Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1881 din 24 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

Coana Preoteasă (din Vol.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Trecuseră câteva zile de când domnul Fusulan îşi dăduse demisia, dar spiritul lui tot mai plutea în clasă. Mihăiţă, deşi nu mai era monitor general, tot îşi mai arunca ochii iscoditori asupra noastră, gata să ne articuleze la catastif liniuţa fatală. Obişnuinţa cazonă ne contaminase sufletele ca o funingene depusă pe ceaunul în care faci zilnic mămăligă. Oricât l-ai curăţa tot mai rămân urme de negreală pe suprafaţa rizată. Şi chiar dacă se ia cu timpul, tuciul nu va mai fi lucios ca la prima folosire. Ştiam că nu mai vine. Nici el şi nici alt învăţător. Dar foştii monitori de bancă îşi scoteau conştiincioşi cartea de citire sau aritmetică şi se apucau de învăţat. Ciudat, foştii mârlani, deşi nu mai erau daţi cu capul de bancă, nu mai erau traşi de păr sau de urechi, maşinal îşi scoteau şi ei cărţile şi îşi vedeau de învăţat, aproximativ liniştiţi, până îşi aduceau aminte câte păţiseră de la monitori. Dar încercarea de răzbunare a fostului mârlan se transforma într-o joacă. El simţea nevoia să se hârjonească, să facă şi el pe monitorul, dar în joacă. De aceea păruiala sau datul cu capul de bancă era reciprocă şi însoţită de chicoteli, până îi repezeau ceilalţi să facă linişte. 
  
Nimeni nu se mai gândea la “mămica”. Cât pătimiseră ei din cauza acestei nuiele oribile! Niciun copil nu s-a gândit s-o ia de pe catedră şi să o rupă, să o facă bucăţele, s-o arunce în foc. Nici acum nu îmi dau seama din ce cauză. Poate din cauza unei scândurele de la pupitrul catedrei puţin supraînălţate, care nu permitea celor din faţa ei să vadă ce este pe acel pupitru. Şi nimeni dintre noi nu a avut curiozitatea să ştie ce ţine învăţătorul pe catedră în afară de catalog. De fapt, de când am intrat prima dată în clasă am manifestat un deosebit respect faţă de catedră. Acel pupitru înălţat pe un piedestal ca să impună respect şcolarului. Însă domnul Fusulan, cu “mămica” lui, reuşise să amplifice acest respect, astfel că nimeni nu mai îndrăznea să se apropie de piedestalul cu fioroasa cadetră, darămite să atingă pe zmeoaica de “mămica”. Nu ştiu ce credeam noi atunci, ce simţeam, cert este că nimeni nu atinsese monstruoasa nuia şi nici măcar nu se gândea că mai există acolo pe catedră. Directorul şcolii, domnul Arsu, venea din când în când pe la noi, se minuna când ne vedea aşa cuminţi, ne mai verifica dacă ne ţineam de învăţătură şi pleca mulţumit: 
  
- Bravo, sunteţi nişte copii minunaţi! 
  
Se înşela amarnic, pentru că, treptat-treptat, spiritul cazon al domnului Fusulan dispărea din clasă. Dorinţa de joacă învinsese şi hărmălaia reapăruse printre bănci. Fetele se jucau mai în linişte, dar joaca băieţilor, cu alergături, buşeli, trânteli, ţipete şi păruieli, l-au determinat pe domnul Arsu să caute şi, urgent să ne găsească, învăţor. Adică, învăţătoare, pentru că în acele vremuri de război nu se găseau aşa de uşor bărbaţi pentru meseria asta. Şi astăzi mă mir de ce nu fusese trimis pe front domnul Arsu. Cum scăpase şi domnul Fusulan de această îndatorire patriotică? Dar, mă rog, nu este treaba mea să ştiu şi nu asta m-a interesat pe mine atunci. Cert este faptul că într-o bună dimineaţă, domnul Arsu a intrat în clasa noastră cu o tânără şi frumoasă doamnă: 
  
- Poftiţi, poftiţi, coană preoteasă! a invitat-o dumnealui galant, cum îi era felul. 
  
De talie mijlocie, zveltă, graţioasă, cu taior şi fustă roz-bombon, cu aplicaţii albe de broderie şi cu eşarfă roz, “coana preoteasă” era primăvara personificată în acele zile de început de martie. Obrazul rotund, cu pielea ca piersica, fină şi catifelată, asortată în ton cu eşarfa, strălucea de la lumina seninului albastru al ochilor luminoşi, adumbriţi de genele lungi. Şuviţele de păr arămiu aveau reflexe solare în onduleurile revărsate pe bustul său statuar. La ivirea ei în mijlocul nostru am avut senzaţia că un înger şi nu o femeie a intrat în clasă. Încercam să-i desluşesc evantaiul aripilor şi, deşi nu le vedeam, mi le imaginam. Sideful lor mângâietor îmi atingea obrajii şi mi-i colora tot în nuanţele eşarfei, provocându-mi o ciudată linişte sufletească dar şi o emoţie stranie. 
  
