Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1621 din 09 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

ALEGRO MA NON TROPO- 1
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Manifestaţia de la Chişinău pentru UNIRE, de la 16 mai 2015, m-a determinat să readuc în atenţia publică un eseu pe care l-am scris în toamna anului 2013, ca urmare demonstraţiei de la Bucureşti a tinerilor români şi basarabeni. Ca şi acum, atunci a fost o mediatizare superficială, fără a focaliza atenţia opiniei publice asupra acestei dureroase probleme. Întrucât intenţionez să continui analiza fenomenului UNIRII, doresc să prezint acel eseu, în care am aprofundat analiza cauzelor amânării la calende a unui IDEAL scump românilor de pretutindeni, pentru că am constatat cu mâhnire că UNIREA s-a transformat, dintr-un deziderat cronicizat, într-o HIMERĂ care ne bântuie istoria şi pe care "scumpii" noştri politicieni o aduc în faţa naţiei doar cu ocazia sărbătorii naţionale a României. 
  
Iată eseul intitulat, 
  
ALEGRO MA NON TROPO-1 
  
1.Un succes istoric 
  
Pe 29 nov. 2013 a fost parafat la Vilnius Acordul de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană. Terenul apropierii Rep. Mold. de UE a fost pregătit de cancelarul Germaniei, Angela Merkel, care nu a mai suportat atitudinea Rusiei şi comportamentul ei interminabil de presiuni asupra acestei republici. Ca urmare, Comisia Europeană a venit la Vilnius cu o propunere surprinzătoare: eliminarea vizelor de acces în spaţiul comunitar, pentru cetăţenii moldoveni. 
  
Desigur, acest eveniment poate fi considerat un succes istoric pentru Republica Moldova, care i-ar putea croi o soartă europeană, acordul de la Vilnius fiind o trambulină de lansare a bietei fiice a României pe calea adevăratei INDEPENDENŢE, aducându-i mult visata bunăstare dorită de veacuri. 
  
Să recunoaştem că s-a ajuns aici datorită unei conjucturi favorabile a politicii europene, la care a contribuit din plin, evident fără voie, nefasta atitudine agresivă a Rusiei, cu mijloacele sale tradiţionale de intimidare, contracarată de Comisia Europeană cu mult curaj, când a hotărât „libera circulaţie a moldovenilor în Comunitatea Europeană”. Apoi, trebuie menţionat că, în Rep. Mold. a venit la putere o coaliţie pro-europeană, care a purtat negocieri fructuoase cu C.E. încă din anul 2010. Nu în ultimul rând trebuie subliniat şi rolul pozitiv al politicii externe româneşti în cadrul C.E., care a netezit terenul de asociere a R.M. cu U.E. 
  
2. Zodia Euforiei 
  
Rezultatul acestui proces victorios a creat o stare euforică pe diferite paliere, atât în R.M. cât şi în România, eveniment considerat şi de U.E. ca o izbândă a politicii sale, contrabalansând succesul Rusiei de a menţine Ucraina în sfera sa de influenţă. Tocmai din acest încâlcit joc politic a răsărit drumul european al fraţilor noştri de peste Prut, împreună cu mijirea zorilor unor vise pentru toţi participanţii la dans. O adevărată horă „triumfală” în care euforicii jucători chiuie de bucurie şi fiecare visează altceva. 
  
3. Hora intereselor politice 
  
• Uniunea Europeană visează să-şi împlânte graniţele tot mai adânc în coastele Rusiei. Neobţinând marea Ucraină, se mulţumeşte şi cu mica Moldovă, ca stat tampon la graniţele sale, care să amortizeze desele mormăieli şi lovituri nervoase de labă ale belicosului urs răsăritean. Desigur, „tamponul” are rolul să-ncaseze şi să suporte ameninţările şi şantajele adresate U.E. în războiul economic dintre cei doi giganţi. 
  
Practic, U.E. a „dăruit” Republicii Moldova o iluzorie asigurare a suveranităţii şi stabilităţii sale, în condiţiile în care nu urneşte din impas, de atâta amar de vreme, delicata şi dureroasa problemă transnistreană. I-a mai aruncat şi ceva iluzii de prosperitate şi bunăstare, după principiul: „primeşti mai mult, dacă faci mai mult”. Adică, primeşti libertate de mişcare în U.E. pentru locuitorii tăi, dacă te supui la o serie de condiţii (uneori, insuportabile). 
  
