Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1800 din 05 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

NUIAUA FERMECATĂ-fantezie feerică din vol. MAGIA COLINDEI(partea întâi)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
NUIAUA FERMECATĂ 
  
Decembrie nouă sute douăzeci… 
  
În atelierul mecanic al morii din Lisa, cei trei meşteri se cufundaseră într-un interminabil joc de cărţi. 
  
Astăzi nu venise nici un muşteriu la moară. Era Ajunul Crăciunului şi gospodarii aveau alte treburi cu prepararea porcului tăiat de Ignat. 
  
Domnul Ionescu, patronul, plecase cu sania împreună cu soţia la târgul din Piatra, după cumpărături. La plecare, le spusese celor trei: 
  
-Băieţi, (aşa îi alinta el), astăzi nu mai porniţi moara! Faceţi curăţenie şi… program liber. Mergeţi fiecare la casele voastre! 
  
Care case? Că Anton ţiganul zis Arapu era neînsurat şi venetic. Se aciuase la o văduvă cu care se certa destul de des. Şi, când se certau, femeia îi arunca bocceluţa peste gard. Atunci dormea aici, în atelier, lângă nea Ghiţă, alt pripăşit fără familie şi fără cuibul lui. 
  
Al treilea, căruia i se spunea Neamţul, un lungan blond, voinic şi cu părul tuns scurt era singurul aşezat la casa lui, cu nevastă, un copil şi…o soacră. Dar astăzi, nici el nu avea chef să meargă acasă, aşa cum le spusese „şefu’”. Avea poftă să joace cărţi şi să bea un păhărel cu vin. De fapt şi el era un venetic, pripăşit la casa nevesti-sii în timpul războiului, nu se ştie cum. Misterioase sunt căile Domnului dar şi destinele oamenilor! 
  
Neamţul, meşter priceput la motoare, se obişnuise cu traiul prin aceste locuri şi îşi vedea de treabă, ca un om cuminte ce era. De aceea îl iubea patronul, şi avea multă încredere în el. 
  
Cufundaţi în evantaiele cărţilor de joc, savurau câte un păhărel şi ronţăiau covrigi dintr-un şirag agăţat într-un cui deasupra mesei. Lui nea Ghiţă îi plăcea să înmoaie covrigul crocant în paharul cu vin, ca să-l poată molfăi cu cei câţiva dinţi care-i mai rămăseseră. Râdea de el Arapu : 
  
-Ce faci, nea Ghiţă, iei anafura, fără să te împărtăşeşti? 
  
Nea Ghiţă, concentrat la joc nu-i răspundea. Atmosfera ar fi fost ideală pentru stropul de fericire ce şi-l ofereau reciproc cei trei, dacă nu se auzea dintr-un colţ al atelierului un plânset monoton şi cu sughiţuri. Era Tudorel Stelaru, un băietan de vreo doisprezece ani, ucenicul, sosit astă vară la moară. Tudorel ţinea morţiş să plece acasă. 
  
Cei trei nu-l luau în seamă. După un timp, Arapu nu a mai suportat plânsul lui sâcâitor pentru că începuse să piardă : 
  
-Termină mă, băzâiacule, că mă enervezi! Nea Ghiţă, ăsta de ce nu pleacă acasă? 
  
-N-are voie! a mormăit nea Ghiţă. Ordin de la patron. 
  
Apoi, către băiat : 
  
-Stai, mă, cuminte! Te repede mâine patronul cu sania. 
  
-Hâââ! Da’ eu vreau în seara asta, plângea Tudorel. 
  
-De ce vrei, bă, în seara asta? l-a repezit Arapu. 
  
-Pentru că… Astă seară se colindă….hâââ! După bolindeţi… 
  
-După ce…mă? l-a întrebat Neamţul. Ce-a spus, nea Ghiţă? 
  
-Neamţule, la voi în Germania, copiii nu colindă după bolindeţi? 
  
Neamţu a făcut ochii mari. Văzuse anul trecut, în noaptea de Ajun, nişte copii cu traista care strigau şi cântau ceva, dar nu i-a luat în seamă. Acum pricepuse. 
  
-Dacă aşa stau lucrurile, dă-i drumul, nea Ghiţă să plece după bolindeţi. 
  
-Neamţule, vezi-ţi şi tu de treabă! l-a repezit nea Ghiţă. 
  
