Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1811 din 16 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

NUIAUA FERMECATĂ-5
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În acest moment vă mărturisesc că mi-a îngheţat pasta în pix de atâta frică. Degeaba mă imploraţi să fac ceva ca să-l salvez pe Tudorel. Vă jur că nu pot să fac nimic! Mi-a îngheţat şi imaginaţia. Nici Lunişoara…nici stelele…nici copacii…nici măcar îngerul său păzitor…Nimeni nu-l poate salva pe Tudorel de lupul cel înfometat. Uff! Nici măcar o sanie nu trece pe aici cu cineva… cu ceva…o puşcă acolo…Nimeni! Nimeni… Cine să se încumete pe vreme de iarnă, noaptea, în Ajun de Crăciun să treacă prin coclaurile astea pustii? De două ori uff, uff! Şi mai sunt doar doi kilometri până în sat… 
  
Îmi sugeraţi să strig după ajutor? Să alerge careva până aici, cu furci, cu topoare? Să fim serioşi. Degeaba îmi spuneţi agitaţi : Hai mai repede că sare lupul! Nu pot să fac nimic. Pentru că nimeni din sat nu ştie în acest moment că el se întoarce acasă. De fapt, nimeni din Univers nu ştie că Tudorel se află în pericol. Vă enervez? Cum adică, mint? A, da! Aveţi dreptate. Angajaţii domnului Ionescu ştiu că el a plecat acasă. Dar pe şosea, trecând prin sate cu oameni şi copii pe uliţe. Unde lupul nu îndrăzneşte să vină. De aceea, vă propun să îngheţăm povestea în momentul când cumătrul lup face saltul său fatal asupra lui Tudorel cel fericit. 
  
Ca pe o peliculă de film ruptă sau oprită-n loc de nişte butoane sau şurubele. Apoi, să dăm timpul înapoi. Priviţi cum se derulează feericele imagini, de-ndăratelea, cu mare viteză! Până în momentul când Tudorel a ieşit din atelierul morii. Stop! Nuuu! Puţin mai târziu…Aşa! Acum să vedem ce mai fac simpaticii meşteri? Tot mai joacă netulburaţi jocul acela de cărţi interminabil şi plicticos? Or fi golit damigeana sau patronul le-as întrerupt jocul şi băutura după ce s-a întors de la Piatra. Să intrăm tiptil în atelier… 
  
-Uite damigeana răsturnată şi oala de pe masă, goală. Au fost harnici „băieţii”. Nea Ghiţă… rupe tacticos ultimul covrig din şirag. Acum îl face anafură în restul de vin care i-a rămas în pahar. Şi neamţul? Moţăie, clătinându-se cu evantaiul de cărţi în mână. Dar violentul Arapu? Ei, Arapu plânge jalnic. De ce-o fi plângând? Şi se fereşte cu mâinile de ceva. 
  
-Nu, nuuu! Nu daţi, că n-am să mai fac! Nea Ghiţă! Bă, neamţule! Opriţi bă, cheile astea că mă lovesc peste deşte! Au! Aoleu! Uite că se repede şi barosul! Neamţule! Opreşte-l, bă, că mă omoară! 
  
Ca stropit cu o găleată de apă, neamţul a sărit : 
  
-Ai înnebunit, Arapule? 
  
-Blestemul bietului Tudorel, a mormăit nea Ghiţă, molfăind covrigul muiat în vin. 
  
-Nu mă lăsaţi, fraţilor! Uite cum vâjâie barosul! Mă omoară, mă omoară! ţipa disperat Arapu, alergând spre uşă. 
  
Dar în acel moment a intrat domnul Ionescu având biciuşca în mână : 
  
-Ce-i, măi Antoane? Vă bateţi? Ce-i cu balamucul acesta? Ce v-am spus eu, mă? 
  
Neamţul şi nea Ghiţă au sărit ca arşi aruncând cărţile sub masă. 
  
-Ţiganul a luat-o razna, domnule Ionescu! Are vedenii. 
  
-Iartă-mă, patroane! M-au ajuns blestemele băiatului cu nuiaua. 
  
-Ce blesteme, mă? Ce-i cu harababura asta, mă? Nu sunteţi în stare să aveţi grijă de voi? Apropo! Unde este Tudorel, nea Ghiţă? 
  
Simţindu-se vinovat, nea Ghiţă a lăsat capul în jos şi a mormăit : 
  
-A plecat…m-a forţat Anton…Era să mă omoare… 
  
Domnul Ionescu s-a repezit cu biciuşca spre Arap, a ridicat-o, dar…nu l-a lovit. 
  
