Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1839 din 13 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

BĂDIA EMINESCU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Bădia Eminescu 
  
Nu cred că există vreun român, din toate locurile şi toate timpurile, născut după apariţia Luceafărului Eminescu pe firmamentul Literaturii Române, care să nu aibă existenţa şi conştiinţa iluminată de razele acestuia. Pentru că neamul românesc, în afara religiei ortodoxe, mai are şi religia eminesciană. Evident, cu credinţă mai mică sau mai mare, în funcţie de gradul de educaţie, cultură, caracter, conştiinţă, al fiecăruia dintre noi.Totuşi, TOŢI românii au, cel puţin un strop de credinţă în Eminescu. Nu cred în existenţa vreunui român-ateu eminescian. 
  
În ce mă priveşte, acum, la sosirea solstiţiului de iarnă al Luceafărului Eminescu, voi evoca unele momente care mi-au marcat existenţa şi credinţa în El. 
  
Eram în clasa a şasea, la sfârşit de aprilie, când, într-o pauză dintre ore, un coleg ne-a spus că are o carte de poezii. Ne-a arătat-o: fără coperte, cu file îngălbenite, rupte, mâzgălite… Însă, pe prima pagină scria: Mihail Eminescu-Poezii. Mai citiserăm noi în manuale câte o poezie de Eminescu, dar aşa fericită ocazie să am în faţă tot volumul de poezii, nu avusesem. De aceea ne-am strâns ciotcă pe posesorul cărţii şi l-am rugat să ne citească. Însă, în clasă era multă gălăgie, zbânţuială, ţipete, aşa că, Ţuţu, prietenul meu, ne-a propus să mergem undeva, într-un colţ liniştit. Ne-am dus în curtea şcolii, pe un maidan din spatele w.c.-ului, cu bălării înalte de cucută. Ţuţu a-nceput să citească:…”Epigonii”…”Veneră” şi „Madonă”…”Sara pe deal”…”Mortua est”…”Scrisorile”…cufundându-ne tot mai mult în oceanul eminescian de frumuseţe şi idei magice, care ne-au răvăşit simţirea. Ascultam cu toţii vrăjiţi, aproape fără să mai respirăm. Când ne-a citit ”Rugăciunea unui dac”, Ţuţu a exclamat: 
  
- Băi, ştiţi că noi purtăm în corp sufletele unor daci? Ne-am uitat unii la alţii, uluiţi şi derutaţi: Aşa o fi, dacă zice Ţuţu! Maşinal, am dus mâna la inimă să simt pulsul acelui suflet misterios. 
  
Oricum, din acea zi, m-am simţit un dac venit aici din acele vremuri mitice. Era aşa de tulburătoare acea simţire…Însă, din reveria acelei fantastice stări, ne-a trezit domnul Genescu, profesorul de matematică, după ce observase lipsa noastră de la ora dumnealui. O pârâcioasă, care ne urmărise, îl aduse în locul unde eram: 
  
- De ce chiuliţi, mă? Tocmai voi, premianţii? Vreţi să vă scad nota la purtare? 
  
Spre ciuda pârâcioasei, nu ne-a făcut nimic. Dimpotrivă, a transformat ora de matematică în prima oră de religie Eminescu, fantastică, pentru că domnul profesor Genescu era un om deosebit de cult şi un credincios eminescian. Atunci am învăţat să ”las aleanul să mă fure” şi să „ascult de la răcoare/pitpalacul”. Din vara aceea, sufletul meu învăluit în mirajul eminescian, asculta mereu înfiorat cum ”ale paserilor neamuri/ciripesc pitite-n ramuri/şi vorbesc cu-atât de multe/înţelesuri”. 
  
În iarna următoare, prin luna ianuarie, s-a organizat o serbare şolară. I-am spus domnişoarei Condeescu, profesoara de limba română, că vreau să recit”Scrisoarea a III-a”. 
  
