveţe. Mă rog, sunt şi excepţii care confirmă regula. 
  
Dar să revenim la dragul nostru învăţător. Sincer să fiu, nu mai reţin ce am învăţat şi cum am învăţat de la “domnul” Dode în cele câteva zeci de zile cât l-am avut învăţător. Mi se pare că a trimis fetele la “coana moaşă”, soţia domnului director, să le înveţe dumneaei activităţile casnice ale unei femei. Coana moa-şă, fire delicată, n-a făcut scandal din chestia asta. Probabil, nici nu i-a spus domnului Arsu. S-a descurcat ca o femeie înţeleaptă ce era şi cred că a profitat de “ideea” “domnului” Dode ca să le înveţe pe fetiţe ce să facă atunci când vor fi mari. Pentru că ea iubea toţi copiii, doar îi moşise şi avusese grijă de sănătatea lor până să vină la şcoală. Nici fetele nu ne-au spus ce-au făcut şi ce au învăţat de la coana moaşă. În schimb, cu băieţii “domnul” Dode a lucrat “dur”. Pentru că, zicea el, trebuia să scoată din noi bărbaţi adevăraţi. Ţin minte că ne-a dus în curtea şcolii, ne-a aşezat în careu şi ne-a spus. 
  
- Băă! Voi credeţi că viaţa e uşoară? Aşa…tra-la-la… şi tra-la-la? Trebuie să fiţi dârzi, luptători, mă! Uite, am să vă învăţ un joc care să vă educe dârzenia. Îi zice “un ban pe păr”. Aţi auzit de jocul ăsta? 
  
- Nuu! Am răspuns noi în cor. 
  
- Las’ că vă învăţ eu! 
  
A scos o monedă din buzunar şi ne-a explicat jocul: uite, vedeţi moneda asta? Cu ea puteţi să vă cumpăraţi de la prăvălie tot ce vreţi. Bomboane, jucării, cerneală, mă rog, ce credeţi voi. Şi acum, vă rog să-mi spuneţi, vreţi să v-o dau ? 
  
- Daa! Am urlat noi voioşi, cu ochii sticlind de lăcomie. 
  
- Iote, mă! Toţi vreţi, ai? Vreţi aşa… banul pe degeaba? Păi ce credeţi voi, că sunt prostul vostru să vă dau un ban degeaba? Banul se câştigă, mă, nu se primeşte sau se ia aşa, din drum. Nimeni nu vi-l dă degeaba. Aţi înţeles? Că, dacă încercaţi să-l luaţi de la cineva pe degeaba, înseamnă că sunteţi hoţi sau înşelători, iar oamenii vă pedepsesc pentru astfel de fapte. Dacă întindeţi mâna să vi-l dau degeaba, înseamnă că sunteţi cerşetori. Toţi oamenii vă dispreţuiesc dacă vreţi să fiţi cerşetori. 
  
- Ce trebuie să facem ca să câştigăm banul? am întrebat noi, nerăbdători. 
  
- Trebuie să vă zbateţi, mă, ca să câştigaţi un ban. Să vă puneţi la treabă bibilica şi muşchii! 
  
- Cum? Ce-i aia “bibilică”? au întrebat câţiva, nedumeriţi. 
  
- Mintea, bă, fraierilor! Lasă! Am să vă învăţ, dacă jucaţi “un ban pe păr”. Atenţie la mine, şcolar! 
  
Am holbat ochii şi am ciulit urechile la “domnul” Dode. 
  
- Uite, eu arunc banul ăsta în aer. Voi săriţi toţi să-l prindeţi. Cine are norocul să pună mâna pe el trebuie s-o ia la fugă, ca să nu-l prindă ceilalţi. Ceilalţi trebuie să alerge după el ca să-i ia banul. Dacă l-au ajuns şi l-au prins, trebuie să-l ia la bătaie. Adică să-i care pumni în ceafă, în spinare, să-l apuce de urechi, de nas, dar mai ales de păr. De aceea jocul se cheamă “un ban pe păr”, pentru că trebuie să-l trageţi de păr, să-i faceţi pintenoage, dar, în special, să-l muşcaţi de mâna în care ţine banul, până îl aruncă. Dacă a aruncat banul, nimeni nu mai are voie să-l atingă. Dar să fiţi atent la ban, că altcineva va încerca să-l ia. Dacă l-a luat, atunci…pe el, cu pumnii şi păruiala! Până va arunca şi el banul. Şi îl lăsaţi în pace. Şi tot aşa! Aţi înţeles? Cine pune mâna pe ban are parte de pumni şi păruială până lasă banul jos. 
  