-Ar trebui să te omor eu, nenorocitule! 
  
A intervenit neamţul : şi eu am zis să plece, domnule Ionescu! A plâns atâta. 
  
-Măcar i-aţi dat nuiaua? Pe unde-a plecat? Precis peste deal, că e mai scurt. 
  
-Noi am insistat să meargă prin sate. Am ieşit după el afară şi… 
  
-Mă, l-ai urmărit până la Vânători? Trebuia să-l urmăreşti până acolo! 
  
Văzând capul plecat al neamţului şi pe ceilalţi doi privindu-l ca hăbăucii, domnul Ionescu a dat din mână a lehamite : 
  
-Sunteţi nişte tâmpiţi! Nu se poate baza omul pe voi. Hai! Imediat! Antoane, ia băţul acela şi tu, neamţule, felinarul din cui! Aprinde-l, repede! Tu, nea Ghiţă, faci ordine aici! 
  
Fără să le mai dea răgaz i-a urcat în sanie şi a dat bice armăsarilor. A trecut mai întâi prin sat la Lică, pădurarul, vechiul său prieten : 
  
-Licăăă! Măi Lică! l-a strigat de la poartă. Ia-ţi puşca să mă ajuţi întro treabă! 
  
S-a îngrozit Lică. A crezut că domnul Ionescu are probleme cu niscai tâlhari sau…mai ştii de ce este în stare omu’? A bâlbâit încurcat: 
  
-Domnu Ionescu…ştiţi…ştiţi…eu…eu…în oameni…niciodată. 
  
-Bine, mă, s-a supărat domnul Ionescu, mă ştii tu pe mine ticălosul care omoară oameni? Dacă vrei să mă ajuţi, ia-ţi puşca şi vino repede cu mine că n-am timp să-ţi explic! 
  
Bietul Lică şi-a luat puşca şi s-a urcat în spate lângă Anton. Acesta i-a explicat şoptit cum stă chestia. 
  
-Tragi cu puşca, Lică, numai dacă vezi că lupii vin spre noi. Atât i-a spus domnul Ionescu, fără să se întoarcă spre el. Apoi, tot scurt : tu, neamţule, ţine felinarul acela mai sus şi agită-l, dacă vezi lupii! 
  
El mâna armăsarii din răsputeri, în speranţa să-l ajungă din urmă pe Tudorel, deşi uitase să-i întrebe pe cei trei, de când plecase. Dar…nu se baza pe vorbele lor. 
  
Când au intrat în Valea Adâncă, speranţa i s-a spulberat, risipindu-se ca aburii din nările armăsarilor ce sforăiau tot mai tare. Urletele haitei se amplificau, purtate din deal în deal de misteriosul ecou. 
  
-Trage Lică, nu mai sta pe gânduri!a strigat furios domnul Ionescu. Trage-n dealurile alea care urlă! 
  
Detunătura pustii, amplificată de ecoul dealurilor,a speriat armăsarii care au nechezat şi au sărit în două picioare, să rupă hamurile. Domnul Ionescu abia mai ţinea frâiele. Apoi, ca turbaţii, au rupt-o la fugă în galop întins. Cei din sanie, căzuţi grămadă pe banchete se ţineau speriaţi de speteze. Spaima le luase glasurile şi minţile. Nu mai puteau gândi, nu mai ştiau ce să facă. Nu realizau că în orice clipă puteau fi azvârliţi în zăpadă şi daţi pradă lupilor. Noroc că sania urca şi caii obosiră repede. Respirând greu, au revenit cu pasul la trap. Nu se ştie câte secunde sau poate minute a durat această spaimă. Cert este că sperietura a fost reciprocă, pentru că şi urletele lupilor au încetat. Rareori se mai auzeau din depărtări ca nişte gemete înăbuşite. Dar armăsarii tot mai sforăiau şi alergau speriaţi. Domnul Ionescu ţinea frâiele cu amândouă mâinile şi încerca să-i strunească. Abia prin Valea Cucutei s-au mai liniştit caii şi cei din sanie. Însă nimeni nu mai îndrăznea să vorbească. Priveau speriaţi la siluetele copacilor şi ale tufişurilor, ce li se păreau ireale, îmbrăcate ca nişte stafii cu largi cearşafuri albe plutind printre umbrele albastre. Uneori li se părea că în spatele fiecărui copac este ascuns fie un lup, fie un tâlhar, gata să se repeadă asupra lor. Deseori, domnul Ionescu striga : 
  
-Fii atent, Lică! Ochii mari, Antoane! Agită felinarul, neamţule! 
  