- Copii, de astăzi aveţi învăţătoare pe doamna… soţia părintelui… şi ne spuse un nume greu de pronunţat şi mai greu de reţinut. Ceva cu “scinschi” sau “scinţchi” pe la mijloc şi la sfărşit. Probabil Bâscinschi sau Buschinţchi, nu ţin minte şi nici atunci nu am ştiut.S-a chinuit domnul Arsu să ne facă să înţelegem că este doamna învăţătoare… “Scincischi”. Copiii se uitau nedumeriţi la dumnealui cum îşi chinuia limba în gură. 
  
- Aţi înţeles, copii? A întrebat oftând, uşurat de chinurile limbii. 
  
- Daa ! Am răspuns noi în cor. Doamna … Scismischischi este coana preoteasă, învăţătoarea noastră. 
  
- Nu, copii! S-a făcut stacojiu domnul Arsu. Într-adevăr, coana … pardon, doamna învăţătoare este preoteasă, dar voi să nu-i spuneţi coană preoteasă, că… ă… a început să se bâlbâie… ă, îmi cer iertare coană preoteasă, dar, copii… ă… voi trebuie să ştiţi că doamna… ăă…(şi a evitat să-i mai pronunţe numele) este doamna voastră învăţătoare. 
  
- Lăsaţi, domnule director! A zâmbit, vădit jenată, coana preoteasă. Ne descurcăm noi! 
  
- Să ştiţi că sunt copii buni. Puţin cam zburdalnici, dar să fiţi mai severă cu ei, şi… . 
  
Şi am rămas cu îngerul în clasă, care ne transmitea cu vocea sa blândă şi zâmbetul luminos un optimism tonifiant. Cum să nu o iubeşti din prima clipă!? Mai ales că a râs cu hohote când noi am spus că învăţătoarea noastră este coana preoteasă. 
  
- Bine, copii!Dacă voi vreţi să-mi spuneţi coana preoteasă, eu nu mă supăr. Numai să fiţi cuminţi, să mă ascultaţi şi să învăţaţi tot ce vă spun! 
  
- Daa! Am răspuns noi într-un cor de oiţe-copii. 
  
Îngerul nostru terestru cu obrajii bucălaţi şi zâmbet celest a fost încântat de răspunsul candid al turmei sale. 
  
- Vă mulţumesc copii şi să ştiţi că vă iubesc mult! 
  
- Daa! Am behăit noi în continuare, tot atât de candid. 
  
Se vedea clar că şi noi o iubeam mult pe coana preoteasă, pentru că îi simţeam mângâierea aripilor iubirii sale, ceea ce o încuraja mult pe ea, făcându-ne să ne imaginăm cum îi cresc aripile. Poate că aceste aripi ne-au adus în suflete cuminţenia şi tot fâlfâirea lor a dăruit coanei preotese acel minunat har al predării noţiunilor extrem de simple din clasa întâi, dar tot atât de greu de înţeles şi însuşit de micuţii învăţăcei. 
  
S-a dovedit foarte eficientă, astfel că noile noţiuni, ce trebuiau predate în două ore, dumneaei le expunea copiilor în cinsprezece-douăzeci de minute. Le preda atât de clar şi uşor de înţeles, încât mă miram cât de simple sunt. Simţeam că le ştiu de când m-am născut. Chiar mă credeam foarte deştept, cum de le înţeleg aşa de uşor şi le prind aşa de repede. Când ne verifica să vadă ce am înţeles, eu constatam cu stupoare că şi ceilalţi copii prinseseră din zbor acele noţiuni, dovedind că şi ei erau tot atât de deştepţi, dacă nu mai deştepţi decât mine. Ba, erau înaintea mea cu degetele ridicate când coana preoteasă întreba cine ştie cât face atât fără atât, sau atât ori atât. Toţi zbârnâiau cu degetele în aer. Şi răspunsurile curgeau unse şi clare. 
  
Cum expunerea noilor cunoştinţe şi verificarea lor se făcea aşa de repede, până la terminarea programului se aşternea peste noi o pătură de plictiseală generală, cu hârjoneli, zumzete şi aşteptare enervantă. Coana preoteasă se străduia să ne menţină atenţia trează. Poate Mihaiţă i-ar fi dat o mână de ajutor cu acel catastif al liniuţelor liniştitoare. Doar “mămica” asista discretă şi nebăgată în seamă la zarva din clasă. Dar nici lui Mihăiţă nu i-a dat prin cap să-i propună aplicarea cunoscutelor metode de disciplină şi nici coana preoteasă nu s-a gândit la asta. Probabil, nici n-a observat prezenţa “mămichii” pe catedră, sau nu s-a întrebat care-i rostul ei acolo. Poate nu i-a acordat vreo importanţă, ori a crezut că a fost pusă acolo de domnul Arsu cu alt scop şi nu a vrut să se amestece în “obiceiurile” şcolii. Cert este faptul că a ignorat-o, iar pentru indisciplina care se înfiripa încetul cu încetul a folosit alte metode. 
  