- Bine, a întrebat un băiat mai isteţ, până la urmă al cui rămâne banul? 
  
- Al celui care l-a dat pe păr! N-aţi înţeles că aşa e jocul? 
  
- Dacă-i aşa, a spus băiatul isteţ, eu nu-l joc! Nu mă interesează! 
  
- N-ai decât, a spus “domnul” Dode, făcând pe indiferentul. Dar voi, mă, vreţi să-l jucaţi? 
  
- Daa! Au răspuns ceilalţi, cu ochii sticlind de lăcomie. 
  
Şi “domnul”Dode a aruncat “banul pe păr”. Cred că vă închipuiţi ce a urmat. Toţi s-au repezit ca hăbăucii după moneda blestemată, păruindu-se, muşcându-se, dându-şi pumni ca turbaţii. Moneda sprinţară îi fugărea prin curtea şcolii ca matca fugărită de trântori. Şi toată scena asta sub privirile satisfăcute ale “domnului” Dode, care îi încuraja: 
  
- Pe el, mă, pe el! Nu-l lăsaţi să fugă cu banul! Aşa, daţi-i, daţi-i! Să se înveţe minte cum se câştigă banul! Aşa, aşa! 
  
Dar băiatul cel isteţ stătea deoparte şi râdea amuzat de prostia turmei întărâtate. Pentru că noi, ceilalţi, alergam ca bezmeticii, cu ochii vineţi, cu nasurile sparte, cu părul smuls şi nu urmăream altceva decât moneda. Nu vedeam cât de jalnici eram cu lăcomia noastră întărâtată de “domnul” Dode. Poate am fi continuat nenorocitul de joc până ne schilodeam de tot, dacă “domnul” Dode nu s-ar fi plictisit de uriaşa noastră lăcomie. 
  
- Gata, mă, gata! Pentru astăzi aţi învăţat destul cum se câştigă banul! 
  
În altă zi, “domnul” Dode s-a gândit să ne trezească simţul patriotic (doar eram în vreme de război, cu soldaţii români pe coclaurile ruseşti). Voia să scoată din ungherele ascunse ale sufletelor noastre mult doriţii eroi de care ţărişoara noastră avea atâta nevoie la Cotul Donului. Simţise “domnul” Dode că pe noi nu prea ne durea în “cotul” Donului, unde mulţi părinţi sufereau, iar unii mai şi mureau. 
  
- Flăcăi!… 
  
Vă închipuiţi cum au fost zgâlţâiţi “eroii” din noi când ne-a spus vor-ba asta? Băieţaşii de 7-8 ani, promovaţi la rangul de “flăcău”! Ne-a înflorit vitejia în piept, care crescuse cât o bălărie, de nu-i mai ajungeau în vârf nici cu prăjina. Şi bălăria asta ne-a umflat piepturile, ne-a străpuns şi a crescut în jur buruiană stufoasă şi ţepoasă,lăsându-i pe toţi cu gura căscată: Uite cât de viteaz este “flăcăul”! Văzându-ne aşa de îmburuienaţi, “domnul” Dode a continuat: 
  
- Flăcăi, voi ştiţi că ţara noastră este la ananghie? Că are nevoie de viteji? 
  
- Ştim! Am răspuns noi, ca zevzecii. 
  
- Dacă ştiţi, ce faceţi? 
  
- Ce facem? Am repetat noi întrebarea, tot ca zevzecii. 
  
- Vă antrenaţi, bă, deştepţilor! Orice luptător, când nu se luptă cu duşmanul, se antrenează, ca să-şi menţină forma de luptător. 
  
Şi “domnul” Dode ne-a arătat nişte ilustraţii din manuale cu luptătorii români: 
  
- Ia uitaţi-vă cum luptau strămoşii noştri! Aici, la Rovine în câmpii… cu lancea, cu suliţa, cu arcul, cu sabia, cu…bolovani… Uite-l aici pe Mihai Viteazu’ cum dă cu barda în turci! Aici, la Griviţa şi la Plevna, cum ne urcam pe metereze şi înfigeam ţepuşa în turci! Vedeţi? Păi cum credeţi voi că ne-am cucerit independenţa? Şi aici, la Mărăşeşti… ne luptăm în cămaşă şi izmene. Uite cum dăm cu patul armei şi spargem capete de inamici. Păi!…ce credeau ei, că ne cuceresc? Când vine lifta peste tine, flăcău, dai în el cu ce ai la îndemână! 
  