Au reînceput jocul în tăcere, însă Tudorel continua să plângă. Arapu n-a mai răbdat : 
  
-Dacă nu-i dai voie să plece, eu îl bat de leşină sau te strâng de gât. Ăsta nu-i joc! 
  
Tudorel a început să ţipe : 
  
-Vreau nuiauaaaa! Nuiaua meaaa! 
  
Arapu s-a repezit la nea Ghiţă : 
  
-Dă-i nuiaua, că te strâng de gât! 
  
Sufocat şi cu ochii beliţi, nea Ghiţă a bolborosit : 
  
-Eşti nebun, bă? Scapă-mă…neamţule, că ăsta mă omoară! 
  
Neamţul spuse calm: 
  
-Lasă-l, Antoane! 
  
Arapului îi era teamă de lungan, aşa că…se potoli. Tot calm, neamţul mai spuse : 
  
-Dă-i nuiaua, nea Ghiţă şi lasă-l să plece! 
  
Înfricoşat, nea Ghiţă i-a adus nuiaua şi i-a spus băiatului: 
  
-Dacă asta vreţi cu toţii, poţi să pleci, măi! Nu mai răspund de tine în condiţiile astea. Dar, să nu pleci pe drumul de peste deal, chiar dacă este mai scurt. Poţi să te rătăceşti sau să cazi pradă lupilor! Drum bun şi Dumnezeu să te păzească! 
  
Tudorel s-a oprit din plâns şi, a zâmbit: 
  
-Mulţumesc, nea Ghiţă! 
  
Apoi o zbughi pe uşa atelierului. Însă neamţul s-a repezit după el: 
  
-Ai auzit, mă? Să mergi numai pe şosea, cum a spus nea Ghiţă! Că eu răspund de tine. Ţine minte: mergi numai prin sate, că drumul ocolit e mai scurt. 
  
-Am înţeles! a mormăit Tudorel cu privirile-n jos. Ca să-l convingă pe neamţ, s-a îndreptat spre şosea. 
  
Însă, după ce neamţul a intrat în atelier, s-a furişat prin spatele morii, până a ajuns la drumul care ducea peste dealuri, drum pe care, zicea el, îl cunoştea bine. Îşi spuse în sinea lui : 
  
-Iote, mă! Să mă iau după ei, parcă nu ştiu pe unde să merg ca să ajung mai repede acasă. Cunosc drumul pe de rost. Nu pe-aici am venit la moară, astă vară cu tuţu? 
  
Aşa-i zicea el lui taică-su, Iancu Stelaru din Traian : tuţu. 
  
Venise cu tuţu aici, la moară, pe la sfârşitul lui iulie. Moară vestită că face făină bună şi morarul e cinstit. Tuţu se cunoştea cu domnul Ionescu şi se respectau reciproc, ca doi oameni de omenie. Pentru Tudorel fusese primul drum la moară la Lisa, prima ieşire din universul de acasă. De aceea, ochişorii lui zburdau numai în jurul carului, admirând toţi copacii, viroagele şi tufişurile întâlnite. Adică, mă rog, cum ar zice un militar, a reţinut toate reperele din peisaj. 
  
-Drumul ăsta îl cunosc şi cu ochii-nchişi, se încuraja el. De la marginea satului coteşte la stânga, pe lângă pâlcul ăla de salcâmi, pe lângă pârâu şi…în cel mult, o jumătate de oră, sunt la Cişmele. 
  
Ştia el că astă vară, pârâul şipotea pe lângă drum, ca un şarpe argintiu, care se strecura prin păpuriş şi rogoz, alintat de crengile pletoase ale sălciilor. Iar de la Cişmele, urca spre apus peste deal. Pe urmă devenea drept, pe câmpia uşor vălurită cu orizonturi largi, pensulate ici-colo cu verdele rotund sau ţuguiat al copacilor din depărtări şi cu fâşiile răzoarelor. Verdele lanurilor de porumb alterna cu largi pete de galben ale miriştilor, galben murdărit cu pete verzui de sămulastră sau mohor. Parcă le vedea…Trecuse pe lângă Cruce, acea cruce de piatră de la hotarul dintre Lisa şi Traian fără nici o inscripţie. Da…da… în clinul opus crucii mai era un pâlc de salcâmi falnici care se vedeau din depărtare, precum flamurile unor regimente plecate la atac. 
  
