Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1754 din 20 octombrie 2015        Toate Articolele Autorului

TRANDAFIRUL SIRENEI-3
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
3-Hachiţa Olguţei 
  
După ce plecară, măcinat de enigmatica dorinţă a frumoasei femei, Zamfirescu îl întrebă pe Mototolea: 
  
--Tu ce zici Trache de hachiţa Olguţei? De ce să nu trecem pe la piaţă? Păi eu am în sânge microbul pieţei. Cum adică, să nu văd ce face concurenţa? Ce fel de negustor mai sunt? 
  
--Domnu’ Zamfirescu, indiferent care-i motivul ascuns, eu cred că are dreptate. Ca să nu mai zăbovim umblând brambura prin oraş, când bieţii părinţi abia aşteaptă să vă vadă şi să fie, acolo, câteva ore cu dumneavoastră. Şi mie mi-e dor de copii, care… 
  
--Mda, lasă! îl întrerupse Zamfirescu, tu ai dreptate, chiar aşa o să facem. Dar nu cred că la asta s-a gândit ea. Altceva îmi ascunde şi nu pot s-o dibăcesc. Poate că nici nu mi-ar fi trecut prin minte să mă abat pe la piaţă, pentru că nici nu este în drumul nostru. Dar acum, chiar că m-a făcut curios. 
  
--Eu zic să uitaţi moftul femeii şi să mergem direct la părinţi. 
  
--Ba, nu! Mergem la piaţă! La prima intersecţie o iei la stânga. Vreau să aflu misterul fostei mele colege. Simt că la mijloc este o chestie… 
  
--Tati, tati, îl întrerupse fetiţa, uite-l pe buni! Cel cu sacoşa. 
  
--Trage pe dreapta, domnu’ Trache! 
  
Zamfirescu îl observase şi el. Abia s-a oprit maşina, că Andreea a alergat la bunicul ei. Îmbrăţişări…pupături…lacrimi de bucurie. 
  
--Tati, eu nu mai merg cu tine la piaţă! Merg cu bunicu’. 
  
--Nu se poate! Hai, tată, urcaţi în maşină. Am puţină treabă la piaţă şi mergem cu totii acasă. Abia aştept s-o văd şi pe mama. Ea ce mai face? 
  
--Lasă, Dane! Du-te-n treaba ta şi rezolvă-ţi problemele! Pe îndelete, fără grabă, că aşa se fac treburile temeinice. Nouă…nu ne purta grija. Dacă ne-ai adus îngeraşul, poţi veni când termini. 
  
--Dar n-am treabă la piaţă. Cel mult o oră, mă învârtesc printre tarabe ca să văd… 
  
--Lasă, mă! Pe noi ne găseşti oricând, că nu se mută casa din loc. Dar să nu întârzii la masă. Te aşteptăm până la două, hai, două şi jumătate. Am plecat, pa! 
  
Zamfirescu n-apucă să mai spună ceva, că bătrânul, cu nepoata de mână, mergea ţanţoş pe trotuar, privind mândru la cei din jur, care-i zâmbeau admirativ. 
  
--Ei, ce zici Trache de taică-meu? Nu ţi se pare cam trăsnit? 
  
--O iubeşte mult. Poate îl vom înţelege când vom ajunge şi noi bunici. 
  
--Hai să mergem la piaţă, să terminăm şi cu chestia asta! Abia aştept s-o văd şi pe mama… Şi curtea unde am copilărit…Uite că am ajuns! Aa, iată şi pe…Opreşte! 
  
În forfota trecătorilor grăbiţi, Zamfirescu observase trei bărbaţi cu mâinile în buzunare, care stăteau la taifas, nepăsători la agitaţia celor din jur. Erau foşti colegi de liceu pe care nu-i mai văzuse de peste zece ani. Desigur că vântul vieţii îi împrăştiase pe cărările Destinului aşa cum le fusese scris fiecăruia. De fapt, el nu se mai văzuse cu nici un fost coleg, din anumite motive care l-au determinat să vină tot mai rar în orăşelul natal. După scurte vizite la părinţi, pleca imediat, evitând plimbările prin oraş, dar, mai ales, întâlnirile cu foşti colegi sau…colege. Deşi, zicea el, s-a simţit atât de bine în anturajul colegilor de liceu, avea atâtea amintiri plăcute din acei ani fascinanţi, însă… 
  