- Noi cu ce dăm, domnu’ Dode? A întrebat un “flăcău” mai înfierbântat. 
  
- Păi… eu cu cine vorbesc? Nu v-am spus? Cu ce ai la îndemână! 
  
Peste “flăcăi” s-a lăsat ceaţa. Ce să aibă ei la îndemână? 
  
- Cu ghiozdanul, a spus un “flăcău” mai… “luminat”. 
  
- Vedeţi? S-a “luminat” şi “domnul” Dode. Vedeţi că românul e isteţ şi descurcăreţ? Hai să începem o luptă, ca să antrenăm “flăcăii”! Să ne închipuim că suntem la… la… 
  
- La Rovine în câmpii! A sărit un “isteţ” dintre noi. 
  
- Nu, mă, acolo ne trebuie lănci, suliţe, de unde le luăm? Ne scatem ochii cu ele… mai bine…să cuceriţi “redute.” Să învăţaţi asaltul, mă, să daţi în turc cu îndârjire, cu…dârzenie, adică aşa…să scrâşniţi din dinţi! 
  
Nici nu se putea o fericire mai mare pentru vajnicii “flăcăi”. Acum, când “domnul” Dode ne turnase în căpuşoare lichidul fierbinte al patriotismului, sufletele noastre au dat în clocot, gata-gata să opărească orice liftă păgână aflată-n preajmă. Speriate, fetiţele, nimerite şi ele în cazanul patriotic al “domnului” Dode, l-au întrebat sfioase: 
  
- Noi ce facem, domnu’ Dode? 
  
- Cum ce faceţi? Le-a întrebat contrariat. Luptaţi şi voi! Când “cetatea” e în pericol, toată suflarea luptă! Ce, sunteţi trădătoare? Vă daţi cu “duşmanul” care învinge? Ştiţi voi ce fac învingătorii femeilor din cetăţile învinse? 
  
De unde să ştie bietele fetiţe? Ele ar fi vrut să se joace de-a altceva. Dacă băieţii vor să lupte… n-au decât! În acest caz au dorit să se ducă în curtea şcolii să joace şotronul ori să sară coarda. Orice, dar nu să lupte. De aceea, câteva au început să se smiorcăie. 
  
Văzându-le în aşa hal de “laşitate”, fără niciun strop de eroism în ele, “domnul” Dode s-a enervat: 
  
- Hai, afară din cetate! La inamici cu voi! 
  
Şi fetiţele au zbughit-o în curte, bucuroase că au scăpat de “încrâncenata” luptă ce se pregătea. Chiar, de ce i se năzărise “domnului” Dode să organizeze “eroicul asalt în ziua aceea”? Pentru că domnul Arsu plecase cu treburi nu ştiu unde şi-l lăsase pe dumnealui să aibă grijă singur de cele două clase în care învăţau ţâncii din a-ntâia şi a doua. 
  
Fericit prilej să ne demonstreze talentul său patriotico-organizatoric. Cele două clase erau despărţite de un hol care ducea la cancelaria pustie. Pe acest hol a organizat “domnul” Dode “redutele” celor două clase, formate din două bănci, puse una peste alta. Apoi a întărit “apărarea” redutelor etajate cu “flăcăii” înarmaţi cu ghiozdane. A, nu, dragii mei, ghiozdanele de atunci erau nişte simple trăistuţe din pânză, susţinute de un şnur destul de gros şi rezistent, trecut peste pieptul şi spinarea şcolarului, în diagonală. De fapt, nici nu i se spunea ghiozdan. Pe la noi i se spunea “geac”. În geac, şcolarul ţinea cărţile, caietele şi tăbliţa, penarul de lemn, călimara de cerneală, pacheţelul cu mâncare, o sticluţă cu apă şi …alte “mărunţişuri”, numai de el ştiute. Destul de grele, ca să fie folosite drept arme de luptă. 
  