De fapt, drumul acesta care duce spre apus, de la Lisa la Traian era cunoscut sub numele de Drumu Lacului.Şi mai ştia Tudorel de la domnul Ştefănescu, învăţătorul său din clasele primare, că Drumu’ Lacului s-a numit în vechime Drumul Olacului, bântuit de achingii armatelor turceşti care jefuiau satele, în drumul lor spre Bucureşti. După ce au dispărut şi oamenii au uitat de Drumul Olacului, i-au spus Drumu’ Lacului, deşi nu era nici un lac prin apropiere altă cale mai scurtă şi mai ales, după ce au dispărut şi poştalioanele, oamenii au uitat de Drumul Olacului. Acum îi spuneau Drumu’ Lacului, deşi nu există niciun lac prin apropiere. Acelaşi nume spus altfel, şi cu sensul pierdut în pulberea trecutului. 
  
Acest drum nu era nici drept, nici neted, cu multe ocolişuri, suişuri şi coborâşuri. Câmpia Burnasului este prin aceste locuri destul de vălurită până în lunca largă a Dunării, care începe din marginea comunei Traian. De aici şi până la Turnu Măgurele, fâşia de pulbere a drumului pluteşte neted şi fără ocolişuri. Dar până acolo, Tudorel ştia că trebuia să treacă prin mai multe văi precum valea Adâncă, Valea lui Pribeagu, Valea Cucutei. Dar nu-i păsa, pentru că le cunoştea ca pe buzunarele paltonaşului dăruit de doamna Ionescu. 
  
De nenumărate ori a trecut el pe-acolo, cu vitele la păscut, sau cu tuţu la raraiţă şi la secerat, Pentru că aveau loturi şi la Cruce şi în Comuna Veche, unde se ajungea prin Valea Cucutei. De aceea îşi zicea că poate merge pe Drumu’ Lacului şi cu ochii închişi. De ce trebuia să se ia după nea Ghiţă sau deşteptul de neamţ?…Ăştia habar nu aveau cum se ajunge la Traian pe drumul de peste deal. 
  
Uite, şi-l aduce aminte dacă închide ochii. Un şleau nenorocit, cu hârtoape şi ţărână, vara iar toamna şi primăvara, cu bolovani şi gropi mocirloase. Numai bieţii boi ştiau cum se trage carul, chiar gol, pe acest drum, Spinările lor erau numai dungi de la bicele stăpânilor furioşi care îi înjurau cumplit. Aşa îl ştia Tudorel, însă… niciodată nu mersese pe acest drum pe vreme de iarnă. 
  
Când a ajuns la pâlcul de salcâmi de la marginea Lisei a rămas derutat de albul zăpezii căzută abundent în noaptea trecută. Noroc că firul plumburiu al pârâului nu îngheţase. Dâra lui şerpuită mai desena pe coala albă a peisajului, o urmă subţire, fumurie, cu sclipiri argintii în ramurile sălciilor încărcate cu clopoţei ireali de chiciură. Aproape de dâra şerpuită se distingeau două şleauri paralele cu luciri pe coame, semn că peste zi, după ninsoare se încumetaseră câteva sănii să treacă pe acolo. 
  
-Aha, se dumiri Tudorel. Merg pe urmele săniilor fără nici o grijă! Cum, fără grijă? Dacă săniile au mers numai până la târlele de la Cişmele? Ce târle, prostule? Ciobanii le-au părăsit de astă toamnă. Săniile astea s-au dus la târg la Turnu Măgurele. Care târg? Cine a mai plecat pe vremea asta la Turnu, când Piatra e la o aruncătură de băţ?… Mă, nu fi prost! Au plecat oameni şi la Turnu, că la Piatra sunt puţine prăvălii. 
  
Aşa îşi frământa mintea cu ochii pe dâra şerpuită şi şleaurile cu sclipiri. Ridicase gulerul paltonului şi trăsese căciula până la sprâncene. Ca să nu-i îngheţe mâinile,deşi avea mănuşi,le înfundase în buzunarele largi ale paltonului. Cu o mână în buzunar, ţinea capătul mult râvnitei nuiele ce se ondula sacadat pe urma lui. Nuia pentru care vărsase atâtea lacrimi ca să o recupereze. 
  