A rugat pe copii să-i povestească întâmplări din viaţa lor sau a celor din jurul lor, corectându-le limbajul atunci când era cazul. Avea “cheia” de la uşile sufletelor copiilor, iar ei o lăsau bucuroşi să le deschidă sufletul. Toţi ne întreceam să-i poves-tim fel de fel de întâmplări ciudate din vieţile noastre cu trăsnăi şi boacăne care provoacă acele supărări ale obosiţilor părinţi. Toţi se lăudau ce bătaie au mâncat de la tata sau mama, când au spart…sau când au rupt, sau trântit…ceva. La început, probabil că s-au povestit întâmplări adevărate. Mai pe urmă a început fabulaţia. Coana preoteasă simţea că nu erau adevărate, că erau gogonate, dar râdea cu poftă, probabil ca să facă plăcere povestitorilor. Aceştia, încurajaţi de voia bună stâr-nită de întâmplările lor, scorneau altele şi mai gogonate ca s-o facă pe coana preoteasă să râdă. Şi coana preoteasă aşa râdea… râdea… 
  
- Ţi-a plăcut, coana preoteasă? 
  
- A fost tare. 
  
- Hai să-ţi spun una, să râzi şi mai tare! 
  
Şi râdea coana preoteasă, prinsă-n jocul copiilor, care se întreceau s-o facă să râdă. Mai pe urmă, după vreo două săptămâni, când termina cu predatul şi verificarea cunoştinţelor, fire practică, se aşeza la catedră, îşi scotea dintr-o sacoşă nişte gheme şi andrele şi începea să împletească pulovere, mănuşi, ciorapi. Spunea că sunt pentru soldaţii de pe front. Iar copiilor, ca să nu se plictisească şi să fie cuminţi, le-a propus un joc minunat. 
  
- Copii, voi ştiţi să spuneţi poveşti? 
  
- Daa! 
  
- Cu Făt-frumos, cu zmei şi Cosânzene? 
  
- Daa! Am răspuns. Însă unii băieţi au completat: ştim şi poveşti care sperie, cu vârcolaci, balauri, căpcăuni, stafii, arătări de ţi se zbârleşte părul dacă le auzi. 
  
- Da, mă? A râs coana preoteasă. Ce fel de poveşti sunt alea? 
  
- De sperietură. Vrei să te sperii? 
  
- Vreau! A râs din nou coana preoteasă. 
  
- Spun eu, coană preoteasă! au început copiii să înţepe aerul cu degetele. 
  
Staţi, staţi! i-a liniştit coana preoteasă. Veniţi câte unul aici la catedră, cu faţa la clasă şi spuneţi povestea pe care o ştiţi. După ce terminaţi, treceţi la loc. Apoi voi chema pe altcineva să spună altă poveste. Dar să spuneţi poveşti frumoase, mă! Cu zâne, îngeraşi, lebede. De astea nu ştiţi? 
  
- Ştiu eu! Au ridicat mâna fetele. 
  
Şi aşa au început să curgă poveştile în clasa noastră. Cele luminoase cu zâne, îngeri şi copii cuminţi spuse de fetiţe şi poveşti întunecate, de “sperietură”, spuse de băieţi. Erau teribili băieţii cu poveştile lor de groază. Nici nu începeau bine povestea, că se întorceau spre catedră: 
  
- Te-ai speriat, coană preoteasă, te-ai speriat? 
  
- Nu m-am speriat, mă! Râdea coana preoteasă. Atunci se necăjea micul povestitor şi aducea în scenariu tot felul de vârcolaci, monştri, îşi îngroşa vocea cu fel de fel de onomatopee, adică şuierături de balauri, urlete de vârcolaci, lupi, “mari cât casa”, cucuvele, “mari cât curcanii”, care ţipau uite-aşa… Râdeau coana preoteasă şi copiii din clasă cu lacrimi. Pleoştit, bietul povestitor se miorlăia: 
  
- Nu te-ai speriat, coană preoteasă? Hai, sperie-te! 
  
- Bine, mă, m-am speriat! Zâmbea dumneaei. Spune mai departe! 
  
Mofluz, micul povestitor aducea în poveste huhurezi, urşi fioroşi, morţi vii care se plimbau prin sat, îmbrăcaţi cu straiele ştiute când au fost aşezaţi în sicriu, care se mirau că toţi fugeau de ei şi-i făceau să înnebunească pe cei care îi înmormântaseră. Coana preoteasă se minuna de năzbâtiile pe care le debitau copiii, numai ca s-o sperie. Deseori chiar se speria cu adevărat, când auzea parascoveniile lor. Dar îşi vedea calmă de împletit, zâmbea îngăduitor şi-i spunea povestitorului: 
  
- Gata, mă, cu grozăviile tale, că m-ai speriat destul! Treci la loc! 
  