Desigur că “domnul” Dode a făcut instructajul “luptătorilor” din ambele “tabere combatante“. Cum să se ferească în spatele băncilor, cum să-l lovească pe inamicul care îl atacă, apoi cum să-l respingă şi să-l răstoarne peste bancă, trecând el la atac, căţărându-se pe băncile etajate: o redutã pe hol, a doua la in-trarea în clasă şi ultima în jurul catedrei, sediul “statului major al armatei”. Dacă “inamicul” ajungea la catedră, însemna că cetatea respectivă a fost ocupată. Dotat cu un fluier de arbitru (nu ştiu de unde îl avea), a “preluat comanda ostilităţilor”: 
  
- Atenţie, “flăcăi”, comanda la mine! Când fluier, atacaţi! 
  
Când s-a auzit fluierătura de atac au început să zboare şi geacurile peste bănci. Trosneau penarele din lemn, se spărgeau călimările, sticluţele cu apă, dar şi capetele ori nasurile. Se învineţeau ochii, se juleau mâinile şi picioarele, se zgâriau feţele, toate într-o “ordine perfectă”, dirijată de fluierul “domnului” Dode. Nu se auzea niciun “văleu!”, niciun “aoleu!”, niciun ţipăt, niciun geamăt. Numai izbituri, numai icnituri, numai lovituri scrâşnite, ce mai, se dovedea clar talentul de “luptător-erou” al puilor de românaşi. 
  
Cei din clasa a doua, fiind mai voinici, reuşiseră să cucerească “reduta” noastră de pe hol şi se urcaseră pe băncile din “linia a doua”. De acolo ne loveau în cap cu geacurile, de ne-au băgat sub bănci. Dar luptătorii noştri de la “reduta” de pe hol i-au atacat pe la spate, lovindu-i cu geacurile şi picioarele, încât “inamicii” au bătut în retragere, mai ales că cei căzuţi pe sub bănci au reuşit să se ridice şi să treacă la “atac”, respingându-i pe “invadatori”. Poate că “lupta” ar fi continuat până la completa “exterminare” reciprocă a “eroilor” dacă nu-şi făcea apariţia pe hol părintele Băluţă. 
  
Când l-a văzut pe drăguţul său fiu-învăţător cum dirija “lupta” cu fluieracul în gură şi cum se luptau “eroii”, şi-a făcut cruce mare, murmurând, probabil, un “iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”. Bineînţeles că ostilităţile s-au oprit. “Domnul” Dode a găsit de cuviinţă “să dea raportul”: 
  
- Este o lecţie de istorie, părinte, o lecţie practică! 
  
Părintele a îngăimat, aproape sufocat: 
  
- Duceţi băncile la loc şi apucaţi-vă de învăţat! 
  
Şi-a mai făcut o dată cruce şi a plecat. Nu am ştiut niciodată ce i-a făcut părintele Băluţă lui Dode. Cred că nici domnul Arsu nu a aflat de “măreaţa şi istorica bătălie”. Niciun ”erou” rănit sau/şi cu hainele rupte nu a spus adevărul mămicilor disperate când şi-au văzut cum arătau “odoarele” lor. Nu a fost nicio reclamaţie, ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Dar nici “bătăliile istorice” nu s-au mai repetat. De fapt, nici nu s-a mai ivit vreo ocazie că, după o altă boacănă a “domnului” Dode, domnului Arsu şi părintelui Băluţă li s-a acrit de talentele “domnului” Dode în educaţie şi l-au lăsat să taie în continuare frunză la câinii de pe uliţă, pe unde hălăduia toată ziua. 
  
Despre ce boacănă a fost vorba? În primăvara aceea, nu ştiu din ce cauză, a fost o adevărată invazie de fluturi albi de varză. Toată lumea era disperată, de parcă ar fi fost vorba de un episod apocaliptic. 
  
Pentru noi, copiii, era o încântare să vedem atâţia fluturi şi o plăcere deosebită să-i prindem şi să ne jucăm cu ei. 
  
Probabil că la părintele Băluţă, unde se ducea domnul Arsu şi alţi prieteni de-ai lor, să joace table sub nucul din grădină sau pe prispă, s-o fi discutat şi despre invazia fluturilor. Mi-l imagi-nez pe domnul Arsu îngrijorat, ca de altfel toţi oamenii din sat: 
  
- Mă, eu aş da celui care stârpeşte fluturii ăştia câte un ban pentru fiecare fluture ucis! 
  
