Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1707 din 03 septembrie 2015        Toate Articolele Autorului

povestirea HORA-partea a doua
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Stimaţi cititori, 
  
Acum un am (mai exact pw date de 4 sept.2014) am publicat partea întâi a povestiroo HORA, obicei străvechi al românilor, fenomen magic din viaţa consătenilor mei, care, în anii copilăriei mele mi-au fermecat şi marcat pentru totdeauna sufletul. 
  
În partea întâi am descris trăirile şi simţirile consătenilor mei, la Hora duminicală. Cu unele consecinţe faste ori nefaste în sufletele participanţilor, respectiv înfiriparea mugurilor de iubire, ci legări şi dezlegări de suflete, urmele din szfletele mamelor când vedeau odraslele în horă şi alte trăiri şi sentimente provocate de mirajul horei. Nu ştiu din ce motiv nu am continuat şi partea a doua , cu descrierea jocurilor celor împătimiţi ai dansurilor populare şi ecourile din sufletele acestora. Consider că merită să vă ofer şi această interesantă parte a povestirii, după cum urmează: 
  
Aşa erau horele din anii copilăriei mele!.. Magnet de suflete cu vise înaripate…Toate visele pluteau în atmosfera parfumată cu dorinţe, acel drog al fericirii care îmbăta sufletele şi le dădea forţa zborului. Melodiile şi ritmul horei, când lent, când săltăreţ, cu paşi sincopaţi, minţiţi, strecurate-n unduiri de şolduri şi ţesături de glezne, sclipeau în irizaţii mirifice, reverberate în sufletele îmbătate de fiorii misterioşi ai plăcerii. .. 
  
În pantaloni scurţi şi cu bască albă pe cap, mă plimbam prin mijlocul horei sau în afara ei. Priveam atent, cu ochii bulbucaţi şi mâinile la spate…Îmi plăcea să observ feţele tuturor, cu zâmbete fericite, cu mutre triste sau acre şi să ghicesc după aceste feţe ce gândesc. 
  
Admiram şi frumuseţea horei. Indiferent cât de mare sau de mică era, cât de mulţi se prindeau în horă, sau se desprindeau, ea creştea şi descreştea uniform. Distanţa dintre jucători era aceeaşi. Direcţia de mişcare nu era monotonă. Se juca mereu cu alternanţe neprevăzute, fie la dreapta, fie pe loc, fie la stânga. Aceste mişcări variate şi spontane îi dădeau toată frumuseţea.Cum reuşeau jucătorii să execute acele mişcări neprevăzute în armonie perfectă? Hora era condusă de jucători experimentaţi cu „strigăturile”. Care nu se făceau la întâmplare. Momentul strigăturii trebuia să fie odată cu schimbarea pasului. Strigăturile erau o adevărată artă. Se asemănau comenzilor militare. Spuse ferm, dar pe un ton plăcut. 
  
Era o adevărată plăcere să ascult strigăturile şi să-i privesc pe jucători cum le executau: 
  
-Dreapta,dreapta! La dreaa-pta! 
  
Semn că hora se-nvârtea prea mult pe stânga. Cu piciorul drept în aer, toţi jucătorii direcţionau pasul spre dreapta, într-o aliniere perfectă, la distanţe perfect egale şi în unghiuri egale. Razele soarelui învăluiau jucătorii din alt unghi, dându-le alte străluciri. Apoi, deodată auzeam: 
  
-Stânga, stânga, stâng-afaar’! 
  
Semn că hora se-nvârtea prea mult pe dreapta. Dar asta era o dublă comandă. Direcţiona hora spre stânga şi în acelaşi timp o lărgea, o făcea mai mare. Strigătorul, fin observator, văzuse că-n horă se prinseseră mai multe persoane şi că toţi jucătorii se-nghesuiseră. Făcuse această strigare ca să readucă hora la forma ei normală cu distanţe egale şi lejere între jucători. Iar jucătorii…toţi ştiau ce paşi să execute, adică, pasul înapoi mai mare decât cel înainte. Cât de mare? E, aici era tot farmecul! Că toţi ştiau cât de mare este pasul înapoi, toţi făceau acest pas perfect egal şi hora rămânea rotundă…Perfect rotundă!.. 
  