În toţi anii de şcoală fusese premiant. Atât colegii, cât şi profesorii, dar mai ales profesoarele, îl considerau un elev deosebit de inteligent şi înzestrat cu multiple calităţi. Toţi ziceau că este „o mare speranţă”. Dar el s-a întrebat: în ce? Deşi învăţa la toate materiile, atât cât să „împuşte” nota maximă, niciodată nu i-a plăcut în mod deosebit o anumită disciplină. Atâţia profesori l-au rugat să aprofundeze studiul la materiile lor, dar el învăţa la toate, pentru că-i plăcea să fie primul, să fie apreciat şi lăudat. În liceu descoperise că-i plăceau petrecerile şi să se distreze. Profesorii mai aveau răbdare cu el. Credeau că, poate, la facultate…Dar şi aici, deşi reuşise din primul an, trecea examenele la limită, la „mica ciupeală”. Mai o fiţuică, o intervenţie… Învăţase toate mişculaţiile şi dedesubturile trecerii examenelor. Şi acum, ia uite la ăştia! Cum s-au mai schimbat! Uite la Firfirică Cireşel, tot pirpiriu şi slăbuţ, de parcă trăieşte numai cu aer şi apă. Aşa era şi acum zece ani, dar are o faţă mototolită, părul i s-a rărit, cu zbârciturile alea pe obraji, parcă este o maimuţă de la grădina zoologică. Lângă el, Pleşcan Victor…Ce fălci a făcut!...Şi nasul…Îl avea el mare, dar acum parcă este şi mai mare. Roşu şi borcănat, ca un gogoşar. Ochii, cu pungi aşa de mari în jur! Mamăă! I-a crescut şi burta, care i se revarsă peste centură. Cum se reazemă de zid, parcă-l ţine să nu cadă. 
  
Şi Scârţoi Cristache, zis Ciupitu, altă faţă de plapumă…Avea el ciupituri de vărsat, dar acum, parcă e sperietoare. Şi el, tot cu nasul mare şi roşu. Ehei, în vremea lor, ăştia erau băieţi de gaşcă, petrecăreţi, cu care încingea chefuri de pomină. Hai să cobor şi să-i salut, că nu i-am mai văzut de-un car de ani! Ştiu eu? N-ar fi mai bine să mă fac că nu mă văd şi să trec mai departe? Om fi fost noi colegi, prieteni, dar acum…Cine sunt eu, cine sunt ei? Fiecare cu drumul lui. Însă, de ce am venit aici, nu ca să trec prin piaţă? Dacă o să mă vadă, ce-o să spună? Uite la ăsta! S-a ajuns şi nu ne mai cunoaşte. O să-mi tragă o înjurătură sau vor spune la toţi foştii colegi că sunt un îngâmfat. Ei, şi? Am ajuns unde-am ajuns pe merit. Nu e 
  
treaba lor. Ba, să ştie că m-am ajuns! N-au decât să crăpe de ciudă, dar să mă respecte. Însă, nu se ştie ce-nvârtesc. Poate încropesc de-o afacere cu ei. Doar am fost colegi. 
  
Aşa gândea, stând cu ochii închişi şi capul dat pe spate, înfundat în tetiera spătarului. 
  
--La ce vă gândiţi, domnu’ Zamfirescu? Nu coborâm să vizităm tarabele? Să vedem cum e piaţa? 
  
Vorbele lui Trache îi spulberară puhoaiele de gânduri care îl asaltaseră la vederea foştilor colegi. Era clar că trebuie să coboare, să schimbe câteva cuvinte cu ei, eventual să-i îmbrăţişeze, să nu creadă că este arogant, că nu vrea să-i mai cunoască. Apoi, cu scuzele de rigoare, să le spună că are unele probleme, că este grăbit (doar este un om de afaceri, mereu ocupat), să se învârte pe la câteva tarabe, să plece acasă la părinţi şi, apoi, repede la Costache, că îl aşteaptă sacii cu castraveciori. 
  