În privinţa „libertăţii de mişcare” în UE, trebuie făcută o precizare: din cei aprox.800 de mii de moldoveni plecaţi la muncă în străinătate, peste 60% lucrează în Rusia, fiind mai aproape de casă şi unde cunosc limba. În rest, moldovenii hălăduiesc prin spaţiul european de multă vreme, mulţi lucrând deja şi în România. Aşa că… 
  
• Republica Moldova visează să fie apărată de U.E., aşteptându-se să fie protejată în cazul atacurilor economice ale furioasei Rusii, ofensată că rebela Moldova a fugit din ţarcul ei economic, trădându-i interesele imperiale de cruntă dominare. 
  
Mai crede în acordarea de către U.E. a faimoaselor fonduri nerambursabile pentru dezvoltarea sa economică, dorind şi o sperată reorientare a exporturilor sale către vest, prin acel „liber schimb de mărfuri”. Biata Moldovă, nu vede faţa întunecată a „luminosului liber schimb”! În realitate, piaţa sa va fi inundată de mărfurile U.E., mult mai ieftine şi calitativ superioare, faţă de mărfurile sale cu un nivel scăzut de competitivitate. Consecinţele? Ruinarea pospaiului de industrie pe care-l mai are şi transformarea sa într-o consumatoare a mărfurilor europene. Situaţie care va duce la creşterea gradului de îndatorare până la pragul falimentului. Ar fi bine să nu repete greşelile mamei sale România, unde puzderia de hipermarketuri europene i-au îngenuncheat industria. 
  
• România visează…Chiar, la ce visează România? La o himeră numită UNIREA, pe care n-a ştiut s-o prindă în anii 90 şi nu a învăţat să o câştige timp de 24 de ani. În toţi aceşti ani irosiţi prosteşte a crezut că UNIREA este o pară mălăiaţă care-i va pica din pomul Europei, sau o păsărică ce va zbura la ea din colivia Rusiei, cea cu portiţa deschisă la prăbuşirea U.R.S.S. Cumplită iluzie! Nu a înţeles problemele şi interesele fiicei sale, fragila şi delicata Rep. Moldova, ieşită din secularul jug rusesc, sleită de forţele sale strămoşeşti! 
  
Şi totuşi, cele trei partenere visătoare joacă vesele în recenta horă politică, uitând că această horă este numai a Rusiei şi UE. România şi Rep. Mold. sunt fetiţele invitate la dans, care trebuie să joace numai cum poftesc BAROSanele jucătoare. Petrecere frumoasă! 
  
4. Puţină istorie 
  
Ca să înţelegem astăzi de ce UNIREA este o himeră, cred că trebuie să facem o incursiune în momentele esenţiale ale istoriei sale, să aflăm acele amănunte care au făcut posibilă realizarea ei în anul 1918 şi de ce nu s-a mai obţinut în anii noştri democratici. 
  
De la început trebuie precizat că România a pierdut dreptul să mai facă politică externă cu interesele ei, încă de pe vremea tătucului Traian, care i-a frânt junghietura statală în anul 106 d.Hr., sau, mai precis, din anul 44 î.Hr., când un grup de nobili daci tembeli l-au asasinat pe regele Burebista, împărţind Dacia Mare în câteva regate, corespunzătoare actualelor provincii istorice. Asupra acestei chestiuni sper să revin cu altă ocazie. 
  
Ca urmare, în jocul politic al marilor puteri europene, provinciile statale româneşti, devenite principate, cu tot efortul unor mari şi bravi domnitori, n-au contat ca jucători, ci numai ca pioni pe tabla de şah a Europei, sau, cel mult, ca nişte chibiţi, până la urmă, executanţi ai intereselor celor care jucau. Deseori, interesele noastre au fost aruncate pe masa de joc, împreună cu bogăţiile, teritoriile şi populaţiile principatelor româneşti. Nu voi dezvolta acest subiect acum, ci voi încerca să-mi răspund la întrebarea: de ce Basarabia s-a vrut stat suveran şi nu provincie smulsă din trupul Moldovei româneşti, unită cu celelalte fiice ale României? 
  