Dacă plecau mai mulţi din horă, strigătorul observa că distanţa dintre jucători devenea prea mare, abia se mai ţineau de mână. Atunci auzeam: 
  
-Hai pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc! 
  
La comandă, toţi jucătorii făceau pasul înainte mai mare decât cel înapoi şi hora se răstrângea. Cât de mare îl făceau? Hei, dragii mei!..Cât să facă hora mai mică. Şi rotundă...rotundă… 
  
Perfect rotundă!..Şi iar auzeai: stânga, stânga! La stâân-gaa! Jucătorii, cu piciorul stâng în sus, îl direcţionau spre stănga, în paşi egali, în unghiuri egale, confirmate de razele soarelui, care dădeau alte străluciri jucătorilor, perfect egale. 
  
Şi iar…hai pe loc,pe loc, pe loc! Apoi, dreapta, dreapta, dreapt-afaar’! Pe urmă, la stââ-ga! la dreaa-pta! Stâng-afar’! de rămâneai uluit de magia horei. Încontinuu, strigături şi paşi variaţi în direcţii diferite, deşi toţi paşii aveau acelaşi leitmotiv: stânga unu, dreapta doi, sau unu înainte şi doi înapoi, cu pasul „minţit” aferent. Toţi fiind executaţi impecabil de jucători, încât soarele mulţumit le zâmbea cu toate razele sale: aşa da, îmi place copii! Străluciţi egal! Străluciţi perfect! 
  
Nu oricine striga-n horă. Trebuia să alegi momentul, în funcţie de paşii făcuţi. Dacă striga un 
  
nepriceput, strica hora. Atunci era huiduit, făcut de râs, încât nu-i mai trebuia strigătură. Iar strigăturile la horă, ca sarea-n bucate. Atunci când trebuia şi cât trebuia. 
  
Aşa se jucau horele în fiecare duminică, din aprilie până-n septembrie, când începeau nunţile. O horă dura cam douăzeci de minute, după care lăutarii făceau pauză. În acest timp, flăcăii şi fetele se plimbau perechi, după cum îi electrizaseră fiorul atingerii. 
  
Erau acele momente delicate ale destăinuirilor, declaraţiilor şi promisiunilor. Vă închipuiţi că nu pot să vi le redau. Nici nu le imaginez. Prefer să le acopăr cu un văl parfumat de mister. În schimb, vă pot „oferi” dialogul „gingaş” dintre un flăcău şi „draga” lui, auzit de mine de la 
  
„gura satului”. Dialog rămas de pomină în vremea aceea: 
  
-Hai, fă, mergi cu mine!? o trăgea insistent de mânecă, tâmpul. 
  
-Nu vreau, mă, nu vreau! îi spunea fata râzând. 
  
-De ce nu vrei, fă, de ce nu vrei? insista blegul. 
  
-Uite-aşa! continua să râdă fata. 
  
-Hai, fă, odată! insista tembelul. 
  
-Las-o, mă, Ionică, nu vezi că nu merge!? i-a zis prietena fetei. 
  
-Ba, merge…merge… că să râde! zâmbea în prostie tăntălăul, în hohotele de râs ale fetelor. 
  
Erau şi momente de suferinţă, dezamăgiri, reproşuri, umiliri, rupturi…Aşa a fost în dragoste din todeauna. Însă, chiar şi astfel de momente, la horă, erau poleite cu iluzii şi speranţe. 
  
După vreo patru-cinci pauze, se definitivau perechile care dispăreau discret. Înainte de asfinţitul soarelui plecau şi părinţii tinerilor. Treburile gospodăreşti şi orătăniile din curte nu le permiteau să stea mai mult. 
  
