Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1803 din 08 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

NUIAUA FERMECATĂ-2
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Lui Tudorel i se păru că a intrat în sala palatului…Deşi niciodată nu văzuse cum arată un palat împărătesc. Dar, în acest decor ireal, este uşor să vezi cum Izvoraş-împărat se ridică de pe tron şi pleacă pe dâra invizibilă a pârâului, străjuită de lăncierii aurii (adică tulpinele de papură). Şi ce costume fantastice aveau lăncierii ăştia! Dacă priveai în ochii lui Tudorel îi vedeai cu uniforme din fir de aur, cu fireturi argintii, căciuli albe, miţoase şi săbii sclipitoare în teci de aur încrustate cu pietre scumpe. Unii din ei aveau lănci aurite cu vârfuri de argint. Sălciile, încărcate cu chiciură şi cu căciuli de nea pe cioate, erau în mintea lui Tudorel nişte boieri, mari dregători de la curtea lui Izvoraş-împărat. Aveau haine cu poale largi şi lungi, cu gulere de vulpi argintii şi căciuli de samur tivite cu hermină. Aşa îi văzuse el într-o poză din manualul şcolar sub care scria :”să trăieşti, Măria Ta”! Ca în poza aia, şi aici, dregătorii lui Izvortaş-împărat tăceau la fel: „Să ne trăieşti, Măria Ta!” 
  
Dar Măria Sa Izvoraş-împărat nu-i lua în seamă. Trecea alene, cu gândurile sale de plumb. 
  
Uite şi străjerii din turnurile cetăţii lui Izvoraş-împărat! Cum, care străjeri? Din turnurile alea de pe vârfurile celor trei dealuri dispuse într-un feeric amfiteatru. Turnurile şi străjerii din creieraşul lui Tudorel nu erau altceva decât copacii de pe stâncile ascuţite, îmbrăcate în hlamida albă a zăpezii. Chiar şi cele două târle, cu bordeiele de lângă ele erau două castele princiare cu turnuleţe ascuţite, aşa cum le-a văzut el într-o carte cu poveşti, de la domnul învăţător. 
  
Ce să vă mai spun ce-şi închipuia el că sunt tufişurile alea de pe răzoare…Sau pâlcul de coceni netăiaţi…Dar pietroaiele alea cu ţugui de zăpadă?…Ori bolovanii de pe pante…Ce-or fi? Ostaşi, curteni, slujitori, prinţese, zâne sau mulţimea supuşilor împăratului? 
  
Pe podeţul ăla cu balustrade de argint trece o caleaşcă de aur sau o sanie trasă de cai înaripaţi?…Chiciura şi zăpada proaspăt căzută transformase tot peisajul în decor de basm, cu fantasme ciudate, care luau proporţii uriaşe în ochii minţii lui Tudorel! Însă el nu vedea balauri cu şapte capete, zmei sau căpcăuni, Baba Cloanţa Cotoroanţa, ori alţi monştri care sperie copiii. Tudorel era un curajos. Cei de pe dealuri erau nişte viteji uriaşi, cu soldaţii lor, care-l păzeau pe Izvoraş-împărat de…Chiar, de cine îl păzeau? Cum, de cine? De duşmani. Nu ştiţi că împăraţii au totdeauna duşmani? Aşa că Izvoraş, ca orice împărat care se respectă şi-a făcut rost de nişte viteji uriaşi care să-l păzească. Iar vitejii şi-au făcut rost de nişte soldaţi, straşnic înarmaţi, care să se lupte şi să moară pentru împărat. După ce duşmanii împăratului erau vlăguiţi în lupta cu soldaţii, atunci se repezeau asupra lor vitejii cu buzduganele şi-i făceau zob. 
  
Cam aşa gândea Tudorel că stau treburile în cetatea lui Izvoraş împărat. Uite cât sunt de semeţi vitejii săi! Acela cu pieptul lat şi căciula mare, ascuţită, este Ţuguiatul. Celălalt, cu picioare uriaşe şi groase, cu buzduganul la spinare este Ciolănosul. Iar celălalt, înzăuat şi cu sabia strălucitoare este Căpitan Vârtosu. 
  