--Mă gândesc cum să fac, pentru că am zărit nişte foşti colegi de liceu şi, sunt aşa de grăbit…Astăzi am atăta treabă şi probleme… 
  
--Nu se face să nu-i salutaţi. Eu vă aştept aici. Staţi câteva minute cu ei, apoi ne plimbăm puţin prin piaţă şi mergem repede la părinţi, că ne aşteaptă castraveciorii. 
  
Pe Zamfirescu îl enervară vorbele lui Trache: ia uite la nea…Mototolu! Îmi dă sfaturi. 
  
--Auzi, domnu’ Trache! Fac ce cred şi stau cât vreau, unde vreau. Dumneata eşti la dispoziţia mea şi mă aştepţi aici în maşină. 
  
4.Colegii de altădată 
  
Şi coborâ nervos, trântind portiera. Apoi se îndreptă către cei trei. 
  
--Hopaa! Hai, că s-a întunecat a eclipsă! Exclamă la vederea lui, Victor Pleşcan. 
  
--Salut, gaşcă! Tot ca pe vremuri, gata de zaiafet? Şi întinse mâna să dea noroc cu ei. 
  
Dar cei trei nu catadixiră să-şi obosească labele nesimţite, înfipte în buzunare. Îl priviră rânjind a sictir. Într-un târziu, Pleşcan făcu mărunt din buze, cu privirea aiurea: 
  
--Ia uite la domnu’ freshpatron ce vioi este! 
  
--Pardon, interveni Scârţoi, dom’ inginer de zarzavat electric. 
  
Zamfirescu se înroşi de ciudă că este luat peste picior. Tocmai el, care…Şi, mă rog, de unde ştiu jigodiile astea ce învârte el în viaţă? Ar vrea ei să aibă banii şi situaţia lui. Nu se lăsă: 
  
--Băăi, nesimţiţilor! Vă onorează omu’ cu salutul şi vouă vă e lene să întindeţi mâna? 
  
--Vaai, ce onoare, domnu’ şef, rânji Firfirică. Ăştia nu ştie că stă de vorbă cu directorul general al zarzavaturilor. Chiar, dom’ director, cu ce ocazie prin umila noastră urbe? Că-n ultimii enşpe ani nu prea ne-aţi onorat cu prezenţa. 
  
Zamfirescu şi-a dat seama că a fost bârfit la greu, că toţi erau la curent cu evenimentele din viaţa lui. Cine-i informează, domnule? Te pomeneşti că l-au judecat şi pentru comportamentul faţă de fosta sa iubită din liceu. Chiar, ce-o mai fi făcând? S-o fi măritat? Nu, n-am să-i întreb. Las’ că vor arunca ei ceva săgeţi cu aluzii şi o să-mi dau seama ce şi cum. Acum, să-i bag puţin în sperieţi. 
  
--De, măi, Cireaşă toflogită! În ăşti enşpe ani, m-am ţinut de carte, carieră, m-am dezvoltat… 
  
--Şi acum nu mai ai loc în ditamai oraşu’, îl luă-n primire Pleşcan. Ce ţi-ai zis: hai să ocup şi tarabele micuţei mele urbe! Du-te, băi caracatiţă, la Bucureşti, Iaşi, Cluj, în toată ţara! Pleacă şi peste hotare, în Rusia, China. Fă export cu zarzavatul ţării! Ce cauţi tu în orăşelul ăsta prăfuit? 
  
Zamfirescu zâmbi trufaş, gâdilat în orgoliu. Va să zică şi ăştia sunt tot zarzavagii. Nişte amărâţi cu vreo două-trei tarabe acolo, care fac pe şmecherii cu mine. Dar văd că le este frică. Ia să mă dau puţin gros, să bag boala-n ei. 
  
--Mă, eu aplic politica paşilor mici. Întâi orăşele cu fabrici cheie, ca al nostru, apoi, pe nesimţite, toată ţara cu marile pieţe de desfacere. Cred că cel mai înţelept pentru voi este să colaboraţi cu mine, având în vedere că am fost colegi. Şi, din afacerea asta o să câştigăm cu toţii. 
  
Cei trei se priviră uluiţi. Ce afacere? De curând fuseseră aruncaţi în şomaj. Mai ciupeau şi ei ici-colo câte ceva din mici expediente şi relaţii. Şi vine zarzavagiul cu…afacerea. Ia să ne 
  
ţinem băţ să vedem despre ce este vorba! 
  