Era o nuia de alun lungă de vreo trei metri şi groasă ca degetul mare. O tăiase dintr-o tufă din pădurea de pe malul Dunării.Se dusese cu tuţu astă vară prin iunie la vâltoarea de la Dunăre. Cât a spălat tuţu caii, el a făcut o inspecţie cu briceagul. Când l-a văzut tuţu cu ditamai nuiaua, a început să-l înjure cum îi era obiceiul : 
  
-Tămâia mă-tii de teleleu! Eu te-am luat să m-ajuţi şi tu umbli cranga prin pădure! Ce-ţi trebuie, nuia de alun? Vrei să te faci fântânar? Ei, lasă că tot n-aveam eu cu ce să te altoiesc! 
  
A rupt-o la fugă şi, seara a ascuns-o între tufele de pistornic din fundul grădinii. A fost tevatură mare. Abia l-a scăpat biata maică-sa din ghearele lui tuţu care l-a iertat după ce i-a trecut supărarea. 
  
Însă, fraţii lui, îl tot pândeau să-i fure nuiaua. Li se pusese pata că era blestemată şi le purta lor ghinion. De aceea o luase cu el la moară şi se plimba peste tot cu ea, de se-mpiedicau oamenii care cărau sacii. Tot cu nuiaua după el s-a dus şi la motorul morii. Acolo l-a observat domnul Ionescu admirând motorul. 
  
-Îţi place, băiete, să fii mecanic? 
  
-Îmi place! 
  
-Atunci, aruncă nuiaua aia şi rămâi la moară! 
  
Nu s-a întors acasă cu tuţu, dar nu s-a despărţit de teribila lui nuia.Cât a încercat şi Anton ţiganul să i-o fure! I se pusese şi ăstuia pata că nuiaua e fermecată. Că…de când a venit ăsta micu’ cu nuiaua lui…armăsarii cei negri ai domnului Ionescu se reped la el cu copitele, să-l strivească, nu alta. Iar când se duce ăsta la ei cu nuiaua lui, se lipesc cu boturile de el. De ce? Că se lasă alintaţi şi ţesălaţi numai de el, fără să le pese de nuiaua lui. Nu e clar că nuiaua e fermecată şi că l-a fermecat şi pe patron tot cu nuiaua asta, de-l corcoleşte atâta şi-l scarpină între coarne? Apoi, de ce merge el peste tot cu afurisita de nuia? 
  
A înţeles şi domnu’ Ionescu, cum că acea nuia este fermecată. A zâmbit şi a luat-o la el în birou. Ca să fie linişte în moară şi …cică, să-i poarte şi lui noroc. 
  
-Lasă Tudorele, că am eu grijă de ea! 
  
Apoi a dat ordine straşnice că nu are nimeni voie să se atingă de nuia. Dar nici de băiat. De aceea dăduse poruncă lui nea Ghiţă să păzească nuiaua lui Tudorel ca pe ochii din cap şi să nu-i dea voie să plece până nu se întoarce de la Piatra. 
  
Cu toată grija patronului, tot n-a scăpat de ura turbată a ţiganului. Îl trimitea să-i aducă o cheie fixă şi-l bătea cu ea peste degete. Că…”eu te-am trimis după cheie fixă 15-17 şi tu vii cu cea de 17-19?” Crezi că aşa se învaţă mecanica?” Şi dă-i. Apoi, îi învârtea bormaşina în cap, „să-i vâre mecanica în căpăţâna aia proastă”. Şi, câte alte metode le aplica Arapu să-l „înveţe meserie”. Toate astea numai din invidie că armăsarii se lăsau mângâiaţi numai de el. 
  
-Numai din cauza afurisitei de nuia fermecată! scrâşnea Arapu. 
  
Acum, Tudorel se gândea la el zâmbind. 
  
-De, mă, nea Antoane!…dacă nu ai şi tu nuia fermecată… 
  
Chestia asta îi dădea un sentiment de încredere şi curaj. 
  
De aceea îi plăcea teribil să-i apese capătul ţinut strâns în buzunarul drept al paltonului. Cu gândul acesta optimist nici nu-şi dădu seama când ajunse în fantastica vale a cişmelelor de unde izvora pârâul. Când a văzut de departe ţurţurii de la gurile ţevilor şi faldurile bogate ca de hermină pe zidul cişmelelor şi pe jgheab, i s-a părut că acolo este…un tron împărătesc. Al cui? Bine înţeles, bâigui el, al lui…lui….Izvoraş împărat. El „împărăţeşte” aici! 
  
-va urma- 
  
Referinţă Bibliografică:
NUIAUA FERMECATĂ-fantezie feerică din vol. MAGIA COLINDEI(partea întâi) / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1800, Anul V, 05 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!