Victoriosul povestitor trecea în bancă zâmbind triumfător, parcă ar fi spus: “Aţi văzut, mă, că s-a speriat?“ 
  
Dintre noi, cel mai talentat s-a dovedit Dică, un băieţel pirpiriu, cu vocea blândă. Însă, atunci când descria scenele de groază cu oribilele personaje, când făcea eforturi să le imite cu vocea lui subţire, piţigăiată, îngroşarea vocii şi schimbarea feţei stârneau hohote de râs interminabile. Ne miram de unde ştie Dică atâtea basme. Totuşi, coana preoteasă, după o schemă pedagogică numai de ea ştiută, a început să ne cheme pe fiecare la catedră ca să spunem poveşti, obligându-ne în acest fel să punem la treabă imaginaţia bieţilor bunici sau mămici. În ce mă priveşte pe mine, deşi maică-mea, care era foarte ocupată, îmi spusese câteva poveşti, nu reuşisem să le ţin minte, darămite să le spun şi altora. 
  
Când mi-a venit rândul, m-am frământat ce m-am frământat şi am născocit o poveste lălâie, inspirată dintr-o întâmplare adevărată, care îmi provocase o frică teribilă. Mă trimitea mama cu sora mea mai mare să “păzim” via. Adică să ne vadă oamenii pe acolo şi să se ferească de noi. 
  
Nu faptul că muream de frică atunci când oamenii treceau pe la capătul viei, bineînţeles cu treburile lor, îmi inspirase povestea. Alta era sursa de inspiraţie. Drumul nostru spre vie trecea pe lângă cimitir şi pe mine mă îngrozeau mormintele de piatră. De fiecare dată când treceam prin dreptul cimitirului, întorceam capul în partea opusă, ori închideam ochii, de mă împiedicam. Cum auzisem de la colegi po-veştile lor cu vârcolaci şi morţi vii, i-am lipit şi eu lângă frica mea şi am obţinut o poveste înfiorătoare. Ba, mai mult, m-am dat viteaz şi am spus-o cam aşa: Într-o seară, când se întunecase, mă întorceam de la vie cu traista plină de struguri. Când am ajuns în dreptul cimiti-rului, am văzut că se ridică dintr-un mormânt un mort care mă strigă: 
  
- Băi, ăla mic, ce ai în traista aia? 
  
- Stru-stru-stru-struguri, mă bâlbâii eu. 
  
- Şi nu dai, bă, de pomană? Că nu laşi pe nimeni să ia struguri din via voastră! 
  
- D-d-d-dău! M-am bâlbâit iar, clănţănindu-mi dinţii. 
  
- Dacă dai, vino aici, bă, şi dă-ne şi nouă câte un strugure! 
  
- Care nouă, nouă, nouă, nouă? 
  
- Noi, bă, ăştia morţi, zgârcitule! Că nu vreţi să daţi nimic de pomană! 
  
- Dăm, dăm, dăm, dăm! Îmi clănţăneau dinţii, că mortul se răstea la mine. 
  
Atunci s-au ridicat şi alţi morţi din morminte, care râdeau: 
  
- Hai, bă, la fricosul ăsta, că dă struguri de pomană! 
  
Şi veneau spre mine. Când le-am văzut scheletele pe sub zdrenţe, am început să ţip şi am luat-o la fugă. Morţii au strigat după mine: 
  
- Stai, bă, fricosule, că nu-ţi facem nimic. 
  
Tocmai când ajunsesem în partea cea mai interesantă a poveştii, un coleg se ridică şi strigă: 
  
- Coană preoteasă, ăsta mi-a furat vârcolacii! 
  
- De ce-i furi, mă, vârcolacii? M-a întrebat râzând coana preoteasă. 
  
- Nu i-am furat, coană preoteasă! Am protestat eu. Vârcolacii lui arătau ca oameni îmbrăcaţi, pe când morţii mei erau morţi obişnuiţi. 
  
- Cum, obişnuiţi? S-a mirat coana preoteasă. 
  
- Adică nişte schelete cu cranii, fără ochi, coaste înşirate, picioarele numai oase, ce mai, morţi, morţi în toată regula! 
  
- Parcă ziceai că erau îmbrăcaţi! 
  
- Ei, câte-o zdreanţă putredă, agăţată de coaste! În rest, oase. Goale, goale! 
  
Coana preoteasă a rămas derutată, prilej pentru mine să continui povestea: 
  
- Şi când i-am văzut aşa, am aruncat traista cu struguri spre ei, că nu aveam niciun băţ la îndemână şi am alergat spre casă, fără să mă uit înapoi. 
  
- Stai, bă, să ne dai struguri de pomană! 
  
Dac-au văzut că nu mă întorc la ei, au început să arunce cu oase după mine. Eu le-am prins şi am fugit cu oasele lor în mână. Aici m-a întrerupt un alt coleg: 
  
- Minte, coana preoteasă! Este un fricos… Îl ştiu eu cât este de fricos! 
  