- Vorbiţi serios, domnule Arsu? L-o fi întrebat Dode. 
  
- Sigur. Părinte, nu eşti de acord să dai şi dumneata un ban pentru fiecare fluture ucis? 
  
- Dau, mă, deşi nu sunt sigur dacă acţiunea asta ar fi necesară. Fluturii… sunt şi ei lăsaţi de Domnul… În fine… Dar, care-i nebunul ăla ce stârpeşte fluturii? 
  
- Îl cunosc eu, părinte, ar fi spus Dode foarte calm. Numai să vă ţineţi de cuvânt! Dumneata, nea Mielule, dai un ban pe fluture? 
  
- Dau, mă, dacă zici că-l cunoşti pe nebun! 
  
- Da’ mata, nea Aristide, te prinzi în afacere? 
  
- Mă prind şi eu, Dode. Sunt curios să văd ce face nebunul tău! Ha, ha, ha! 
  
S-a râs copios pe seama distrugătorului de fluturi, prietenul lui Dode. Erau curioşi să ştie cine-i nebunul. 
  
- Când vine, mă, Dode, nebunul tău cu fluturii morţi? 
  
- Duminica viitoare, după amiază. Da’…veniţi cu portofelele pline, că veţi avea de plătit foarte mulţi fluturi morţi! 
  
- O să fie aşa de mulţi, mă? Ha, ha, ha! 
  
Nu se mai opreau din râs de “gluma” lui Dode. A doua zi, Dode, la clasa noastră: 
  
- Flăcăi! (Vă închipuiţi cum ni s-au umflat iar plămânii la auzul acestui apelativ. Ne gândeam că iar pune de-o bătălie). Vouă vă place să prindeţi fluturi? 
  
- Daa! Am strigat noi bucuroşi. 
  
- Atunci… la treabă, flăcăi! Prindeţi fluturi! Cât mai mulţi! Afacere mare, primiţi un ban la doi fluturi prinşi! 
  
Hărmălaie mare: 
  
- Cine ne plăteşte? 
  
- Eu vă plătesc, mă! Îi prindeţi şi-i ţineţi în cutii, borcane, săcu-leţe, vă descurcaţi voi! Dar să fie morţi şi număraţi cu precizie, mă! Că…dacă vă prind că m-aţi minţit, nu vă dau niciun ban, s-a-înţeles? 
  
- Unde aducem fluturii, domnu’ Dode, la şcoală? 
  
- Nu, flăcăi! Duminica viitoare, mai pe seară, îi aduceţi la părintele Băluţă. Voi fi şi eu acolo! 
  
- Şi chiar ne daţi bani pe ei? 
  
- Nu v-am spus? Fiţi atenţi! Nimeni nu se prezintă cu fluturi puţini. Fiecare să aducă cel puţin o mie de bucăţi! Hai, la treabă! Toată săptămâna prindeţi fluturi! Vă închipuiţi bucurie şi zel în această activitate. Copiii sunt foarte conştiincioşi când trebuie să facă o asemenea treabă. Aşadar, duminică după amiază, ne-am prezentat la părintele Băluţă, care juca table liniştit, cu prietenii săi. Toţi uitaseră de discuţia despre fluturi şi nebunul lui Dode. Bineînţeles că propunerea lui o consideraseră o glumă bună. 
  
Domnul Dode ne spusese să nu intrăm în curte până nu ne face dumnealui semn. Aşteptam cuminţi la poartă, cu fluturii în cutii de conserve, borcane, lădiţe, fiecare cum se descurcase. În sfârşit a venit la poartă “domnul” Dode: 
  
- Gata, mă, aţi adus fluturii? I-aţi numărat? Ştiţi precis câţi fluturi aveţi? 
  
- Da, domnu’ Dode! Uitaţi, i-am notat pe bileţele! 
  
- Bravo, mă, sunteţi isteţi! Cu voi poate omu’ să facă afaceri. Hai! 
  
Şi ne-a dus în curte, unde jucau table părintele, domnul Arsu şi prietenii lor. Ne-au privit foarte miraţi. 
  
- Ce e cu voi, mă? Ne-a întrebat domnul Arsu. S-a întâmplat ceva? 
  
- Au venit cu fluturii, a răspuns în locul nostru “domnul” Dode. Aşa cum a fost înţelegerea. 
  