Toţi executau comenzile date, cu ochii bulbucaţi, împrăştiaţi în peisajul misterios. Iar clopoţeii de la gâtul armăsarilor aruncau în atmosfera ameninţătoare, sunete nervoase, sacadate, ţipătoare ce pătrundeau în urechile celor din sanie ca nişte vaiete sau ţipete ale fioroaselor năluci albe din jur. 
  
Niciunul din cei din sanie, extrem de speriaţi, nu avea curajul să recunoască starea de înfricoşare pe care o simţea. Şi apoi, cui să se plângă? Toţi erau înspăimântaţi şi aşteptau să se termine cât mai repede acest halucinant coşmar. 
  
După ce au ieşit din Valea Cucutei, au observat în depărtare, în albul sticlos al zăpezii, un punct negru în mişcare. Era silueta lupului ce se ţinea după nuiaua lui Tudorel. Pe urmă îl observară şi pe el cu nuiaua sclipitoare ca un fulger. Simţind mirosul lupului din depărtare, armăsarii iar au început să sforăie, amplificând spaima celor din sanie, cărora inimile li se urcaseră în gâtleje. Lică şi Arapu arătau cu degetul în faţă, gâjâind : îîî! Îîî! Îîî! 
  
Neamţul nu mai trebuia să agite felinarul. Îi tremura suficient mâna. Şi domnului Ionescu îi tremurau hăţurile în mâini, agitând fără voie caii. Cu fălcile încleştate reuşi totuşi să bâlbâie : 
  
-Trââ…trââ..gii…Li…li…căă! 
  
Idee total absurdă. Lică putea împuşca, fie pe Tudorel, fie armăsarii. Dar, cine mai gândea în clipele ălea?! Apoi, armăsarii au început să alerge şi mai repede pentru că simţiseră mirosul băiatului care i-a hrănit şi adăpat toată toamna. 
  
Bietul Lică, deşi tremura, îndreptă puşca în direcţia lupului, pe lângă urechea neamţului, uşor deasupra armăsarului din dreapta. Parcă ştia ce face! Închise ochii şi, cu mâna tremurândă…apăsă pe trăgaci… În acea fracţiune de secundă nimeni nu mai ştia ce face. Nici măcar lupul, care făcuse deja saltul fatal în ceafa lui Tudorel şi-l trântise în zăpadă. La pocnetul puştii, armăsarii au sărit în picioare, făcând un salt brusc spre stânga. În smucitură au răsturnat sania cu cei patru speriaţi. Noroc că au fost azvârliţi în puful zăpezii. S-a speriat şi lupul care a schelălăit derutat, făcând câţiva paşi înapoi. Dar şi-a revenit repede şi s-a aruncat din nou asupra prăzii trântită în zăpadă. 
  
Tudorel era mai mult mort decât viu. Trecerea bruscă din starea de extaz în cea de spaimă îi provocase o adevărată anestezie psihică. Nu mai gândea nimic. Nici un efort de apărare, nici un ţipăt, nici un scâncet. Atitudinea lui i-a dat curaj lupului, cu toate că se speriase iniţial de pocnetul puştii. Prada trântită, nemişcată şi foamea i-au dat ghes să se repeadă din nou. Însă, în momentul în care-şi înfipsese colţii în gulerul paltonului, a simţit în spate puternice lovituri de copite şi muşcături. Deşi speriaţi de împuşcătură, armăsarii au alergat în galop nebun spre Tudorel. Lupul, lovit şi trântit, a avut totuşi intuiţia să se ridice şi să fugă în goana mare, schelălăind de durere. Armăsarii s-au oprit brusc lângă Tudorel, protejându-l cu boturile lor calde din care ieşeau aburi fierbinţi. Nu mai sforăiau. Înţepeniseră ca nişte statui. 
  
După câteva minute îşi reveniră şi aruncaţii în zăpadă. Constatară bucuroşi că trăiesc, că sunt întregi, deşi…aveau oarece lovituri şi julituri, cu durerile aferente.Mai constatară că a dispărut lupul (şi s-au bucurat), dar nu înţelegeau de ce s-au oprit armăsarii şi stau aşa, nemişcaţi cu boturile în zăpadă. Repede începură să caute prin zăpadă, fiecare ce pierduse. Adică : biciul, băţul, puşca şi felinarul. Bâjbâiau la lumina palidă a lunii care le zâmbea ironic din înaltul cerului. După ce găsiră obiectele căutate, alergară şi văzură că la botul cailor zăcea Tudorel cu faţa-n zăpadă. O clipă au crezut că este mort. L-au întors cu faţa-n sus : 
  
-Tudorele, Tudorele, trezeşte-te, mă, că suntem noi! 
  