Se gândi să-l salute pe Izvoraş-împărat. Să-l asigure de tot respectul şi admiraţia…Care…Care ce? Cum să se apropie de alaiul său? Că lăncierii ăştia, dacă observă că se apropie cineva, înfig lancea în el şi apoi îl întreabă ce vrea. Mai bine îmi văd de drum, şi-l salut pe împărat de la distanţă: Să trăieşti Măria Ta! 
  
Dar…mai observă ceva : era o tăcere ireală în cetatea împăratului. Ar fi trebuit să vibreze întreaga atmosferă de urale. Uite, nici măcar paşii împăratului nu se aud! Nicio şoaptă…nici un susur…nici un murmur!… Măi, să fie1 Nu cumva Zmeul Tăcere a supus ţara de nu mai crâcneşte nimeni? Te pomeneşti că însuşi împăratul este prizonierul lui?Atunci, lăncierii ăştia? S-au dat cu zmeul? Bietul împărat! Ia să mă lupt eu cu zmeul, să salvez împărăţia. Poate, cine ştie…mă capăt cu jumătate din împărăţie plus o prinţesă pe deasupra. Şi Tudorel voinicul puse mâna pâlnie la gură şi strigă în toate direcţiile: a-hooo! A-hooo! Dar hăulitul său subţire fu sugrumat pe loc de Căpcăunul Tăcere, acest monstru invizibil. Mai mult, hidosul căpcăun îl lovi în moalele urechilor cu o măciucă de linişte. Iar parşivul de Ecou, în loc să-l ajute, se ascundea după copaci. Când şi când ţopăia pe coama dealului, hlizindu-se la el cu limba scoasă. Halal prieten! S-a dat şi el de partea fiorosului căpcăun al Tăcerii? 
  
Simţi fiorul acestei ciudate nemişcări. Mai ales că zmeul invizibil îl mai lovi o dată cu buzduganul său de tăcere de-i ţiui urechile cu nişte vibraţii înfundate. Din această lovitură i se prelinse printre gânduri un firicel subţire de frică, Aoleu! Unde am ajuns? Nu cumva acesta nu e drumul spre satul meu? 
  
Încremenirea albă cu forme fantastice nu-i dădu nici un răspuns. Îl privea indiferentă. Nici nu-şi dădu seama când, peste fantasmele sclipitoare, cerul pâclos începu a cerne o pulbere de întuneric. Până să ajungă la podeţ, Tudorel abia mai distingea formele albe acoperite de cenuşă întunecoasă. Şi urmele de sanie îşi pierduseră luciul, confundându-se cu cenuşiul din jur. Treptat-treptat, linia plumburie a lui Izvoraş şi a lăncierilor din garda sa dispărea în pulberea de întuneric. Mai strigă o dată din răsputeri : aa-hooo! Ecoul înlănţuit rămase impasibil la efortul său sonor. Acum, firicelul de teamă ce-i şipotea printre gânduri se transformă într-un şarpe uriaş de frică ce i se încolăcea pe creier. Nu, nu, nuuuu! ţipau gândurile sale agitate, sugrumate de şarpe. Ştiu care este drumul! Trec podeţul o iau la stânga, ocolesc cişmelele, apoi la dreapta, până la tufişurile din răzoare. După aceea, urc la stânga peste deal până…Ştiu! Ştiu! Asta e mâna stângă şi cealaltă e dreapta! E simplu. Dar…nu văd podeţul! Unde e podeţul ? Ăăăă…A, uite-l ! Gata! 
  
Trecu podeţul atent şi o luă la stânga, chinuindu-se să observe licărul urmelor de sanie dar…unde a dispărut cişmeaua ? Şi ce caută tufişul ăsta în faţa mea ? Tăcând blând, tufişul îi scutură pe căciulă toată neaua după creanga lovită de el. 
  
-Ce ai cu mine, băieţaş, ce ţi-am făcut ? 
  
-Au ! Cine vorbeşte ? Cine este în tufiş ? ţipă speriat băiatul. 
  
-Tu eşti, nătărăule ! Nu mai vorbeşte nimeni ! îi sâsâi şarpele fricii în urechi. Tot întunericul din jur tăcea.Şi, nesuferitul de şarpe îi devora toate gândurile. Acum, nu mai ştia care este stânga şi care dreapta. Bezmetic, începu să alerge şi să strige ca un disperat : ajutooor ! ajutoor ! Niciun semn de la nepăsătorul Ecou sau de la uriaşele umbre albe care se înngreau tot mai mult. Mai grav, acestea luau forme hidoase cu urechi şi nasuri enorme, cu guri ca nişte hăuri în care creşteau colţi mari şi ascuţiţi ce rânjeau ameninţător. 
  