- E cam lungă! Învaţă şi tu vreo zece-douăzeci de versuri! Însă eu am învăţat-o pe toată, fără să-i spun că am de gând s-o recit integral. Când am ieşit pe scenă în faţa cortinei, sala căminului cultural arăta ca o mare în furtună. Vreo trei-patru sute de oameni în picioare, înfofoliţi în cojoace, cu broboade şi căciuli pe cap, se sufocau de căldură şi înghesuială. Era un vacarm de nedescris, cu îmbrânceli în valuri, însoţite de chiote şi ţipete. Ca să acopăr vuietul talazurilor dezlănţuite, urlam şi eu cât mă ţineau bojocii. Când am ţipat: -Tu eşti, Mircea? unul din sală a ţipat şi el: Care Mircea, bă? Domnul Genescu m-a tras înapoi, după cortină, întrerupându-mi ”măreaţa” recitare: ce te-a apucat, mă, cu Scrisoarea a III-a? Îmi vâjâia capul, tâmplele îmi ardeau şi mă podidiseră lacrimile de necaz. Mi-era o ciudă!.. Mai ales că nu spusesem acel final ”cum nu vii, tu, Ţepeş-Doamne…Îl repetasem de atâtea ori, cu ochii în tavan şi cu braţele larg deschise. Speram să-i fac praf. Dar…n-a fost să fie! În schimb, a doua zi după serbare, m-am întâlnit cu moş Gheorghe a’ lu’ Ciorap, un vecin de pe aceeaşi uliţă cu noi: 
  
- Mă, Tăsele, tată, ce tot spuneai tu acolo despre turci, mă? Păi noi la Mărăşeşti, cu nemţii ne-am luptat, băă! Pârâiau mitralierelee…uite-aşa: pac,pac,pac,pac! A, cu turcii, mi-a spus bunicu meu, că tat-so a dat în ei la Griviţa, băă, pe redute. 
  
Dacă a deschis vorba, nu m-am lăsat până nu l-am asasinat, măcar cu o parte din Scrisoarea a III-a, începând de la”…de-aşa vremi se învredniciră…”Asculta moşul cu ochii bulbucaţi şi gura căscată, exclamând din când în când:”aşa,aşa!”De data asta mi-a reuşit şi dramatica scenă, când am ţipat cu ochii asvârliţi în slăvi: cum nu vii, tu, Ţepeş-Doamne…de s-a speriat bietul moş Gheorghe, exclamând şi el: „Ha,ha,haa! Aşa tatăă! Pe ei, că ne mănâncă sufletul, bă! Grozav, bă, de unde-o ştii?” De la marele Eminescu, am spus eu, ţanţoş. 
  
-„Grozav poet, bă, grozav poet!” a murmurat moşul, cu religiozitate-n glas, semn că-i înţelesese mesajul. 
  
Mai târziu am aflat că Ion Creangă, prietenul Marelui Poet, îi spunea ”bădia Mihai”. Bădie!..Ce cuvânt cald, mângâietor, fără consoane scrâşnitoare!..Ca un cuib de păsărele cu puf moale… 
  
Aş fi vrut şi eu să-i spun tot aşa: „Bădia Eminescu!” Să-i pregătesc în suflet acest cuib, în care să-l odihnesc atunci când tristeţea şi frigul cosmic îl cuprinde în zborul prin Universul nemuririi sale. Dar l-am văzut străbătând ca fulgerul prin Veşnicie, aşa cum este, „nemuritor şi rece”, însă, foarte trist şi mânios. L-am întrebat cu sfială: Care vi-I supărarea, Mărite Poet? Şi l-am auzit tunând: „prea v-aţi bătut joc de limbă,de străbuni şi obicei!” 
  