Curând, după moartea viteazului voievod Ştefan cel Mare, principatul Moldovei a acceptat suzeranitatea Imperiului Otoman, care se obliga să-i asigure protecţia statală, adică suveranitatea şi integritatea teritorială, în schimbul unui haraciu ce creştea an de an. O „înţelegere” fără nici un temei, între două forţe inegale, forţa cea mare fiind în mâna sultanului turc. Din păcate, principatele româneşti nu au dorit şi nu au înţeles niciodată că suveranitatea lor nu va fi asigurată de nicio mare putere străină, dar nici de micile lor forţe separate. De fapt, daco-românii trebuiau să înţeleagă acest deziderat încă din anul 271 d.Hr. când i-au părăsit romanii. Meteorica Unire realizată de Mihai Viteazul a fost doar pohta ce-a pohtit domnitorul muntean, într-un moment istoric favorabil, obţinută de iscusinţa marelui voievod. Dorinţa de unire trebuia să fie un PERMANENT deziderat al daco-românilor, deziderat care nu a fost niciodată-n firea lor. Ăştia am fost, ăştia suntem şi mă tem că nu ne vom schimba, chiar dacă suntem coştienţi că am rămas mereu perdanţii istoriei. Să vedem, totuşi, ce s-a întâmplat în chestiunea Basarabiei? 
  
În anul 1812, în mod fraudulos faţă de tratatele de drept internaţional, Rusia, devenită mai puternică decât „protectoarea” Turcie, a rupt din trupul principatului Moldovei teritoriul său dintre Prut şi Nistru. De altfel, în urma războaielor sale cu Turcia, Rusia ocupase mai înainte Bugeacul, teritoriul din sudul Moldovei, pe care-l numise Basarabia, denumire extinsă la întreg teritoriul moldovenesc ocupat, dintre Prut şi Nistru. Un amănunt important: în anul 1812, populaţia teritoriului ocupat, numit de ruşi Basarabia, era formată din moldoveni în proporţie de 95%, ca, în urma unui intens proces de rusificare, în 1817 să ajungă la 80%. 
  
Cuceritorii ruşi nu au procedat doar la rusificarea Basarabiei. Administraţia rusească a recurs la câteva „transformări” demografice: a mutat în Crimeea populaţia tătarilor nogai din stepele Bugeacului, colonizând satele golite de aceştia cu imigranţii bulgari şi găgăuzi, pe care i-a împroprietărit şi i-a învăţat să scrie şi să vorbească limba rusă. Tot în Bugeac a adus şi alte două populaţii din nordul Basarabiei: foştii iobagi ruşi refugiaţi aici din Rusia şi germanii refugiaţi din ducatul Varşoviei. Cu spiritul organizatoric al germanilor şi vrednicia găgăuzilor şi bulgarilor, stepele aride ale Bugeacului au fost transformate într-o regiune agricolă fertilă. Astfel, în sudul Basarabiei s-au concentrat 240 mii de găgăuzi. 
  
Economia Moldovei a fost condamnată doar la producţia de cereale şi vite, cu un export orientat în întregime spre Rusia, prin portul Odesa, dirijând spre această destinaţie şi reţeaua de căi ferate. Ruşii s-au concentrat doar în oraşele centrale, Chişinău şi Bălţi. 
  
După înfrângerea Rusiei în războiul din 1856, puterile europene occidentale nu au obligat-o să restituie Moldovei teritoriul furat. Interesele lor au fost doar să îndepărteze Rusia de gurile Dunării şi…atât. Moldova nu intra în cărţi. În acest scop, prin Tratatul de la Paris din acelaşi an 1856, au obligat-o pe învinsa Rusie să cedeze Moldovei doar cele trei judeţe din Bugeac şi anume Cahul, Ismail şi Bolgrad, în care moldovenii nu mai erau majoritari. Astfel că, prin actul Unirii de la 24 ian. 1859, Principatul „România” cuprindea şi sudul Basarabiei. 
  