- Auzi, mă, că eşti fricos şi mincinos! 
  
- Nu-i adevărat, coană preoteasă! Eu am strâns oasele lor ca să mă bat cu ei dacă mă ajungeau! 
  
Copiii şi coana preoteasă au început să râdă, dar eu, foarte calm, am continuat: 
  
- Văzând că nu mă ajung, morţii au început să se văicărească: 
  
- Ce faci, bă! Nu ne dai de pomană şi acum ne iei şi oasele de pe noi?! Coana preoteasă m-a întrerupt: 
  
- Hai, şi gata! E prea gogonată! 
  
- Da ce, am bâzâit mofluz, am spus eu că este adevărată? Asta e poveste! 
  
- Treci la loc! S-a supărat coana preoteasă. Şi să dai de „pomană”, că altfel… toată vara o să te fugărească morţii! Şi mai terminaţi cu poveştile astea de groază, că nu speriaţi pe nimeni cu ele! Voi nu ştiţi şi poveşti frumoase, cu grădini fermecate, cu cerbi şi căprioare, cu prinţi şi prinţese? 
  
Bineînţeles că fetele ridicau mâna. Dar băieţii nu s-au lăsat. Lui Ionică i-a venit năstruşnica idee să intre cu o pâlnie mare în godinul în care nu se mai făcea focul. Acolo să facă fel de fel de zgomote, când va spune Dică o poveste cu moşul cel sperios. Planul nu a fost pus în aplicare, pentru că godinul era cam subţire şi lung, iar Ionel nu putea intra în el. Dar i-a venit ideea să se ascundă după tablă. Au mai adus pâlnii şi alţi băieţi şi s-au ascuns cu ele printre bănci, în mai multe locuri. Împreună cu Dică, s-a aranjat un scenariu de sperietură, care s-o dea gata pe coana preoteasă. Fiecare trebuia să scoată din pâlnie anumite sunete, ţipete, urlete, imitând animalele şi păsările care-l speriau pe moş. După ce a fost pus la punct scenariul basmului cu pâlnii, Dică a ridicat mâna. 
  
- Coană preoteasă, vreau să spun o poveste cu moşul cel fricos! 
  
- Nu, Dică, vă rog să terminaţi cu poveştile de groază, că m-aţi plictisit! Vreau să aud şi poveşti frumoase! 
  
- Haideţi, coană preoteasă, au insistat toţi copiii, că Dică povesteşte aşa de frumos!... 
  
A zâmbit coana preoteasă şi a cedat rugăminţilor noastre. L-a invitat pe Dică la catedră şi acesta, mustăcind cu înţelesuri, a început să povestească: 
  
- A fost odată un moş şi-o babă, care se certau toată ziua, pentru că moşul era leneş şi fricos. Toată vara, moşul nu s-a îngrijit să facă rost de lemne, de ceva vreascuri ori paie pentru foc. Dacă a venit frigul, biata babă a început să tremure, de-i clănţăneau dinţii în gură: 
  
- Du-te moşule la pădure şi adă nişte uscături, să facem focul, că murim de frig! 
  
- Ei, murim! Ca mâine trece iarna şi scoate colţu’ iarba! 
  
- Du-te, moşule, la pădure, că este aproape! Până scoate colţu’ iarba, să nu dăm noi colţu’! 
  
Moşul…pace! A încercat baba cu fel de fel de ameninţări ca să-l urnească, l-a luat şi cu binişorul. Degeaba! Până când i-a spus foarte supărată: 
  
- Mă, să ştii că te părăsesc şi mă duc la moş Priboi, că i-a murit baba deunăzi. M-a rugat să stau cu el, că are cald în casă… cămara plină cu d-ale gurii…N-ai decât să crapi de foame şi de frig! 
  
În fine, vorbele astea ale babei l-au urnit pe moş din casă. A înjugat boii la car, a luat un topor şi-o toporişcă şi…hai la pădure! Dar, cum era el fricos, şi-a mai pus la cingătoare o baionetă şi câteva cuţite, de parcă ar fi plecat pe frontul din Crimeea. 
  
- Ce faci, moşule, cu-atâtea cuţite? Nu-ţi ajung toporul şi toporişca? 
  
- Ehe!... ce ştii tu, babă, cu cine mă întâlnesc eu în pădure? 
  
A tăcut baba, mulţumită că l-a urnit la treabă. Pe drum, apucându-l frica, moşul îndemna boii cu biciul şi striga în gura mare, deşi drumul era pustiu: 
  
- Dii, boulenilor, nu vă fie teamă de urs sau de lup, că am în car o puşcă “dum-dum” şi-i fac praf dintr-o pocnire! 
  