--Auzi, domnu’ director! Aici piaţa este ful. N-are loc nici măcar un ac. Noi nu cedăm nici un colţ de tarabă. Şi noi ne-am dezvoltat, facem parte dintr-un clan puternic peste care nu vei trece. 
  
--Băi, Pleşcane, nu mă speria tu cu clanul vostru. Nu ştii că totul este de vânzare pe lumea asta? Care este preţul clanului? 
  
Cei trei izbucniră în hohote. Lui Pleşcan îi tremura guşa de atâta râs. Îi plăcea jocul. 
  
--N-ai tu bani să cumperi clanul nostru. În orice caz, trebuie să stai de vorbă cu şefu’. 
  
--Cine-i şeful vostru? 
  
Cei trei se uitară unul la altul, întrebându-se din priviri cum să-l prindă în plasă pe îngâmfatul de Zamfirescu. Tot Pleşcan spuse în şoaptă: 
  
--Nu ştii cine era managerul în liceu? „Prietenul” tău. 
  
Acum înţelese Zamfirescu cine-i organizează pe tâmpiţii ăştia. 
  
--Cine, mă? Bucă?.. Umflatul? 
  
Tocmai în acel moment se apropie de grup un alt fost coleg de liceu, Georgică Buhăianu, absolvent al facultăţii de Finanţe, A.S.E. Bucureşti, director de bancă şi om de afaceri. Corpolent, cu ceafa groasă, faţa bucălată şi guşată. Din cauza gâtului scurt, căpăţâna sa voluminoasă părea aşezată direct pe trunchiul gros ca un buştean. Când i-a zărit pe cei trei discutând cu necunoscutul care-i spunea poreclele, înţelese că era bârfit. Vocea celui cu spatele i se părea cunoscută, ca de altfel şi statura lui. Bănui cine putea să fie. Ar fi dorit să nu-l mai întâlnească niciodată şi din cauza asta simţi nişte fiori reci pe şira spinării. 
  
--Mă bârfiţi, mă bârfiţi, ai? Şi încă cine? Domnul „Rara avis”! Cu ce ocazie avem onoarea? 
  
Luat prin surprindere, Zamfirescu apucă să spună, întinzându-i mâna: 
  
--Salut, băi Bucă! De când nu te-am mai văzut… 
  
--Cum, de când? De când am terminat liceul. Deşi…eu te-am văzut de câteva ori pe la A.S.E., la braţ cu Marioara. Dar, n-am vrut să te deranjez. Oricum, am fost la curent cu toată povestea ta, însă…nu m-a interesat. 
  
--Va să zică, spuse mirat Zamfirescu, erai la curent, dar nu te-a interesat. Măcar, aşa…ca foşti colegi, puteai să mă deranjezi. 
  
--Cu ce ocazie prin târgul nostru? 
  
--Cu probleme, afaceri…Deşi, sunt foarte grăbit că trebuie să iau nişte marfă de la Costi. Are o grădină în… 
  
--Lasă că ştim noi ce are Costi. Va să zică ai intrat în afaceri cu el. Şi cu…Olguţa…soţioara. 
  
Ceilalţi trei zâmbiră, făcându-şi cu ochiul. 
  
--Şi care-i problema? întrebă înţepat Zamfirescu. 
  
--Nicio problemă! Afacerile sunt afaceri. 
  
--Apropo, discutam cu băieţii să punem de-o afacere şi ei mi-au spus că trebuie să vorbesc cu şefu’. Iar şefu’, cică eşti tu. 
  
--Şi te deranjează? 
  
--Absolut deloc. Numai că trebuie să negociem detaliile. 
  
Buhăianu se uită năuc la cei trei, care-i zâmbeau cu subînţeles. Îi ştia loviţi de soartă, viciaţi până-n străfundul mădularelor, dar nu excroci. Se folosea de ei ca să-şi rezolve unele treburi, aruncându-le ceva firimituri. Îşi închipui că s-au lăudat în faţa fanfaronului şi că se pregăteau să-l păcălească sau să-l tapeze, ştiindu-l cu punga plină. De aceea intră în joc. 
  