Însă, prin Tratatul de la Berlin din 1878, în urma victoriei asupra Turciei, (la care a contribuit şi armata română cu mari sacrificii), aceleaşi puteri europene au obligat România să cedeze Rusiei sudul Basarabiei (cică) în schimbul „recunoaşterii” independenţei sale faţă de Imperiul Otoman şi…în schimbul Dobrogei luată de la turci şi „dăruită” nouă. Jertfele armatei române de la Griviţa şi Plevna nu au contat în jocul politic al intereselor marilor puteri europene. Evident că nu aveam de ales. În rest, istoria noastră s-a scris cu obişnuita fanfaronadă politică. 
  
Ca urmare Revoluţiei din octombrie 1917, când se prăbuşeşte imperiul ţarist, Basarabia şi-a proclamat autonomia faţă de Imperiul Rus, la 2 dec. 1917. Apoi şi independenţa, la 24 ian. 1918, prin votul Sfatului Ţării ales în oct.-nov. 1917, eveniment în urma căruia s-a numit Republica Democrată Moldova. 
  
Întrucât trupele ruseşti fugite de pe frontul românesc şi ajunse la Chişinău au trecut la jafuri şi acte destabilizatoare, Sfatul Ţării a fost nevoit să ceară ajutorul trupelor româneşti, pentru că în acel moment istoric România era singura forţă care putea să protejeze fragila republică. În acest mod, trupele române au intrat la 13 ian.1918 pe teritoriul Basarabiei şi au pus capăt jafului şi violenţei trupelor ruseşti, care au fost alungate din Chişinău. 
  
Ca să evite o eventuală întoarcere a trupelor ruseşti, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat UNIREA Rep. Dem. Moldova cu România, având 87 voturi „pentru”, 3 „contra” şi 36 de „abţineri”. 
  
Deoarece România luptase în război alături de puterile Antantei, învingătoare, Tratatul de la Paris din 1920 a confirmat unirea Basarabiei cu România. Această confirmare a fost acceptată de marile puteri europene şi pentru că imperiul ţarist era destrămat, iar noua ordine bolşevică din Rusia nu era agreată la acea vreme de puterile europene capitaliste. 
  
Odată ajunsă la patria-mamă, Basarabia ar fi trebuit tratată ca o fiică regăsită, nu ca o rudă marginalizată, pe al cărei teritoriu erau trimise „cadre administrative” pedepsite în „ţară” din varii motive. Evident că în administraţia şi infrastructura Basarabiei au ajuns şi „români” de calitate îndoielnică, fie nepricepuţi, fie corupţi, fie cu mentalitate dubioasă, care au compromis actul sfânt al Unirii, dezamăgind o parte dintre autohtonii basarabeni. Nici politicienii de la putere n-au înţeles în ce trebuie să conste Unirea, care sunt bazele ei trainice. De aceea, în momentul începerii celui de-al doilea război mondial, când România a fost părăsită de marile puteri europene cu care fusese aliată, iar Rusia devenise din nou puternică sub noua formă a U.R.S.S., biata Basarabie a fost din nou smulsă din trupul României, la 28 iunie 1940, în urma monstruosului Tratat Ribentrop-Molotov. Însă, de data asta, Uniunea Sovietică răpeşte României nu numai Basarabia, dar şi Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei (parte din Moldova de nord-vest), care nu făcuseră niciodată parte din Imperiul Ţarist. 
  
Ca să destructureze teritoriile româneşti acaparate, la 2 august 1940, Uniunea Sovietică proclamă Republica Socialistă Sovietică Moldova, care cuprindea cea mai mare parte din fosta gubernie Basarabia, dar şi un teritoriu din stânga Nistrului, fosta Podolie poloneză. Iar Herţa, Bucovina de Nord şi cele trei judeţe din sudul Basarabiei (fostul Bugeac) au fost încorporate la R.S.S. Ucraina, ca să nu mai poată fi revendicate de ţările mamă ale teritoriilor respective. Aşa s-a pomenit Ucraina stăpână pe teritorii româneşti. Apoi, au avut loc deportări şi ucideri masive de români, moldoveni de elită şi înlocuirea lor cu ruşi, ucraineni şi alte etnii, ca să se distrugă caracterul majoritar românesc al teritoriilor răpite. Un an mai târziu, la 22 iunie 1941, România recuperează teritoriile ocupate, însă, în 1944, Uniunea Sovietică le cotropeşte din nou, transferând în mod abuziv Bugeacul şi nordul Basarabiei la Ucraina. 
  