-Nu, nu, nuuu ! Unde am nimerit ? ţipa disperat copilul. 
  
-În Ţara Întunericului, prostule! Ho, ho, ho ! i-a răspuns zmeul Tăcere, cu un hohot de linişte. 
  
-A spus cineva ceva? întrebă speriat. 
  
-Trăncăneşti numai tu! i-a sâsâit şarpele din creier. 
  
A fugit voiniceşte, lovind furios cu nuiaua de alun umbrele hidoase ce-i apăreau în cale. Acestea se scuturau de zăpadă, gemând : 
  
-Ce ţi-am făcut de dai în noi ? 
  
-De ce staţi în calea mea ? De ce nu mă lăsaţi să merg pe drumul meu ? 
  
-Noi suntem în locul nostru ! Tu nu eşti în calea ta ! 
  
Şi Marea Tăcere din jur îl sugruma cu nepăsarea ei. Nu-i acoda nici măcar o şoaptă. 
  
-Atunci, a ţipat el, cine-mi spune vorbele astea? 
  
Niciun răspuns. 
  
-Eu mi le spun ? Nu se poate. Nu-se-poa-teee ! ţipa cu disperare. 
  
Iar monştrii din Ţara Întunericului, cărora le crescuseră aripi negre, gheare ascuţite, boturi hidoase cu fălci puternice, îl înfricoşau tot mai tare. Pentru că începuseră să urle şi să se repeadă la el cu ghearele lor albe, uriaşe. Şi întunericul, cu tăcerea sa fioroasă urla şi se repezea la el, voind să-l sfâşie, să-l mănânce. Alerga îngrozit prin zăpadă, gâfâind şi lovind furios cu nuiaua toţi aceşti monştri apăruţi în calea sa. În tăcerea lor, fantasmele lovite de el urlau : 
  
-Uuuu ! Uuuu ! Te sfâşiem ! Te sfârtecăm ! Uuu ! 
  
-Nuuu ! Nuu ! Ce v-am făcut ? plângea Tudorel. 
  
-Eşti vinovat ! Eşti vinovat. Tăceau monştrii, care urlau numai în creierul lui. 
  
-De ce sunt vinovat ? plângea cu sughiţuri. 
  
-Pentru că nu ai fost ascultător şi ai minţit ! urlau tăcând monştrii. 
  
-Nuuu ! Nu-i adevărat, plângea Tudorel lovindu-i disperat cu nuiaua. 
  
La un moment dat i se păru că şi sculele din atelierul mecanic veniseră aici în Ţara Întunericului încercând şi ele să-l lovească. Cheile fixe încercau să-l lovească peste degete. Şurubelniţele i se vârau în ochi, iar barosul venea spre el vâjâind ca un buzdugan aruncat de zmeul Anton ţiganul. 
  
-Nuuu ! Nuuu ! De ce ? De ce ? încerca Tudorel să se apere cu mâinile şi cu nuiaua. 
  
-Pentru că nu cunoşti numerele la cheile fixe şi la şurubelniţe ! urla zmeul Anton. Nu ştii să deosebeşti ciocanul de baros, nătărăule ! N-ai să înveţi niciodată mecanica ! Ţi-e gândul numai la colinde şi bolindeţi, tâmpitule ! Pe el, barosule ! 
  
Şi sculele îl loveau tot mai îndârjite. 
  
-Nuuu ! Nuuu ! alerga şi plângea disperat băiatul. 
  
În alergătura sa de pe deal se împiedică de un pietroi şi se rostogoli până la împrejmuirea unei târle. În cădere se lovi de o prăjină care se desprinse din gard. Ţipă, înfuriat pe biata prăjină : 
  
-De ce stai în calea mea ? De ce am atâtea piedici în drumul meu ? 
  
-Piedicile din drumul tău ţi le faci singur, dacă rătăceşti, tăcu blând prăjina. 
  