Rămâneau unii bărbaţi, care înfundau cârciuma până noaptea târziu. Însă, era o categorie de oameni, bărbaţi tineri sau bătrâni, cu soţiile sau prietenele lor, împătimiţi ai jocului, care spre seară, se îndreptau agale spre horă. Lor nu le plăcea hora cu ritmul ei lent. În ei erau acumulate mari cantităţi de energie care trebuiau eliberate numai în ritmul sârbelor şi al altor jocuri fulgerăoare. Rupeau hora fără menajamente şi strigau la jucători şi lăutari: 
  
-Gata, bă, cu fâţâiala! Zi-i, bă o sârbă să ne rupă tălpile! 
  
Lăutarii executau. Cei care jucaseră hora plecau la plimbare. Rămâneau doar unii tineri şi prietenele lor, şi ei împătimiţi ai jocului. Abia acum începeau adevăratele jocuri. Acele jocuri din legendă…Pe care le jucau numai bărbaţii cei mai sprinteni şi mai vânoşi. Fetele şi femeile care se-ncumetau să rămână lângă ei, trebuia să fie tot aşa de sprintene şi puternice, ca să reziste acelor ritmuri. 
  
Strigăturile coordonatorului de joc( pentru că şi aici era unul), erau ţipate, scurte, sacadate. 
  
-Unu…doi…trei…stâng’afar’! Aşa, aşa! Pe loc, pe loc, aşa, aşa! Ia-oo! Ţine-o aşa! Saltă, saltăă! Bate, batee! 
  
Paşi dansatorilor nu mai erau paşi, ci sclipiri de fulgere, imposibil de urmărit. Ţesătura paşilor ar fi fost desluşită, doar dacă ar fi fost redată cu încetinitorul. Cine putea urmări aşa ceva, când mişcările erau imprevizibile, extrem de variate şi de rapide? Iar strigăturile, spontane şi tot mai surprinzătoare, niciodată repetate. Şi totuşi…trupurile dansatorilor se frângeau, se răsuceau şi reveneau prin suveica ţesăturii paşilor, într-o armonie perfectă. 
  
Te uimea complexitatea paşilor şi viteza mişcărilor, încât te întrebai: când şi cum au învăţat ăştia aşa ceva? Cum este posibil să execute astfel de mişcări fără să se încurce? Dar, mai ales, cum reuşesc să facă toţi la fel, în acelaşi timp şi cu aceeaşi viteză? 
  
Uneori li se părea că lăutarii nu cântau pe măsura elanului lor. Atunci strigau nervoşi: 
  
-Muşcă, bă, clanareta aia mai cu foc! Dă, bă, cu beţele alea-n ţambal, mai cu viaţă! Rupe, bă corzile ţambalului! 
  
Şi clarinetul muşca notele care zburau ca nişte fluturi speriaţi, iar beţele alergau înnebunite pe ţambal, parcă biciuite de strigăturile înfocaţilor dansatori. 
  
Atunci jocul nu mai era joc. Vijelia se transforma în taifun, iar corpurile jucătorilor zburau cu viteze ameţitoare. Strigăturile direcţionau taifunul după reguli numai de ei ştiute. Cu tot 
  
ritmul uluitor, paşii lor erau surprinzător de uniformi, într-o execuţie desăvârşită în vijelioasa descătuşare. Câte un jucător nu rezista acestui ritm sau nu cunoştea foarte bine paşii, extrem de complecşi. Atunci, forţa centrifugă îl azvârlea din joc ca pe un titirez. 
  
Când se sufocau lăutarii, jocul se întrerupea intempestiv. Însă, nu erau lăsaţi să răsufle prea mult, că striga unul: 
  
-Zi-i, bă, o Zamfirică! 
  
Începeau noua melodie, cu note ţâşnitoare ca şuvoaiele din munţi. Jucătorii începeau să sară precum caprele negre pe creste, cu aceleaşi energii fulminante, declanşate de strigăturile sacadate. Paşii se umpleau de salturi şi încrucişări, de credeai că stângul e în dreptul sau invers. Picioarele săreu în faţă, în spate, unul peste altul cu arcuiri şi bătăi ritmate, repetate,. Iar corpurile dansatorilor, drepte şi capetele puţin pe spate. Numai picioarele ţeseau. 
  