Domnul Ionescu se precipită : 
  
-Apropie neamţule felinarul să vedem dacă mai suflă! 
  
Mai sufla. Îi dădură palme pe obraji, îl frecară cu zăpadă. 
  
-Suntem noi, mă Tudorele! Hai, ridică-te! 
  
În fine, Tudorel deschise ochii şi-ncepu să gâjâie : îîî! Îîî! Îîî! 
  
Domnul Ionescu a început să-l mângâie blând : 
  
-Hai, mă! Revino-ţi, mă! Ai scăpat, mă! Ai avut noroc de căluţi, mă! Că ei te iubesc, mă! Uite satul, e aproape, mă! 
  
După fiecare alintătură, Tudorel gâjâia : îîî! Îii! 
  
-Uite, mă, că şi nuiaua este întreagă! îl încurajă şi neamţul. 
  
Degeaba. Şi ridicat în picioare, Tudorel tot mai gâjâia. 
  
-Ce-i facem, domnule Ionescu! întrebă îngrijorat Lică. Ăsta nu mai vorbeşte până nu-i descântă o babă de sperietură. 
  
-Liniştiţi-vă şi voi! sări domnul Ionescu. Hai cu toţii în sanie şi să mergem spre sat! 
  
Apoi către Tudorel : Ia spune, mă, băiatule, pe unde trebuie s-o luăm, ca să ajungem la voi acasă? 
  
Îîî! Îîî!, arăta Tudorel cu mâna spre stânga, spre un fel de vale între două maluri, plină cu troiene de zăpadă. 
  
-Ăsta a căpiat, domnule Ionescu! a sărit cu gura Arapu. Dacă intrăm prin văgăuna asta, nu mai ieşim cu sania nici până mâine dimineaţă. 
  
-Ho, terminaţi! A ridicat mâna patronul. Putem merge şi pe mal. 
  
Apoi către Tudorel : hai mă, băiatule, mă! Vorbeşte, mă! Să ne înţelegem. Să nu afle Iancu ce s-a întâmplat. 
  
Din nou către ceilalţi : Ascultaţi aici, la mine! Îl aducem pe băiat cu sania tocmai de la Lisa. Am venit peste deal ca să ajungem mai repede. Pentru că Tudorel vrea să… vrea să…colinde cu…Cu ce vrei Tudorele să colinzi? 
  
-Cu bolindeţii, a răspuns clar şi voios Tudorel. 
  
Toţi au început să râdă. 
  
Uite, domnule, care era descântecul de sperietură! a spus neamţul. 
  
-Bravo, mă! a sărit şi Arapul. Eu credeam că ai să rămâi mut toată viaţa. 
  
-Să mă ierţi, domnule Ştefănescu! a scâncit Tudorel. Că…n-am ascultat. Şi tu să mă ierţi nene neamţule, că…te-am minţit… 
  
-Lasă, mă! l-a bătut pe umeri neamţul. Ce nu face omul pentru o colindă după bolindeţi. Vorba e că ne-ai speriat foarte tare. 
  
-Uite, acolo este casa noastră!…arătă cu degetul Tudorel. 
  
Domnul Ionescu opri caii la poarta lui Iancu Stelaru şi-i spuse băiatului : du-te şi spune-i lu’ tac-tu că am venit şi noi după bolindeţi! 
  
Iancu Stelaru i-a auzit, că era după gard şi a ieşit în uliţă : bine aţi venit, domnule Ionescu! 
  
-Să trăieşti, Iancule! Uite, ţi-am adus băiatul că vrea să meargă după bolindeţi ! 
  
-Bolindeţi? s-a mirat Iancu. Dă-te, mă, jos…Tămâia mă-tii! Să-ţi dau eu bolindeţi! 
  
Tudorel care ştia ce bolindeţi o să-i dea tat-su, a sărit imediat din sanie, dar pe partea opusă. A luat nuiaua şi…tuleo! pe lângă Iancu, pregătit să-l articuleze. 
  
-Lasă-l în pace, Iancule! Eu ţi-l aduc acasă nevătămat iar tu îl înjuri şi vrei să-l baţi? l-a repezit supărat domnul Ionescu. 
  
-Păi… dacă v-a făcut supărare, nu merită câteva scaltoace? Ce trebuia să vă pună pe drum la vremea asta? Şi cu atâţia oameni… 
  
-Lasă…că n-am venit special pentru el, a spus indiferent domnul Ionescu. Am avut nişte treburi pe aici prin sat. 
  