În urma destrămării URSS, la 27 august1991, are loc a doua independenţă a Basarabiei, care se proclamă Republica Moldova, ce devine stat membru ONU, recunoscut astfel de toate statele lumii. Degeaba a apărut o mişcare de Unire cu România. Mişcarea a fost anemică în faţa unei alte forţe potrivnice, care dorea Unirea cu Rusia sau Ucraina, precum şi marea forţă a comuniştilor moldoveni, care dorea menţinerea separată a Rep. Moldova sub regim comunist, pro-Rusia. Totuşi, forţele care doreau unirea cu Rusia sau crearea unei republici separate de Moldova pe teritoriul Transnistria-Găgăuzia, au reuşit să creeze Republica (fantomă) Transnistreană. 
  
În 1992, Moldova a încercat restabilirea suveranităţii sale printr-un război în Transnistria, dar a fost împiedicată de armata a 14-a rusă, transferată de pe teritoriul său pe teritoriul Transnistriei. Ca stat separat sub denumirea „Republica Moldova” a fost confirmat şi de populaţia fostei Basarabii, prin referendumul din martie 1994, când majoritatea a preferat şi votat, în locul Unirii cu România, menţinerea suveranităţii sale. Forţele unioniste minoritare au trecut în opoziţie, o mare parte dintre unionişti fugind în România. 
  
Acesta a fost cursul istoric al Rep.Moldova, fostă Basarabia, ajunsă o ţară fără Nord şi fără Sud…care, a păstrat totuşi o fărâmă de identitate românească prin denumire, steagul său tricolor, stema sa cu zimbrul strămoşesc şi imnul naţional, denumit „Limba noastră”, deşi…mulţi o denumesc „limba moldovenească”. Iar structura sa etnică… de la 95% în anul 1812, a ajuns în 1994 la 69,6% moldoveni, 11,2% ucraineni, 9,4% ruşi, 3,8% găgăuzi, 2% bulgari, 1,9% declaraţi români şi 2% alte minorităţi… Politica rusească de cotropire şi-a atins scopul. A izbândit în obiectivele sale esenţiale…Oo, Basarabie, Basarabie! Sufletul meu plânge amarnic, când îţi citesc istoria sângerândă. Plângeţi voi români de pretutindeni, soarta fraţilor voştri din Basarabia crucificată! Noi n-am inventat ca evreii „zidul plângerii” şi nici un muzeu al holocaustului basarabean! Nu am arătat lumii dramele noastre! Nici măcar nu avem voie, că „supărăm” marile puteri. De fapt…ne merităm soarta, când ştiu ce am făcut în istorie. 
  