Se opreau leşinaţi lăutarii…Iar erau luaţi din surt: 
  
-Frige-i, bă, un Bugeac! 
  
Şi „frigeau” lăutarii Bugeacul cu note arzătoare, care făceau să sfârâie călcâiele jucătorilor. Probabil, din această cauză jucau numai pe vârfuri cu paşi rapizi, săltaţi, fulgerători. După ce înţepeneau fălcile clarinetistului şi amorţeau degetele ţambalagiului, melodia se întrerupea, ca ruptă dintr-un buton, stopând vijelia de paşi. 
  
Iar auzeai strigăte: 
  
-Muşcă, mă, o Baltă! sau: 
  
-Rupe, bă, un Litaidoi! Zi-i, bă, Căzăcelele! Arde, bă, un Rustem! 
  
Bieţii lăutari!..Ziceau, ardeau, rupeau, muşcau…Ce puteau să facă?..Erau şi ei electrizaţi de tensiunea jucătorilor, pe care nu mai puteau să-i scoată din priză. 
  
Cel mai mult îmi plăcea când sărea cel cu strigăturile. Unul din neamul Bălăcenilor. Dansatori vestiţi, Bălăcenii ăştia!.. Unul era Ion…Altul, Didi…Bun era şi tânărul Flori. Toţi erau talentaţi. 
  
Dar, deodată auzeai: 
  
-Gata, bă! Hai la Brâu! 
  
Chiuiau cu toţii: 
  
Hai la Brâu, la Brâu, la Brââu! Iuhuu! 
  
Jucau numai bărbaţii. Cu mâinile pe umerii celor de lângă ei sau, apucându-se de mijloc, făceau paşi sprinteni în ritmul bărbătesc al melodiei. Lăutarii înviau şi ei, dând forţa necesară acestui cântec viguros. Coordonatorul de joc începea: 
  
-Uite Brâul, trece râul! 
  
Dansatorii repetau strigătura, făcând paşi de căprior ce sărea din piatră-n piatră: 
  
-Uite Brâul, trece râul! Hoop, hoop, hop şi-aşa! 
  
Mai strigau şi: Hai la Brâu, la Brâu, la Brâu şi la secerat de grâu! Însă jucătorii de-atunci erau nişte mucaliţi rafinaţi, din neamul lui Păcală. De aceea mai strigau: 
  
-I-auzi Brâul, i-auzi Brâul! I-auzi cum se coace grâul! A-haa! 
  
Şi făceau mutre de prostovani miraţi, ducând mâna la ureche. 
  
Uite-aşa jucau până noaptea târziu, când obosea şi noaptea, privindu-i mirată, cu luna şi toate stelele.. Dar ei nu oboseau. Erau superbi!..Îmi aduc aminte când Nicu Gâscan, unul dintre cei mai buni dansatori, spunea: 
  
-Zi-i, bă, nea Mielache, o „Ţiitură”! Da’, ştii? Aşa, ca pe sufletul meu. 
  
De fapt, „Ţiitura” nu era un joc cu anumiţi paşi şi reguli. Era un fel de sinteză a tuturor jocurilor. De aceea nu putea fi executată de orice jucător. Dar Nicu Gâscan era un jucător de excepţie, creator de paşi de dans, înzestrat cu multă fantezie. Parcă-l văd… 
  
Începea cu paşi lenţi, cu arcuiri de picior. Mişcările trupului şi ale mâinilor pluteau cu unduiri lascive, expresia feţei, transfigurată, cu ochii aproape închişi, o pasăre cu zbor leneş, planat, îmbătată de melodie, visând spre depărtări nedefinite. Apoi, suveica paşilor alerga gradat, din ce în ce mai rapid, pe diferite mişcări, sărituri pe un picior, pe călcâi, cu sincope 
  
bătute şi bătăi pe glezne şi coapse, în salturi sacadate. Mişcările picioarelor, precum trilurile ciocârliei, zburând prin înălţimi în fâlfâiri ameţitoare şi ţâşniri vijelioase…Sufletul lui Nicu Gâscan zbura…zbura…săltat de furtuna paşilor şi mâinilor. Apoi, curgea lin, în ritmurile lente ale arcuirilor elegante de paşi şi gesturile creionate de mlădiera trupului. 
  