-Ai dreptate ! o mângâie Tudorel. M-a pedepsit Dumnezeu că nu l-am ascultat pe nea Ghiţă…nici pe domnul Ionescu… l-am minţit pe neamţu’… Cât de vinovat sunt ! Hâââ ! Iartă-mă, Doamne ! Hâââ ! Am vrut şi eu să ajung mai repede acasă şi…să…să… vestesc naşterea Ta. 
  
-Nu minţi, Tudorele ! a tăcut dojenitor Mântuitorul. Recunoaşte că ai vrut să colinzi ca să umpli traista cu bolindeţi. 
  
-Daaa ! a scâncit el cu sughiţuri. Am…am…vrut să ajung acasă…şi să umplu traista. 
  
-Ce să faci Tudorele cu atâţia bolindeţi? Te-ai gândit să dai şi celor care nu au ? 
  
-Nu ! smiorcăi sincer Tudorel. Am vrut să mă laud cu ei la copii. Şi să-i mănânc numai eu. Hâââ ! Dar…voiam să cânt şi…şi…hâââ ! « O, ce veste minunată”!. Să afle gospodarii că…hâââ! Iartă-mi păcatele, Doamne, şi arată-mi calea să ajung acasă! 
  
Simţea că Domnul nostru Iisus Hristos îl privea cu milă…tăcut şi dojenitor…Simţi că şi Maica Domnului se ruga pentru el : 
  
-Arată-i calea, fiule! Ajută-l! E doar un copil neascultător! 
  
-Calea şi-o alege singur, a murmurat Mântuitorul. Noi să-i dăm doar Lumina… 
  
Ca prin minune pâcla se risipi, cerul se limpezi şi globul lunii se aprinse mare şi rotund. 
  
Tot ca prin minune dispărură şi monştrii Întunericului cu rânjetele lor din mintea sa. În locul lor apărură în toată splendoarea plină de mister, copacii şi tufişurile, îmbrăcaţi în straie sclipitoare de argint, podeţul cu balustrade traforate în cristale diamantine, pârâul cu sălciile-boieri şi lăncierii păpurişului cu suliţele de aur. De fapt, tot decorul amfiteatrului de basm al dealurilor, îmbrăcate în hainele albe şi sfinte ale zăpezii se împodobiseră cu firele de aur împrăştiate din belşug de globul lunii. 
  
Tudorel a amuţit şi a murmurat un : aa!gâjâi prelung, admirativ. Acum lucea şerpuit şi urma săniilor care ducea peste deal spre satul lui. Doamne!… Cât de aproape era!…Cât mai orbecăise în imperiul alb al Întunericului! I se părea că rătăcise o veşnicie. Dar nu durase nici măcar o jumătate de oră. După ce-i trecu starea de uimire, chiui de bucurie şi o ţinu tot într-o alergătură până-n vârful dealului dinspre apus. 
  
Acum, în faţa lui se desfăşura o vastă panoramă a câmpiei cu misterioase şi albastre valuri sclipitoare.Cu tufişuri, răzoare şi copaci în care luna aprinsese mii de globuleţe multicolore. Mai vedea miriade de clopoţei de argint agăţaţi în copacii şi tufişurile din jur care scoteau sunete cristaline când trecea el. Într-un pâlc de coceni netăiaţi şi strujeni de floarea soarelui, îmbrăcaţi în hlamide străvezii de mătase argintie, el văzu cârduri de prigorii albastre care cântau triluri misterioase ce păreau că picură din cer. Aceste triluri îi făcură sufletul uşor care începu să plutească şi să se înalţe la cer. Astfel ajunse zâmbitor printre stele, până la lună. 
  
-Lună-Lunişoară! Mi-ai ieşit în cale iar cu faţa ta zâmbitoare. Râzi şi fii mereu frumoasă.Şi voi, stele lucitoare, să fiţi domnişoare de onoare, alergaţi şi voi cu mine, ca pe drum să-mi fie bine! 
  
În această stare, a început să cânte cât îl ţinea gura : 
  
„Astăzi s-a născut Hristos,/ Mesia chip luminos,/ Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi!” 
  
Stelele au alergat spre el.Mai ales că şugubeaţa lună le-a făcut cu ochiul: 
  
-Haideţi,fetelor, să-l ducem pe flăcău acasă! 
  
Apoi, roşie toată râse sfios : Hai Tudorele, ia-mă la braţ şi fă-mă mireasă! 
  