Când a ajuns în pădure, acolo… linişte, zăpadă, copaci şi tufişuri îngheţate şi cu chiciură pe crengi. Moşul, văzând atâta linişte: “Dacă pădurea este fermecată şi când voi da cu toporul o să se vaite şi-o să se repeadă cu toate crengile la mine? Mai ştii? Am mai auzit eu o poveste când copacii au sărit pe unul cu toporul în mână şi l-au făcut zob! Ei, ce te faci? Pe urmă au chemat toate jivinele din pădure, care au sărit pe bietul om şi l-au sfâşiat în mii de bucăţele. Te pui cu pădurea? Dar am eu o idee deşteaptă”. Şi a strigat în gura mare: 
  
-Băi, copaci nenorociţi! Toporul meu e fermecat. De încer-caţi să mă loviţi, vă face numai surcele, să aprind focul cu ele! 
  
Pădurea…linişte şi pace. Doar ecoul şugubăţ, din adâncul ei, i-a răspuns cu un lătrat: Hau, hau, hau! S-a uitat moşul speriat la boulenii lui, care-l priveau miraţi: 
  
- Ce-aveţi, măi boilor, aţi început să lătraţi? 
  
Dar boulenii: 
  
- Nu lătrăm noi, bă! Tu latri ca un prost! Vezi că vine un lup spre tine! 
  
- Aoleu! Unde e? s-a speriat moşul când a auzit boii vorbind. Cât p-aci să facă pe el! 
  
Dar Ionel, ascuns după tablă, a urlat în pâlnie, cu vocea îngroşată: 
  
- A-uu! A-uu! Sunt aici, aici! 
  
Copiii, să leşine de râs. Mirată, coana preoteasă a zâmbit şi ea, privind suspect spre tablă şi sobă. A vrut să se îndrepte spre tablă, dar când a văzut că râd copiii şi mai tare, s-a răzgândit. 
  
- Hai, Dică, spune povestea mai departe! Ce-a mai făcut moşul tău cel fricos? 
  
Mustăcind şi făcând cu ochiul la clasă, Dică a continuat. 
  
- Moşul a vrut să se ascundă, dar o creangă uscată i-a pus piedică: 
  
- Ce mă calci, moşule? Fii atent pe unde mergi! Moşul, care căzuse cu nasul în zăpadă, a miorlăit: 
  
- Iartă-mă, crenguţă, că nu te-am văzut. Alerg să nu mă prindă lupul! 
  
- Ce lup, moşule?! A râs creanga, plesnindu-l pe căciulă. În spatele tău aleargă o matahală de urs! 
  
- Aoleu! A ţipat moşul, luând-o la sănătoasa. 
  
În acel moment, de sub bănci s-a auzit altă pâlnie, cu mormăituri: Mor, moor, mooor, moooor! 
  
Iar râsete în clasă. De data asta, coana preoteasă a tresărit şi s-a uitat speriată în direcţia din care venea mormăitul. Mormăit care nu mai contenea. Şi cu cât mormăiala se înteţea, cu atât mai mult se agita. Dică, pe post de moş fricos: 
  
- Văleu, aoleu, mă mănâncă ursul!....Mă sfârtecă!...Mă sfâşie!...Aaau! Mă face bucăţele! 
  
Tot o ţinea într-una cu văicărelele, doar-doar o impresionează pe coana preoteasă. Vă închipuiţi ce hărmălaie şi râsete erau în clasă, că până la urmă au molipsit-o şi pe buna noastră învăţătoare, care a eliberat şi ea hohotele, încurajându-l pe talentatul povestitor: 
  
- Aşa, Dică, aşa! L-a prins ursul pe moş? 
  
- Ce să-l prindă, coană preoteasă, că alerga ca un smintit. Toate crengile copacilor îl loveau şi aruncau cu bulgări de ză-padă, de-i tufliseră căciula pe nas şi nu mai ştia pe unde calcă! 
  
Vajnicul urs din băncile băieţilor mormăia mereu în pâlnie, de l-a obligat pe Dică să strige: 
  
- Gata, bă, cu ursul! (Ce să-i faci? Defecţiuni de regie!). Şi Dică a continuat: „Disperat, moşul s-a aruncat într-o tufă de măceşi, zgâriindu-se rău de tot. Îi curgea sânge de pe faţă, de pe mâini, dar a stat acolo tupilat, tremurând de frica ursului. Dar în pădure…linişte ca în biserică. Moşul a crezut că a plecat ursul şi se pregătea să iasă din tufiş, când colo, iar s-au auzit din depărtare zgomote ameninţătoare: Hu, hu, huuu! Hu, hu, huuuu!” 
  
Din bănci, alt băiat făcea ca huhurezul: 
  
- Hu, hu, huuu! Te ciugulesc, te ciugulesc, moşule! spunea vocea îngroşată din pâlnie. 
  
Iar râsete în clasă, râse şi coana preoteasă, iar Dică, foarte mulţumit: 
  
- Te-ai speriat, coană preoteasă, te-ai speriat? 
  
Bineînţeles că întrebarea i-a stârnit râsul până la lacrimi, mai ales că “huhurezul” de sub bănci nu mai înceta cu huhuelile, că s-a speriat moşul de tot! 
  