5. De ce nu a fost Unire? 
  
În 1918 Unirea a fost posibilă datorită unei conjuncturi favorabile, creată de bunul Dumnezeu, când interesele Republicii Democratice Moldova au coincis cu interesele europene din acel moment sfânt. În anii 90, aceste interese nu au mai fost în conjucţie, ca o pedeapsă divină că ne-am bătut joc de prima şansă. Şi când ceva nu se vrea, nu se poate realiza cu forţa. Nici interesele de pe tabla de şah europeană, nici interesele Republicii Moldova n-au fost pentru Unirea cu România şi nici condiţiile nu au mai fost prielnice ca în anul 1918. Apoi, România, la rândul ei s-a dovedit nevolnică în toţi aceşti ani post-decembrişti pe toate palierele structurale. În timp ce Germaniile se uneau, în timp ce ţările baltice se smulgeau din ghearele colosului sovietic prăbuşit, de la noi nimeni, dar absolut nimeni, nu a îngăimat un protest, o revendicare, o denunţare a pactului Ribentrop-Molotov. Atunci, în România existau alte obiective „strategice” ale politicii interne, ca să nu mai vorbim de cele externe. Şi atunci…despre ce vorbim? Măcar să fi pretins Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, care n-au fost niciodată cucerite de Rusia ţaristă. Când toată Europa îşi făcea dreptate, măcar Republica Moldova să fi revendicat judeţele din fostul Bugeac, ajunse din „pohta” tătucului Stalin în braţele Ucrainei. N-a fost să fie! Acum, domnul ambasador al Germaniei în Rep. Moldova ne ciufuleşte că…am pomenit de Unire: „Germania vede Moldova ca stat aparte, iar discuţia despre unire nu ar trebui să existe…în aceste momente”. De ce? Evident, că Germania importă gaze din Rusia şi interesul ei nu coincide cu al nostru. Dar nici interesele Rep. Moldova nu au fost, nu sunt şi nu vor fi pentru Unire. De acest fapt mi-am dat seama încă din anii 90, când am făcut mai multe deplasări la Chişinău, unde am constatat o structură statală închegată cu instituţii administrative NAŢIONALE. Cum să dorească acei oameni alipirea la România-Mumă? Să renunţi la o ţâţă naţională pentru una regională? Şi aia marginală. Doamne, cât de idealişti au fost unioniştii moldoveni! Spaţiul nu-mi mai permite să comentez nişte evenimente şi fapte ale politicienilor moldoveni din acei ani de republică „independentă”. De aceea nu mă miră declaraţia lui Vlad Filat când a făcut „observaţia” că „nu există două state româneşti”. Nici declaraţia premierului Leancă, atunci când a spus că…”domnul Băsescu ne creează doar probleme cruciale…noi avem nevoie de o ţară vecină România, să aibă o voce credibilă în UE, să poată să ne-ajute în realizarea acestui parcurs european”. Ca să avem bomboana de pe coliva UNIRII, trebuie să amintim şi faptul că, într-un recent sondaj, 75% dintre cetăţenii Rep. Moldova şi-au manifestat simpatia faţă de Putin. Deci…alegro ma non tropo, domnilor! Deşi, nu pot pricepe cum şi-au creat „problema transnistreană”? Sunt nevoit să amintesc câteva evenimente din acei ani ai prăbuşirii URSS: 1.-în toate fostele republici sovietice patrimoniul armatelor a fost transferat statelor respective, nou create. Dacă şi Rep. Moldova ar fi cerut ca patrimoniul trupelor sovietice dislocate pe teritoriul său să fie transferat în patrimoniul său, atunci nu ar mai fi apărut „problema transnistreană”. Profitând de bâlbâiala sa, Rusia a mutat Armata a 14-a în Transnistria, care s-a putut declara astfel „stat independent”. 
  
2.- Deşi Smirnov (viitorul preşedinte al „Rep. Transnistrene”) fusese capturat la Kiev de un comando moldovean şi adus la Chişinău, preşedintele Mircea Snegur şi procurorul general de atunci, Postovan, au semnat protocolul de eliberarea lui, chipurile, la presiunea Rusiei. N-ar mai fi fost nici războiul din 1992 cu Transnistria, în care şi-au pierdut viaţa atâţia moldoveni. 
  