Lui Tudorel i se păru că a intrat în sala palatului…Deşi niciodată nu văzuse cum arată un palat împărătesc. Dar, în acest decor ireal, este uşor să vezi cum Izvoraş-împărat se ridică de pe tron şi pleacă pe dâra invizibilă a pârâului, străjuită de lăncierii aurii (adică tulpinele de papură). Şi ce costume fantastice aveau lăncierii ăştia! Dacă priveai în ochii lui Tudorel îi vedeai cu uniforme din fir de aur, cu fireturi argintii, căciuli albe, miţoase şi săbii sclipitoare în teci de aur încrustate cu pietre scumpe. Unii din ei aveau lănci aurite cu vârfuri de argint. Sălciile, încărcate cu chiciură şi cu căciuli de nea pe cioate, erau în mintea lui Tudorel nişte boieri, mari dregători de la curtea lui Izvoraş-împărat. Aveau haine cu poale largi şi lungi, cu gulere de vulpi argintii şi căciuli de samur tivite cu hermină. Aşa îi văzuse el într-o poză din manualul şcolar sub care scria :”să trăieşti, Măria Ta”! Ca în poza aia, şi aici, dregătorii lui Izvortaş-împărat tăceau la fel: „Să ne trăieşti, Măria Ta!” 
  
Dar Măria Sa Izvoraş-împărat nu-i lua în seamă. Trecea alene, cu gândurile sale de plumb. 
  
Uite şi străjerii din turnurile cetăţii lui Izvoraş-împărat! Cum, care străjeri? Din turnurile alea de pe vârfurile celor trei dealuri dispuse într-un feeric amfiteatru. Turnurile şi străjerii din creieraşul lui Tudorel nu erau altceva decât copacii de pe stâncile ascuţite, îmbrăcate în hlamida albă a zăpezii. Chiar şi cele două târle, cu bordeiele de lângă ele erau două castele princiare cu turnuleţe ascuţite, aşa cum le-a văzut el într-o carte cu poveşti, de la domnul învăţător. 
  
Ce să vă mai spun ce-şi închipuia el că sunt tufişurile alea de pe răzoare…Sau pâlcul de coceni netăiaţi…Dar pietroaiele alea cu ţugui de zăpadă?…Ori bolovanii de pe pante…Ce-or fi? Ostaşi, curteni, slujitori, prinţese, zâne sau mulţimea supuşilor împăratului? 
  
Pe podeţul ăla cu balustrade de argint trece o caleaşcă de aur sau o sanie trasă de cai înaripaţi?…Chiciura şi zăpada proaspăt căzută transformase tot peisajul în decor de basm, cu fantasme ciudate, care luau proporţii uriaşe în ochii minţii lui Tudorel! Însă el nu vedea balauri cu şapte capete, zmei sau căpcăuni, Baba Cloanţa Cotoroanţa, ori alţi monştri care sperie copiii. Tudorel era un curajos. Cei de pe dealuri erau nişte viteji uriaşi, cu soldaţii lor, care-l păzeau pe Izvoraş-împărat de…Chiar, de cine îl păzeau? Cum, de cine? De duşmani. Nu ştiţi că împăraţii au totdeauna duşmani? Aşa că Izvoraş, ca orice împărat care se respectă şi-a făcut rost de nişte viteji uriaşi care să-l păzească. Iar vitejii şi-au făcut rost de nişte soldaţi, straşnic înarmaţi, care să se lupte şi să moară pentru împărat. După ce duşmanii împăratului erau vlăguiţi în lupta cu soldaţii, atunci se repezeau asupra lor vitejii cu buzduganele şi-i făceau zob. 
  
Cam aşa gândea Tudorel că stau treburile în cetatea lui Izvoraş împărat. Uite cât sunt de semeţi vitejii săi! Acela cu pieptul lat şi căciula mare, ascuţită, este Ţuguiatul. Celălalt, cu picioare uriaşe şi groase, cu buzduganul la spinare este Ciolănosul. Iar celălalt, înzăuat şi cu sabia strălucitoare este Căpitan Vârtosu. 
  
Se gândi să-l salute pe Izvoraş-împărat. Să-l asigure de tot respectul şi admiraţia…Care…Care ce? Cum să se apropie de alaiul său? Că lăncierii ăştia, dacă observă că se apropie cineva, înfig lancea în el şi apoi îl întreabă ce vrea. Mai bine îmi văd de drum, şi-l salut pe împărat de la distanţă: Să trăieşti Măria Ta! 
  
