Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1616 din 04 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

HĂLĂIŞA!-partea întâi
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
HĂLĂIŞA (ultima parte) 
  
A urmat războiul…apoi seceta…şi comuniştii…Eu am crescut şi am uitat de căluşari…Am crescut maare şi nepăsător. Noroiul cotidian mi se aşeza în viaţă îngropându-mi acele trăiri înălţătoare. Aşa mi-am purtat băţoasa indiferenţă prin băltoacele existenţiale. Acum…degeaba-mi pare rău. Atunci trebuia să mă interesez: cine au fost căluşarii aceia? Cum îi chema? Ce făceau ei în celelalte zile? Eh!..erau şi ei nişte gospodari obişnuiţi. Gheorghe a’ lu’…Ilie a’ lu’…Oameni din sat. Ei nu au spus nimănui, nu s-au lăudat nicăieri, cine-au fost, ce-au făcut…Făcuseră un jurământ. Şi ce să spună ei altora? Că fuseseră iniţiaţi în nişte taine secrete venite din străfundurile timpului, de pe vremea dacilor? Dacă strămoşii noştri au vrut să rămână taine, el, simplu căluşar, trebuia să se supună acestei tradiţii. El trebuia să joace şi…atât! Restul lumii? Cine să-i bage-n seamă şi de ce? Să le afle secretele şi să le spună-n gura mare mulţimii? Că, în rest, pe cine-l interesează de Gheorghe sau de Ilie, oameni de rând? Bine că pe atunci nu exista televizorul care să-i facă „artişti” şi să-i poarte prin lume! Pentru că misterul lor-pânză subţire, magia lor-suavă…delicată! Pe scenă nu împungi cerul cu băţul şi opinca nu mai bate în poarta pământului. Nici pământul şi nici cerul nu se mai trezesc la strigătul de „hălăişa!” Dar nici aşa…acoperiţi de pulberea uitării! Deşi, ei au vrut să rămână învăluiţi în mister. Poate că în acele zile magice oamenii se interesau de ei şi vorbeau seara pe şanţ. Chiar mi-aduc aminte că, odată, într-o seară pe şanţ, mă amestecasem şi eu într-un grup, în care se tăifăsuia despre verzi şi uscate. Cineva a adus vorba şi despre căluşari. Şi a-nceput să se laude că i-a văzut la repetiţii, înainte de Rusalii. Că jucau în amurg, pe malul bălţii Lişteava, într-un loc protejat de stufăriş, după o movilă de pământ. Că se fereau de oameni, că nu vorbeau între ei, sau…or fi vorbit, dar numai în şoapte, înţelegându-se numai prin semne. Că stăteau în poziţii ciudate, nemişcaţi şi…nu ştiu ce tot făceau, parcă se rugau…Că duminică seara, înainte de săptămâna Rusaliilor, s-au îmbrăcat pe malul bălţii în costumele lor de căluşari. Dintr-un lan de grâu, vătaful a venit cu steagul la ei şi toţi căluşarii au sărutat ştergarul steagului. Că vătaful i-a pus să jure. Că ei ridicau beţele, le loveau de al vătafului şi strigau: jurăm, jurăm! 
  
Cineva l-a întrerupt pe povestitor: ce le-a spus, bă, vătaful? De ce să jure? 
  
-Nu v-am spus, bă, că nu se auzea? Că eram prea departe, ascuns după movilă. 
  
-Bă, da’ mincinos mai eşti! a râs cel care-l întrebase şi toţi au râs în hohote.Povestitorul a tăcut ruşinat. Fabulaţiile acelui om, care, probabil văsuse el ceva, dar nu aflase esenţialul despre căluşari, au îngroşat vălul de mister aruncat peste ritualul căluşului. Nimeni, niciodată nu a aflat cum au fost selectaţi şi instruiţi căluşarii, cum au fost iniţiaţi în cultul acestui „joc”, care au fost tainele acestui cult, ce trebuia să cunoască lumea şi ce trebuia să rămână secret, numai pentru căluşari. Mistere, mistere, mistere…Ce bine-mi pare că au rămas învăluiţi în mister! 
  
Aici ar trebui să pun punct şi să-i acopăr cu respectul cuvenit. Dar mai am câteva imagini ale căluşarilor, în amintirile copilăriei mele, care îmi bat insistent la poarta sufletului. 
  