Coana preoteasă nu l-a mai lăsat pe Dică să-şi bată joc de bietul moş, l-a trimis la loc, iar pe sperietorii cu pâlniile i-a scos de urechi de unde erau ascunşi, i-a făcut de râs în faţa clasei şi, foarte serioasă, ne-a întrebat: 
  
-Bine, mă, copii, dar voi nu cunoaşteţi poveştile lui Creangă? Nu aţi auzit de “Capra cu trei iezi”, “Punguţa cu doi bani”, “Harap Alb? 
  
Ne-am uitat miraţi unii la alţii şi întrebători la dumneaei. Pe vremea aceea nu erau aşa de cunoscute poveştile lui Creangă şi ale altor scriitori, în schimb, coana preoteasă, femeie cultă, instruită, le cunoştea şi ni le-a spus şi nouă. Povestea aşa de frumos! În timp ce împletea, de-i sfârâiau mâinile, de pe buzele ei se prelingeau fantasticele imagini şi întâmplări din cunoscutele basme. Cu vocea sa blândă şi ochii săi strălucitori ne fermeca, în timp ce ne purta pe mirifice tărâmuri, iar noi, în linişte desăvârşită, cu ochii mari şi gurile căscate, ascultam vrăjiţi. Până într-o zi, când iar ne-a invitat să spunem poveşti frumoase. O fată a spus cunoscutul basm cu Neghiniţă. A doua zi, Dică ridică mâna: 
  
- Coană preoteasă, spun şi eu un basm cu Neghiniţă! 
  
- Tot cu Neghiniţă, mă, nu l-a spus Marioara ieri? 
  
- Eu ştiu alt Neghiniţă. Mi l-a povestit nea Mitică! 
  
Copiii au început să râdă. 
  
- Dacă ţi l-a spus nea Mitică, sigur este cu bâzdâgănii! 
  
- Nu-i cu bâzdâgănii, a insistat Dică. Doar că Neghiniţă a lui nea Mitică este un şugubăţ! 
  
Curioasă, coana preoteasă, care-şi scosese din sacoşă ghemele şi andrelele, îi spuse: 
  
- Hai, vino şi povesteşte basmul cu Neghiniţă cel şugubăţ! 
  
Dică s-a dus la catedră şi a început să povestească despre alt Neghiniţă, deosebit de băieţelul cuminte, isteţ şi vrednic, trimis de Dumnezeu spre mângâierea bătrânilor.Acest Neghiniţă, prezentat de Dică drept un şugubăţ, era de fapt un răutăcios obraznic, superficial şi şmecher. În loc să-i ajute pe bă-trâni la treburile gospodăriei, umbla teleleu pe uliţă toată ziua. Întărâta câinii, rupea crengile pomilor, se urca în spatele bătrânelor şi le fluiera în urechi ca să le sperie, se vâra pe sub fustele fetelor şi le ciupea de picioare. Într-un cuvânt, era un băieţel rău, o adevărată pacoste pentru oamenii din sat. Copiii din cla-să, să se prăpădească de râs spre mulţumirea coanei preotese, care era cu gândul la împletiturile sale, iar Dică, încurajat în povestea lui despre Neghiniţă cel rău, plină de urâţenii. 
  
Cât se chinuie bieţii educatori cu povestiri frumoase ca să modeleze sufletele copiilor, să le înalţe mai aproape de Domnul şi vine Dică sau altcineva ca el cu o poveste urâtă, care se lipeşte de micile suflete ca un clei mâzgos, greu de curăţat cu alte poveşti frumoase! Aşa se întâmpla şi cu povestea lui Neghiniţă cel şugubăţ. În inconştienţa sa, Dică povestea zâmbitor întâmplări foarte grave: “Într-o dimineaţă, Neghiniţă n-are ce face şi intră în curte la preot. Popa, plecat de cu noapte cu căruţa la târg, iar preoteasa trebăluia de zor cu hrana orătăniilor. După ce le-a dat grăunţe şi apă, s-a dus cu oala să mulgă vaca. Neghiniţă… după ea. Preoteasa a spălat ţâţele vacii, le-a masat şi a luat oala între picioare. Neghiniţă s-a aşezat pe buza oalei. În timp ce preoteasa mulgea vaca, el holba ochii între picioarele preotesei, care stătea ghemuită pe scăunel. A început să chicotească şi să strige: “Coană preoteasă, uite păsărica! S-a uitat preoteasa în salcâmii de alături…nicio păsărică. A continuat să mulgă, dar Neghiniţă iar: ”coană preoteasă, uite păsărica!” 
  
Vă închipuiţi hohotele de râs ale copiilor, care au trezit-o din reveria gândurilor sale pe coana preoteasă de la catedră. 
  
- De ce râdeţi, copii, aşa de tare? Ce le povesteşti, Dică? Hai, spune să râd şi eu! 
  