Dar…mai observă ceva : era o tăcere ireală în cetatea împăratului. Ar fi trebuit să vibreze întreaga atmosferă de urale. Uite, nici măcar paşii împăratului nu se aud! Nicio şoaptă…nici un susur…nici un murmur!… Măi, să fie1 Nu cumva Zmeul Tăcere a supus ţara de nu mai crâcneşte nimeni? Te pomeneşti că însuşi împăratul este prizonierul lui?Atunci, lăncierii ăştia? S-au dat cu zmeul? Bietul împărat! Ia să mă lupt eu cu zmeul, să salvez împărăţia. Poate, cine ştie…mă capăt cu jumătate din împărăţie plus o prinţesă pe deasupra. Şi Tudorel voinicul puse mâna pâlnie la gură şi strigă în toate direcţiile: a-hooo! A-hooo! Dar hăulitul său subţire fu sugrumat pe loc de Căpcăunul Tăcere, acest monstru invizibil. Mai mult, hidosul căpcăun îl lovi în moalele urechilor cu o măciucă de linişte. Iar parşivul de Ecou, în loc să-l ajute, se ascundea după copaci. Când şi când ţopăia pe coama dealului, hlizindu-se la el cu limba scoasă. Halal prieten! S-a dat şi el de partea fiorosului căpcăun al Tăcerii? 
  
Simţi fiorul acestei ciudate nemişcări. Mai ales că zmeul invizibil îl mai lovi o dată cu buzduganul său de tăcere de-i ţiui urechile cu nişte vibraţii înfundate. Din această lovitură i se prelinse printre gânduri un firicel subţire de frică, Aoleu! Unde am ajuns? Nu cumva acesta nu e drumul spre satul meu? 
  
Încremenirea albă cu forme fantastice nu-i dădu nici un răspuns. Îl privea indiferentă. Nici nu-şi dădu seama când, peste fantasmele sclipitoare, cerul pâclos începu a cerne o pulbere de întuneric. Până să ajungă la podeţ, Tudorel abia mai distingea formele albe acoperite de cenuşă întunecoasă. Şi urmele de sanie îşi pierduseră luciul, confundându-se cu cenuşiul din jur. Treptat-treptat, linia plumburie a lui Izvoraş şi a lăncierilor din garda sa dispărea în pulberea de întuneric. Mai strigă o dată din răsputeri : aa-hooo! Ecoul înlănţuit rămase impasibil la efortul său sonor. Acum, firicelul de teamă ce-i şipotea printre gânduri se transformă într-un şarpe uriaş de frică ce i se încolăcea pe creier. Nu, nu, nuuuu! ţipau gândurile sale agitate, sugrumate de şarpe. Ştiu care este drumul! Trec podeţul o iau la stânga, ocolesc cişmelele, apoi la dreapta, până la tufişurile din răzoare. După aceea, urc la stânga peste deal până…Ştiu! Ştiu! Asta e mâna stângă şi cealaltă e dreapta! E simplu. Dar…nu văd podeţul! Unde e podeţul ? Ăăăă…A, uite-l ! Gata! 
  
Trecu podeţul atent şi o luă la stânga, chinuindu-se să observe licărul urmelor de sanie dar…unde a dispărut cişmeaua ? Şi ce caută tufişul ăsta în faţa mea ? Tăcând blând, tufişul îi scutură pe căciulă toată neaua după creanga lovită de el. 
  
-Ce ai cu mine, băieţaş, ce ţi-am făcut ? 
  
-Au ! Cine vorbeşte ? Cine este în tufiş ? ţipă speriat băiatul. 
  
-Tu eşti, nătărăule ! Nu mai vorbeşte nimeni ! îi sâsâi şarpele fricii în urechi. Tot întunericul din jur tăcea.Şi, nesuferitul de şarpe îi devora toate gândurile. Acum, nu mai ştia care este stânga şi care dreapta. Bezmetic, începu să alerge şi să strige ca un disperat : ajutooor ! ajutoor ! Niciun semn de la nepăsătorul Ecou sau de la uriaşele umbre albe care se înngreau tot mai mult. Mai grav, acestea luau forme hidoase cu urechi şi nasuri enorme, cu guri ca nişte hăuri în care creşteau colţi mari şi ascuţiţi ce rânjeau ameninţător. 
  