Ciocârlia ne-a săgetat în zborurile ei către soare, atât cântecele cât şi dansurile. 
  
Sleit de energie, Nicu se oprea. Parcă şi sufletul i se scursese în pământ, prin picioarele de plumb. Dar faţa-i zâmbitoare arăta că acea scurgere era părelnică. În realitate, sufletul lui tot mai zbura prin înălţimi, purtat de melodia stinsă. 
  
Aşa erau împătimiţii jocului, ce se risipeau în cântec, doar de plăcerea lor. Aşa au fost acele HORE legendare din Piaţă, care au dispărut. Dacă mă întreb astăzi dece au dispărut, nu sunt în stare să găsesc răspunsul Şi nimeni altcineva nu ar putea răspunde la această întrebare. 
  
Aşa a fost să fie! Nu-mi propun şi nu vreau să găsesc cauzele. În timp, multe s-au întâmplat. Zumzetul din Piaţă s-a mutat la Căminul Cultural, cu bibleoteca, cinematograful şi balurile sale nocturne. La baluri, rareori se mai jucau hore şi sârbe. Şi, din ce în ce mai prost. Acolo, tinerii „dansau” tangouri cu paşi leşinaţi de horă şi rumbe în paşi ţopăiţi de sârbe. 
  
Zeul Fotbal a lovit şi el hora din Piaţă, înghesuind-o în trunchiurile duzilor. A mai venit şi o lege stupidă care obliga lăutarii să plătească „taxa de compozitor”. Parcă horele şi sârbele lor erau operele unor compozitori. Până la urmă perceptorul o fi dat la pace cu lăutarii, dar hora satului nu a mai fost HORĂ. Se rărea, se subţia în elan şi prospeţime, dar şi în participanţi. Treptat, treptat, Hora…murea. 
  
O altă lovitură (ultima?) a primit când şarpele de asfalt a frânt Piaţa-n două, smulgându-i şi pe cei doi duzi seculari, protectorii horelor. 
  
Un iubitor de frumos, Gogu Iancu, directorul căminului cultural, a urcat horele şi sârbele pe scenă, unde împătimiţii dansatori deveniseră…membrii echipei de dansuri. Însă…acolo,frumoasele dansuri se „jucau”, nu se „trăiau”. 
  
Să nu-i plângem pe flăcăii şi fetele de astăzi. Ei se distrează tot la Căminul Cultural. În fosta sală prăfuită, transformată într-o discotecă…întunecată…fulgerată de lumini năucitoare şi de zgomotele infernale, scrâşnite şi urlate, ale melodiilor moderne. Cui îi mai pasă de horele şi sârbele de altădată? De Zamfirici, Litaidoi, Bugeac şi alte melodii uitate? Alte ritmuri…alte ape…printre alte maluri…Râul vieţii curge mereu… 
  
Nici curioasele mame nu mai ştiu ce fac zbânţuiţii lor în întunericul discotecii. Cel puţin, nu se mai fac planuri de căsătorie pe bază de pogoane, de neamuri şi de galbenii din salbă. 
  
Acum, privesc în Piaţă duminică după amiază…Pustie şi mută…Doar raţele şi gâştele mai pensulează sonor atmosfera…Rareori, clxoanele autoturismelor şi camioanele ce gonesc turbate pe şoseaua astfaltată, înfiptă în diagonala Pieţei, ca o săgeată… 
  
Mă retrag în casă şi caut în sticla magică a televizorului hora din Piaţă şi falnicii duzi. Nu-i găsesc. Piaţa cu duzii şi horele de sub ei…imagini vagi din amintirile mele. 
  
(din volumul „FERMECATE OBICEIURI”,edit. „Şcoala Gălăţeană”, 2005) 
  
Năstase MARIN 
  
Referinţă Bibliografică:
povestirea HORA-partea a doua / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1707, Anul V, 03 septembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!