-Nu ne sudui, Mărite Eminescu! Îţi jurăm că nu suntem mişei! Poate…nişte pigmei. Este adevărat că limba ta cristalină, ce curge în poeme ca susurul izvoarelor de munte, am otrăvit-o cu atâtea englezisme. Ce să facem şi noi? În ultimele decenii ne-au potopit nişte termeni tehnici ce-au curs de la „ăia”, odată cu mărfurile lor. Iar mândrii tăi daci, care mai de care mai sprinţar, mai „spam”…mai „cool”(ăhăă…ce ştii Domnia Ta!), au tulburat izvorul limbii Tale, transformându-l într-o mocirlă de „romgleză”. Nu fi supărat pe noi! Poemele Tale le păstrăm în suflet tot curate şi sfinte, sorbind din ele picătură cu picătură, ca pe aghiasmă. Din păcate, tot în această perioadă, mulţi puişori de daci s-au (zbu)rătăcit prin toată Europa, chiar prin America şi până-n Australia. După boabe, Mărite, după boabe. Că aici în „dulcea” ta Românie nu prea a mai rămas nimic de ciugulit. Dar să ştii că toţi aceşti puişori (zbu)rătăciţi îţi poartă „aleanul” în suflet şi-n geamantane. Cuum? De ce nu ţi-au citit poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”? 
  
Au citit-o, bieţii de ei. Alţii n-au citit-o, dintre cei cocoţaţi pe crengile din vârf. 
  
A mai tunat Luceafărul Eminescu din Veşnicia lui: „ce-aţi făcut cu râul şi ramul ţării?” Ăăă…m-am bâlbâit, este adevărat că am ciopârţit tot ramul, de-au rămas numai cioatele de el, dar noi îl ţinem tot de prieten, aşa ciuntit cum e. I-am promis că îl vom reface, cum era pe vremea ta. Iar, râul…păi…pe acesta, l-am…cam murdărit cu gunoaie, peturi, uneori l-am otrăvit cu unele chimicale (am progresat şi noi), dar ne ţinem de prieteni şi cu el. Cuum? Te-am supărat? Stai, Mărite Eminescu, ce vrei să spui? Că „dulcea” Românie nu mai are „mare viitor, la trecutu-i mare”? Dar n-ai spus Domnia Ta: „Fiarbă vinu-n cupe,spumege pocalul”? Şi, fiii cei mândri astea au „nutrit”cu multă ardoare. Cum adică au ruinat economia cu ardoarea lor? Au interpretat greşit versul „Căci rămâne stânca deşi moare valul”? Păi…cam aşa au zis băieţii deştepţi: „Căci rămâne România(în buzunarul nostru), deşi moare economia. Cuum? Îţi vine vijelios „vis de răzbunare, negru ca mormântul”? Trebuia să muncim? Păi, ce, noi nu muncim? Cum n-am înţeles ce-ai scris în ziarul „Timpul”din 18 dec.1877? Spuneai că „temeiul unui stat şi bogăţia unui popor stau în muncă”. Apăi…muncesc cu sârg bieţii românaşi, muncesc! Cei plecaţi în alte state, pentru îmbogăţirea popoarelor de acolo, iar cei din ţară, care sunt în şomaj, muncesc la negru, şubrezind temelia statului român, pentru îmbogăţirea băieţilor deştepţi. Cuum? Am încurcat iţele? Le-am încâlcit rău de tot? 
  
De aceea te rugăm, Măria Ta, sună din corn „peste vârfuri”, atunci când „codru-şi bate frunza lin”, să ne dezmeticeşti din rătăcirea noastră! Şi, lasă-ne, Mărite Poet, să te chemăm mereu cu acel cuvânt de alintare: „bădie Eminescu!”. Să te simţim aproape de sufletele noastre, rugându-te să nu mai fii trist şi supărat pe noi! Pentru că noi te iubim mult de tot. Dacă ne vei părăsi, să ştii că te vom căuta prin tot Universul, până dincolo de steaua Antares şi te vom striga prin toată Veşnicia: bădie Eminescuu! bădie Mihaai! bădieeee!..Avem nevoie de tinee! Tu eşti steaua noastră sfântă,care ne luminează viitorul! 
  
Năstase Marin 
  
Galaţi,ianuarie-2012 
  
Referinţă Bibliografică:
BĂDIA EMINESCU / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1839, Anul VI, 13 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!