-Nu, nu, nuuu ! Unde am nimerit ? ţipa disperat copilul. 
  
-În Ţara Întunericului, prostule! Ho, ho, ho ! i-a răspuns zmeul Tăcere, cu un hohot de linişte. 
  
-A spus cineva ceva? întrebă speriat. 
  
-Trăncăneşti numai tu! i-a sâsâit şarpele din creier. 
  
A fugit voiniceşte, lovind furios cu nuiaua de alun umbrele hidoase ce-i apăreau în cale. Acestea se scuturau de zăpadă, gemând : 
  
-Ce ţi-am făcut de dai în noi ? 
  
-De ce staţi în calea mea ? De ce nu mă lăsaţi să merg pe drumul meu ? 
  
-Noi suntem în locul nostru ! Tu nu eşti în calea ta ! 
  
Şi Marea Tăcere din jur îl sugruma cu nepăsarea ei. Nu-i acoda nici măcar o şoaptă. 
  
-Atunci, a ţipat el, cine-mi spune vorbele astea? 
  
Niciun răspuns. 
  
-Eu mi le spun ? Nu se poate. Nu-se-poa-teee ! ţipa cu disperare. 
  
Iar monştrii din Ţara Întunericului, cărora le crescuseră aripi negre, gheare ascuţite, boturi hidoase cu fălci puternice, îl înfricoşau tot mai tare. Pentru că începuseră să urle şi să se repeadă la el cu ghearele lor albe, uriaşe. Şi întunericul, cu tăcerea sa fioroasă urla şi se repezea la el, voind să-l sfâşie, să-l mănânce. Alerga îngrozit prin zăpadă, gâfâind şi lovind furios cu nuiaua toţi aceşti monştri apăruţi în calea sa. În tăcerea lor, fantasmele lovite de el urlau : 
  
-Uuuu ! Uuuu ! Te sfâşiem ! Te sfârtecăm ! Uuu ! 
  
-Nuuu ! Nuu ! Ce v-am făcut ? plângea Tudorel. 
  
-Eşti vinovat ! Eşti vinovat. Tăceau monştrii, care urlau numai în creierul lui. 
  
-De ce sunt vinovat ? plângea cu sughiţuri. 
  
-Pentru că nu ai fost ascultător şi ai minţit ! urlau tăcând monştrii. 
  
-Nuuu ! Nu-i adevărat, plângea Tudorel lovindu-i disperat cu nuiaua. 
  
La un moment dat i se păru că şi sculele din atelierul mecanic veniseră aici în Ţara Întunericului încercând şi ele să-l lovească. Cheile fixe încercau să-l lovească peste degete. Şurubelniţele i se vârau în ochi, iar barosul venea spre el vâjâind ca un buzdugan aruncat de zmeul Anton ţiganul. 
  
-Nuuu ! Nuuu ! De ce ? De ce ? încerca Tudorel să se apere cu mâinile şi cu nuiaua. 
  
-Pentru că nu cunoşti numerele la cheile fixe şi la şurubelniţe ! urla zmeul Anton. Nu ştii să deosebeşti ciocanul de baros, nătărăule ! N-ai să înveţi niciodată mecanica ! Ţi-e gândul numai la colinde şi bolindeţi, tâmpitule ! Pe el, barosule ! 
  
Şi sculele îl loveau tot mai îndârjite. 
  
-Nuuu ! Nuuu ! alerga şi plângea disperat băiatul. 
  
În alergătura sa de pe deal se împiedică de un pietroi şi se rostogoli până la împrejmuirea unei târle. În cădere se lovi de o prăjină care se desprinse din gard. Ţipă, înfuriat pe biata prăjină : 
  
-De ce stai în calea mea ? De ce am atâtea piedici în drumul meu ? 
  
-Piedicile din drumul tău ţi le faci singur, dacă rătăceşti, tăcu blând prăjina. 
  
-Ai dreptate ! o mângâie Tudorel. M-a pedepsit Dumnezeu că nu l-am ascultat pe nea Ghiţă…nici pe domnul Ionescu… l-am minţit pe neamţu’… Cât de vinovat sunt ! Hâââ ! Iartă-mă, Doamne ! Hâââ ! Am vrut şi eu să ajung mai repede acasă şi…să…să… vestesc naşterea Ta. 
  