- Ce înţelegere? A întrebat părintele Băluţă. 
  
- Hai, nu mai faceţi pe niznaii! A râs “domnul” Dode. Copiii s-au ţinut de cuvânt, au prins fluturii, vi i-au adus şi noi, oamenii mari, nu ne ţinem de cuvânt, ai? 
  
- Ce cuvânt, măi Dode? Bâiguiau stupefiaţi cei de faţă. 
  
-Nu mai ţineţi minte cum ne-am înţeles? Fluturele… banul…Banii mi-i daţi mie şi copiilor. Băieţii i-au numărat. Uite, fiecare a trecut numărul fluturilor ucişi pe bileţele. Vreţi să-i numărăm? Sunt peste zece mii de fluturi! 
  
S-au uitat speriaţi unul la altul. Aşa era. Făcuseră o “înţelegere” de care uitaseră. 
  
- Parcă era vorba de un nebun, a încercat Aristide să scape din “capcană”. Scoatem banii numai dacă vine “nebunul cu fluturii.” Domnul Arsu s-a uitat la copii, apoi la părintele Băluţă şi a îngăimat: 
  
- Aşa e, ne-am înţeles că vine un nebun cu fluturii şi noi îi cumpărăm. Câţi fluturi ai, domnule? 
  
- Păi, să-i numărăm! Ia vino, mă, cu borcanul aici! Răstoarnă-l pe masă! 
  
- Staţi, staţi! A sărit părintele Băluţă. Câţi fluturi ai acolo, măi băiete? 
  
- O mie şapte sute optzeci şi doi! 
  
- Precis, precis? 
  
- Precis, număraţi-i! 
  
- Lasă, pune borcanul acolo! 
  
- Scoate banii, părinte, că s-a muncit la prinderea lor! 
  
A scos părintele banii şi a plătit. Din bani, “domnul” Dode a dat jumătate băiatului. Apoi, către ceilalţi: 
  
- Hai, domnilor, scoateţi şi domniile voastre banii! 
  
A fost rândul domnului Arsu şi al prietenilor săi să plătească, după care „domnul” Dode s-a adresat altui băiat: 
  
- Câţi ai în cutie, mă? 
  
- O mie patru sute şaizeci! 
  
- Îi numărăm, domnilor? 
  
- Nuu! Să-i pună jos, lângă borcan. Poftim banii! 
  
Şi operaţiunea a decurs în linişte deplină până la ultimul băiat cu fluturi. După ce am primit bănuţii, am spus respectuos “bună seara!” şi am plecat. M-am uitat la feţele lor. Erau negre-catran, cu fălcile încleştate. Nu au scos niciun cuvânt în faţa copiilor. Au plătit până la ultimul bănuţ, din care “domnul” Dode ne-a dat jumătate. Nu ştiu ce discuţii au fost în urma noastră. 
  
A doua zi, domnul Arsu l-a chemat la cancelarie pe “domnul” Dode, unde au stat de vorbă mai mult timp. Pe urmă au venit împreună în clasă. “Domnul” Dode era stacojiu la faţă şi zâmbea forţat. Domnul Arsu ne-a spus foarte calm: 
  
- Copii, domnul Dode nu mai poate fi învăţătorul vostru, întrucât are de făcut alte treburi mai importante. L-am rugat să rămână până la sfârşitul anului, însă treburile importante nu-i mai permit, pentru că nu suportă amânare. În acest caz, să-i mulţumim pentru cele ce v-a învăţat şi să-i urăm succes în cele ce urmează a realiza. 
  
- Vă mulţumesc, copii, a mormăit “domnul” Dode, rânjind la domnul Arsu. 
  
Şi aşa l-am pierdut pe vajnicul nostru învăţător. Am rămas cu domnul Arsu până la sfârşitul anului… Deseori îl întâlneam pe “domnul” Dode pe şosea, fluierând şi cu mâinile la spate, probabil cu “treburile importante” care îl copleşeau. 
  
- Trăiţi, dom’ Dode! 
  
- Salut, flăcăi! Mai jucaţi, mă, “un ban pe păr”? Sau… o “bătută” pe redută? Ai? Şi râdea zgomotos. 
  
Noi nu răspundeam…Deşi…ne plăcuseră teribil jocurile inventate de el. 
  
Referinţă Bibliografică:
DOMNUL DODE / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1888, Anul VI, 02 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!