Inconştientul de Dică! În loc să-l alunge de acolo pe nemernicul de Neghiniţă, a continuat cu şotiile puşlamalei şi mai aruncă în atenţia coanei preotese de la catedră, încă o arătare incendiară: “Uite păsărica!” Iar copiii… să se tăvălească de atâta râs. Atunci, coana preoteasă, stupefiată, roşie ca focul, gâtuită de indignare, a şuierat cu vocea sugrumată: 
  
- Marş, la loc! 
  
Blegul de Dică, a miorlăit ca un pisoi: 
  
- Da’ ce, coană preoteasă, aşa e povestea! 
  
Râsetele copiilor deveniseră obraznice. Blândul nostru înger şi-a pierdut cumpătul. A inundat-o furia cumplită, înecându-i toate frumoasele sale zâmbete. Ochii i s-au înceţoşat şi, maşinal, a întins mâna spre “mămica” de pe catedră, care-i zâmbea batjocoritor. Cred că i-a răspuns triumfătoare: “În sfârşit, cucoană, ai înţeles ce ai de făcut cu jivinele astea obraznice, care ţi s-au urcat în cap!” A început să-l croiască pe nefericitul Dică, pe spinare, pe braţe, pe cap, iar el ţipa ca disperatul: 
  
- Nu da! Nu mai da! Eu am spus doar “uite păsărica! Dac-ai şti cum a zis nea Mitică… 
  
- Cum a spus? A întrebat coana preoteasă, fără să gândească. 
  
Tot fără să gândească, nătărăul Dică i-a satisfăcut curiozitatea, spre ghinionul lui, pentru că, în supărarea ei, a început să-l lovească în neştire. N-au mai râs copiii. Se părea că reuşise să ne readucă la ascultare. 
  
Se aşternuse în clasă o linişte nefirească. Nimeni nu mai mişca. Toţi stăteau cu mâinile la spate şi cu ochii pe “mămica”, acea blestemată de nuia, care readusese în clasă duhul domnului Fusulan. Nu ne dădeam seama cât de mult o supărasem pe buna noastră învăţătoare. Mai întâi, inconştientul de Dică, manipulat de nea Mitică şi povestea lui stupidă, iar noi? Cu râsetele provocate de vorbele lui obraznice. Furioasă, coana preoteasă se plimba prin clasă, cu ochii pe fiecare şcolar, gata să altoiască pe cel care ar fi schiţat cel mai nevinovat zâm-bet. Când a crezut că lucrurile s-au potolit, s-a dus la catedră, a aruncat-o scârbită pe “mămica” la locul ei şi, oftând, s-a aşezat pe scaun. Apoi, ne-a aruncat o privire rece, străină, parcă ne-ar fi spus: “Am crezut că sunteţi prietenii mei…copiii mei…” 
  
Noi amorţiserăm cu privirile ţintă la catedră şi simţeam că pierduserăm zâmbetele celeste care ne învăluiseră în toate zilele. Creieraşele noastre nu pricepeau ce trebuia făcut ca să recăpătăm acele zâmbete protectoare. Dimpotrivă. În acea linişte nefirească, n-are ce face zvăpăiatul de Ionel şi gângureşte, schimonosindu-se: ”Uite păsărica!” Vorbe care au stârnit hohote devastatoare. Probabil că ne-am eliberat din acea încordare nefirească. Am crezut că şi coana preoteasă va izbucni în hohote de râs, că se va elibera şi ea de acea furie ciudată. Gravă eroare. A scos-o din sărite şi s-a aruncat cu nuiaua asupra lui Ionel, ca o tigroaică. Apoi, în neştire, a început să ne lovească pe fiecare. După aceea, a izbucnit în plâns, a luat catalogul şi a ieşit din clasă. 
  
A doua zi nu a mai venit. Nici nu am observat că s-a dus la cancelarie însoţită de preot, soţul său. Am văzut-o când a ieşit din şcoală, urmată de domnul Arsu, care gesticula rugător, în timp ce preotul dădea din mâini, refuzând categoric la insistenţele domnului Arsu. Rugăminţile directorului au fost zadarnice. Cu lacrimi în ochi, coana preoteasă a părăsit curtea şcolii şi am urmărit-o cum mergea cu capul plecat, la braţ cu preotul, tânărul ei soţ. Iar domnul Arsu îşi frângea mâinile de ciudă. Pierduse o minunată învăţătoare. Noi, cu ochii zgâiţi pe geam, ne certam şi ne învinovăţeam unul pe altul şi toţi pe Dică şi Ionel pentru cele întâmplate. 
  
Într-un târziu, domnul Arsu a intrat în clasă, adus de spate, târşindu-şi picioarele, el, care avea un mers majestuos. S-a prăbuşit pe scaun la catedră şi, cu privirile în gol, pe deasupra noastră, a şoptit cu o voce stinsă: 
  
-Ce-aţi făcut, măi copii? 
  
Referinţă Bibliografică:
Coana Preoteasă (din Vol. Domnișora Iulia ) / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1881, Anul VI, 24 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!