6. Şi totuşi…UNIREA 
  
Dacă realitatea este cea descrisă mai sus, ne întrebăm: cine vrea Unirea? Aici, trebuie să amintim şi un eveniment care a avut loc în buricul Bucureştiului, în luna octombrie, tocmai când se cocea Acordul de Asociere a Rep. Moldova cu UE. „Pe 20 oct. 2013 , aproape 10000 de tineri manifestanţi s-au adunat în inima Bucureştiului”- scrie Le Monde-referindu-se la marşul în timpul căruia s-a cerut ca Unirea să devină prioritate naţională. Ca fin politician, preşedintele Băsescu a preluat acest mesaj şi l-a transmis în ajunul evenimentului de la Vilnius, mesaj care a deranjat pe domnul premier Leancă şi pe ambasadorul Germaniei la Chişinău. Poate că a fost o greşeală politică, fiind spus de preşedintele României într-un moment neoportun. Însă, această „greşeală” a preşedintelui României a reuşit să dezvăluie adevăratele intenţii ale autorităţilor Rep. Moldova şi ale puterilor europene. În fapt, justificate, având în vedere putera Rusiei şi furia ei, care a trecut la represalii previzibile împotriva RM, după ce a „rezolvat” problema ucraineană. Având în vedere interesele CE, care este la discreţia gazelor ruseşti şi nu numai, având în vedere vulnerabilitatea RM, când depinde în totalitate de Rusia d.p.v. energetic, când 60% din emigranţii Moldovei lucrează în Rusia, de unde aduc o treime din PIB-ul RM, când economia sa este ÎNCĂ înhămată la căruţa Rusiei, biciul lui Putin va deveni cnut ucigător pentru obraznica Moldovă. Şi atunci, cine pofteşte Unirea? De aceea în perioada imediat următoare, autorităţile române şi moldoveneşti nu pot flutura steagul Unirii. Atunci cine? Doar tinerii din România şi Rep.Moldova trebuie să protesteze sistematic şi permanent, revendicând Europei şi Rusiei, dreptul de a fi români din istorica Românie. Pentru că Unirea nu este a generaţiei de politicieni ai zilelor noastre, ci a tinerilor din Rep.Moldova şi din România. Iar politicienii de astăzi din ambele ţări pot să spună în faţa marilor puteri europene (inclusiv Rusia) că nu sunt de acord cu Unirea, dar în mod tacit să acţioneze în scopul realizării temeinice ale acesteia. La rândul lor, tinerii români şi moldoveni trebuie să-nveţe că au nevoie de altă „Unire”, nu una politico-administrativă, care nu serveşte nimănui, ci una reală, social-economică şi culturală. Nu-i nicio problemă dacă vom avea două state româneşti în Europa, cu interese şi obiective de dezvoltare identice, înfrăţite într-un original spaţiu „Schengen”al lor. Tot nu vor „domnii” europeni să ne primească în „spaţiul” lor, mai ales şi uniţi. Nici în 1859 nu ne-au acceptat Unirea sub acelaşi domnitor. Şi atunci i-am păcălit. Dece nu i-am păcăli şi acum? Adică, politicienii din ambele ţări româneşti să înscrie pe agenda lor OBIECTIVELE Unirii şi nu realizarea ei imediată, acţionând pentru îndeplinirea lor tacită, în ritm alegro ma non tropo. Nu voi înşira aceste obiective. Se cunosc de toată lumea. Voi comenta doar pe cel energetic şi infrastrucura de transport auto şi CF. România deţine gaze şi petrol în Marea Neagră, iar RM deşi nu are drept de ieşire la mare, portul Giurgiuleşti de pe Dunăre îi asigură transportul maritim. „Strategia comună România-RM” ar putea să prevadă construirea la Giurgiuleşti a unei rafinării şi un portal de gaze care să asigure necesarul de carburanţi al RM. Tot aşa se pot elabora strategii de asigurarea energiei electrice, prin racordarea RM la sistemul energetic naţional al României, construirea în RM a unor centrale electrice hidro, pe gaze sau eoliene.Îndeplinirea unor asemenea obiective comune, cred că nu contravin intereselor UE, ca şi construirea unor autostrăzi care să lege Ardealul cu RM, asigurând drumul european spre Ucraina şi Rusia prin RM, autostradă dublată de alta la Cahul-Giurgiuleşti-Galaţi-Brăila, cu ramificaţii atât spre Odesa, cât şi spre Bucureşti şi Constanţa, iar din Cahul spre Chişinău. Aceasta ar fi „strategia Unirii”, nu strategia baronilor locali din România. Iar politicienii trebuie să ia în serios astfel de obiective şi să facă efort real pentru realizarea lor, altfel vor fi măturaţi de pe scenele politice din ambele ţări româneşti. Pentru că Unirea va fi înfăptuită de tinerii români din cele două ţări româneşti, pas cu pas şi în timp.De aceea, încă o dată vă spun, domnilor politicieni din cele două ţări româneşti: alegro ma non tropo! Că altfel veţi fi luaţi în furcile caudine ale tinerilor noştri furioşi. Nu neglijaţi forţa şi nerăbdarea lor! Abilitatea voastră politică trebuie să muleze tacit interesele Unirii pe interesele UE, precum şi pe interesele vecinilor Ucraina şi Rusia. Şi toate astea, fără „tropăială” şi tam-tam. Doar alegro ma non tropo. 
  
Năstase Marin 
  
Galaţi, decembrie 2013 
  
Post-Scriptum:peste câteva zile voi reveni cu alt eseu, intitulat ALEGRO MA NON TROPO-2,în care voi analiza tot problematica UNIRII, în lumina evenimentelor din luna mai 2015. 
  
Referinţă Bibliografică:
ALEGRO MA NON TROPO- 1 / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1621, Anul V, 09 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!