-Nu minţi, Tudorele ! a tăcut dojenitor Mântuitorul. Recunoaşte că ai vrut să colinzi ca să umpli traista cu bolindeţi. 
  
-Daaa ! a scâncit el cu sughiţuri. Am…am…vrut să ajung acasă…şi să umplu traista. 
  
-Ce să faci Tudorele cu atâţia bolindeţi? Te-ai gândit să dai şi celor care nu au ? 
  
-Nu ! smiorcăi sincer Tudorel. Am vrut să mă laud cu ei la copii. Şi să-i mănânc numai eu. Hâââ ! Dar…voiam să cânt şi…şi…hâââ ! « O, ce veste minunată”!. Să afle gospodarii că…hâââ! Iartă-mi păcatele, Doamne, şi arată-mi calea să ajung acasă! 
  
Simţea că Domnul nostru Iisus Hristos îl privea cu milă…tăcut şi dojenitor…Simţi că şi Maica Domnului se ruga pentru el : 
  
-Arată-i calea, fiule! Ajută-l! E doar un copil neascultător! 
  
-Calea şi-o alege singur, a murmurat Mântuitorul. Noi să-i dăm doar Lumina… 
  
Ca prin minune pâcla se risipi, cerul se limpezi şi globul lunii se aprinse mare şi rotund. 
  
Tot ca prin minune dispărură şi monştrii Întunericului cu rânjetele lor din mintea sa. În locul lor apărură în toată splendoarea plină de mister, copacii şi tufişurile, îmbrăcaţi în straie sclipitoare de argint, podeţul cu balustrade traforate în cristale diamantine, pârâul cu sălciile-boieri şi lăncierii păpurişului cu suliţele de aur. De fapt, tot decorul amfiteatrului de basm al dealurilor, îmbrăcate în hainele albe şi sfinte ale zăpezii se împodobiseră cu firele de aur împrăştiate din belşug de globul lunii. 
  
Tudorel a amuţit şi a murmurat un : aa!gâjâi prelung, admirativ. Acum lucea şerpuit şi urma săniilor care ducea peste deal spre satul lui. Doamne!… Cât de aproape era!…Cât mai orbecăise în imperiul alb al Întunericului! I se părea că rătăcise o veşnicie. Dar nu durase nici măcar o jumătate de oră. După ce-i trecu starea de uimire, chiui de bucurie şi o ţinu tot într-o alergătură până-n vârful dealului dinspre apus. 
  
Acum, în faţa lui se desfăşura o vastă panoramă a câmpiei cu misterioase şi albastre valuri sclipitoare.Cu tufişuri, răzoare şi copaci în care luna aprinsese mii de globuleţe multicolore. Mai vedea miriade de clopoţei de argint agăţaţi în copacii şi tufişurile din jur care scoteau sunete cristaline când trecea el. Într-un pâlc de coceni netăiaţi şi strujeni de floarea soarelui, îmbrăcaţi în hlamide străvezii de mătase argintie, el văzu cârduri de prigorii albastre care cântau triluri misterioase ce păreau că picură din cer. Aceste triluri îi făcură sufletul uşor care începu să plutească şi să se înalţe la cer. Astfel ajunse zâmbitor printre stele, până la lună. 
  
-Lună-Lunişoară! Mi-ai ieşit în cale iar cu faţa ta zâmbitoare. Râzi şi fii mereu frumoasă.Şi voi, stele lucitoare, să fiţi domnişoare de onoare, alergaţi şi voi cu mine, ca pe drum să-mi fie bine! 
  
În această stare, a început să cânte cât îl ţinea gura : 
  
„Astăzi s-a născut Hristos,/ Mesia chip luminos,/ Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi!” 
  
Stelele au alergat spre el.Mai ales că şugubeaţa lună le-a făcut cu ochiul: 
  
-Haideţi,fetelor, să-l ducem pe flăcău acasă! 
  
Apoi, roşie toată râse sfios : Hai Tudorele, ia-mă la braţ şi fă-mă mireasă! 
  
-va urma- 
  
Referinţă Bibliografică:
NUIAUA FERMECATĂ-2 / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1803, Anul V, 08 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!