--Bine, mă Dane, aşa faci tu afacerile? În goana calului? 
  
--Şi pe uscat? Se grăbi să spună Firfirică, pocnind cu degetul în gâtlej. Auzi cum sună? 
  
--Cum sună? întrebă naiv Zamfirescu. 
  
--A doagă uscată, spuse Cireşel cu mult năduf. 
  
Ceilalţi râseră cu zgomot. Buhăianu îi spuse cu reproş: 
  
--Hai, mă Dane, să discutăm afacerea undeva! Ce dracu! Doar suntem oameni de protocol. 
  
--Măi, se fâstâci Zamfirescu, eu…să ştiţi că sunt foarte grăbit…am nişte probleme urgente de rezolvat…I-am promis lui Costi că trec pe la el în două-trei ore să iau nişte saci cu castraveciori. 
  
Foştii colegi îl priveau cu mutre dispreţuitoare, foarte dezamăgiţi. 
  
--Ştiţi…Costi, probabil că i-a cules, a încărcat sacii şi, mă aşteaptă. 
  
Pleşcan îl repezi: 
  
--Şi ce, dacă aşteaptă! Stă în baltă, îi pleacă trenul? 
  
--Mă, băieţi! se tângui Zamfirescu, voi nu ştiţi că marfa asta se vinde proaspătă? 
  
Pleşcan continuă afectat: 
  
--Dar, nu ai vrut tu să faci o afacere cu noi? Acu’, dacă a venit şi şefu’…dai înapoi? Pe urmă, nu ne-am mai văzut de atâta amar de vreme. Să stăm şi noi ca oamenii. Acolo…măcar un sfert de oră. 
  
--Hai, mă Dane, interveni şi Buhăianu, mă exciţi cu afacerea ta şi mă laşi aşa? 
  
--Mă, băieţi, mă! Cu proxima ocazie reluăm discuţiile privind afacerea. Acum…credeţi-mă, treburile nu mă lasă. Mă bucur că v-am văzut, vă salut şi s-auzim de… 
  
--Ia stai, bă, afaceristule! îl opri Scârţoi, apucându-i mâna. Ce fel de businessman eşti tu? Cum vrei să facem afaceri cu tine, dacă te răzgândeşti şi ne laşi baltă? Păi, omul de afaceri este şi om de protocol, să dea bine la impresie. Ai ţinut să ne onorezi, apoi onorează-ne, că altfel… 
  
Zamfirescu blestemă clipa-n care hotărâse să-i salute. De ce nu i-a spus lui Trache să întoarcă imediat şi să plece direct la Costi? Şi apoi, ce i-a venit cu afacerea asta? Şi cu cine? 
  
Într-o fracţiune de secundă îi veni să le-o spună de la obraz: vă bag în …cu protocolul şi impresia voastră! Dar…nu! Hotărât, nu! Este un om de afaceri onorabil. În definitiv, ce-o să se întâmple dacă va petrece cu ei puţin timp, foşti amici şi colegi pe care nu-i mai văzuse de atâta timp. Ezită puţin şi apoi spuse: 
  
--Bine mă, hai! Dar nu mai mult de o jumătate de oră, cel mult o oră. Înţelegeţi că nu-mi permit să întârzâi, că mă aşteaptă Costi. Şi lui mi-am dat cuvântul de onoare. Ca să nu pierdem timpul cu drumul, mergem la un restaurant din apropiere.Protocolul îl asigur eu. 
  
Cei patru se luminară la faţă. Reuşiseră. Buhăianu se grăbi cu propunerea: 
  
--Hai la restaurantul de vis-a-vis, unde cunosc eu pe cineva care ne serveşte prompt şi special. Aici putem discuta pe-ndelete afacerea… 
  
--Ce afacere? îl întrerupse Zamfirescu. 
  
--Păi, n-ai propus băieţilor o afacere?.. Că vrei să te extinzi… 
  
--A, da! Am spus şi eu, aşa, în principiu. Însă, nu cred că sunt pregătit acum să discutăm detaliile. 
  
--Ei, după un păhărel, două, vin şi ideile. Numai să ne simţim bine. 
  
-va urma- 
  
Referinţă Bibliografică:
TRANDAFIRUL SIRENEI-3 / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1754, Anul V, 20 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!