-Eei, asta-i altceva! a zis Iancu uşurat. Dar nu trebuia să-l corcoliţi atâta. Ţi-am spus şi astă vară când l-am lăsat la dumneata. Dacă scânceşte şi vrea ceva, dă-i o bătaie zdravănă, ca să-i treacă. Eu vreau să fac om din el, că d-aia ţi l-am dat ucenic la moară. 
  
-Şi eu vreau să fac om din el, Iancule! Dar nu aşa cum…mă ţii tu aici în uliţă, să-mi îngheţe caii. 
  
-Aoleu! Să mă ierţi, domnu’ Ionescu! Să vă aduc două pături. Sau…vreţi să poftiţi în curte? Deshămăm caii şi…luaţi ceva, acolo! Un păhărel, ceva şorici, jumări şi… 
  
-Bolindeţi, râse Anton. 
  
-Nu! i-a retezat-o domnul Ionescu. Adu cele două pături şi, dacă vrei să ne serveşti ceva, adu aici, la botul calului! Că…mă grăbesc. 
  
Iancu veni cu două pături, apoi aduse o oală cu vin şi pahare. Veni şi Măria, nevastă-sa, cu o tavă pe care avea jumări, şorici şi…bolindeţi. 
  
-Aoleu, domnu’ Ionescu, zise Măria, de ce nu veniţi în casă? Să vă omenim şi noi ca lumea… 
  
-Ne grăbim, Mărio, ne grăbim! Acuş plecăm! zise domnul Ionescu şi dădu pe gât, dintr-o înghiţitură, paharul cu vin. Îşi spuse în gând : mulţumesc, Doamne, că ne-ai salvat! Apoi către gazde : Să ştii, Iancule, şi tu Mărio, că aveţi un copil minunat, mă! Am să fac din el cel mai bun mecanic de pe valea Dunării. 
  
-Aşa să faceţi, domnu’ Ionescu, a spus Măria bucuroasă. 
  
Dar Iancu : 
  
-Să-i dai bătaie, domnule, să-i dai bătaie, dacă vrei să… 
  
Domnul Ionescu i-a retezat-o scurt: 
  
-Să-l trimiţi la moară imediat după sărbători! Dacă aflu că l-ai bătut, nu-i mai dau voie să vină pe la voi! Apoi, către ceilalţi : haideţi mă, să plecăm, că e târziu! 
  
Dar nu plecă până nu-i spuse lui Iancu pe ton apăsat : şi nu mai înjura Iancule, de tămâie! Că tămâia…este pentru Dumnezeu, mă! 
  
Tocmai în acel moment a ieşit pe poartă Tudorel. Cu traista pe umăr, şi…cu nuiaua după el. 
  
-Hooo! opri caii domnul Ionescu. Bine, domnule, treci aşa, pe lângă noi, după bolindeţi, fără să ne colinzi? Să ne urezi ceva, acolo, ca să ne meargă şi nouă bine, la anul. 
  
-Păi… astă seară e…Ajunul, bâigui Tudorel. 
  
-Şi ce dacă? Urează-ne ceva, că nu ne mai vedem până la anul. 
  
-Păi, începu să mormăie Tudorel cu capul plecat. Să trăiţi!… Să înfloriţi!… 
  
-Aşa, aşa!îl încuraja neamţul. Zi-i aşa, că-i zici bine! 
  
-Ca merii, ca perii…în mijlocul verii. 
  
Apoi Tudorel tăcu. 
  
-Şi mai ce, mă, şi mai ce? întrebă nerăbdător Lică pădurarul. 
  
-Să vă fie casa…casă! Să vă fie masa…masă!… 
  
-Aşa, aşa, strigă şi Arapu. 
  
-Şi să… aveţi parte…de… noroc şi sănătate! La anu’ şi la mulţi ani! 
  
-Hai, că ai ieşit la mal! râse Arapu. 
  
-Bravo, mulţumesc! a zâmbit domnul Ionescu. Să trăieşti şi tu! Uite, ţine pentru osteneală! 
  
Şi-i întinse un bănuţ de argint. 
  
-Dar, să ştii, mai zise domnul Ionescu. Ţi-am cumpărat şi un cadou. Am să ţi-l dau când vii la moară. Hai, să nu te mai reţinem, că eşti nerăbdător să colinzi! 
  
Şi dădu bice cailor, după urările de rămas bun. 
  
-va urma- 
  
Referinţă Bibliografică:
NUIAUA FERMECATĂ-5 / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1811, Anul V, 16 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!