Mai târziu, mult mai târziu… eram elev în clasa întâi la Liceul Sfântul Haralambie din Turnu-Măgurele…un an de vis ce pluteşte prin amintirea azurie a primăverii anului 1948…când mă duceam la meciurile de fotbal disputate pe stadion…unde am văzut în acea primăvară şi un spectacol de neuitat cu legendarul N. Stroie şi măiastra cântăreaţă Maria Tănase…Erau pe culmile succesului, purtaţi de nesfârşite valuri de aplauze. Nu ştiam că trăiam clipe unice din viaţa mea…Dar în vara anului 1948, am trăit alte clipe unice la centenarul paşoptiştilor…Acolo, pe câmpia de la Izlaz, unde a citit Ion Eliade Rădulescu celebra Proclamaţie…Era într-o frumoasă zi de iunie, când părinţii mei, tineri şi dornici de distracţie, m-au luat şi pe mine la Izlaz, cu şareta. Ce bucuros am fost! Era prima dată când treceam Oltul, pe un pod de pontoane. Vijeliosul râu m-a impresionat cu năvala apelor sale. L-am întrebat pe tata: 
  
-De ce curge Oltul aşa de înfuriat? 
  
El mi-a dat un răspuns „savant”: 
  
-Are izvorul în creştetul munţilor. Aşa curg apele care vin de la înălţime. 
  
-Ba, nu! i-a replicat mama. Oltul s-a molipsit de la oltenii ăştia. Că aşa sunt oltenii: zăpăciţi, năuci, repeziţi. Îi ştiu eu, de la bâlci. Se înfurie din orice şi imediat sar cu gura. Apoi se reped şi dau năvală peste om. Ăştia sunt oltenii, ăsta e şi Oltul! 
  
-Taci, fă, că tu eşti o proastă! A zis tata, care era…deştept. Oltul e supărat de ce-a văzut în drumul lui. Numai bâzdâgănii d-ale oltenilor. Cum să nu fie furios? Îi vine să-şi iasă din maluri şi să-i înece. Dar…acuş îl ia în braţe mama Dunărea. Îi spune poveştile ei, îl leagănă şi-l linişteşte. 
  
Cu aceste explicaţii „pertinente” am ajuns pe vestita câmpie de la Izlaz. Acolo…o mare agitată de oameni, ce se tălăzuia fără noimă: mare înghesuială, mare forfoteală, mare arşiţă şi mare îmbrânceală în jurul unor mari butoaie cu apă. Toţi întindeau gâturile, aruncându-şi privirile undeva, departe, de unde nu se vedea şi nu se auzea nimic. Nici eu nu vedeam şi nu auzeam nimic. Eram afundat într-o pădure de picioare. Atunci m-am înfuriat ca Oltul. Am început să dau din coate, să îmbrâncesc picioarele din jur şi să mă strecor printre ele, spre zumzăitul ce venea de departe. Unele picioare se lăsau date la o parte, dar altele, furioase, îmi scăpau câte un şut în fund, însoţit de câte-o înjurătură, scuipată din gura spurcată a stăpânului picioarelor. Nu-mi păsa. Şuturile mă ajutau să înaintez. Uite-aşa am ajuns în faţă, la câţiva paşi de scenă, unde era o masă lungă, acoperită cu pânză roşie. Mare scofală efortul meu! Pentru asta primisem eu atâtea şuturi în fund? Unul, băţos şi scorţos, cu un vraf de hârtii în mână, urla într-un microfon. Ceilalţi stăteau la masă ca nişte momâi. Ce-o fi urlat băţosul la microfon, Dumnezeu ştie! Memoria mea n-a reţinut nicio iotă. Şi nici imaginile momâilor de la prezidiu. Mi-aduc aminte, totuşi, că erau câţiva lângă mine care se agitau. Unul tot arăta cu mâna la prezidiu: 
  
-Uite-l pe tovarăşul Dej! Acela cu şapcă, de la margine! În stânga! 
  
-Da, îl văd! Uite-o şi pe tovarăşa Pauker, alături! Şi tovarăşu’ Luca! Hai să strigăm! 
  
Şi au început să urle: 
  
-Gheor-ghiu Dej! Gheor-ghiu Dej! 
  
Mai în spate s-au auzit nişte huiduieli. Apoi, hărmălaie, busculadă, sâsâieli: 
  
-Linişte, faceţi linişte! 
  
Toate aceste aiureli nu m-au impresionat. Începusem să mă plictisesc şi voiam să mă întorc la şaretă. Când, deodată, aud la megafoane: 
  
-Acum urmează festivalul şi concursul echipelor de căluşari! 
  
Am tresărit înviorat şi am căscat ochii. Eram bucuros că-i voi revedea pe frumoşii căluşari şi pe simpaticul mut. Credeam că veniseră şi cei din satul nostru. 
  
S-au perindat pe scenă, preţ de câteva ore, vreo douăzeci de echipe. Urcau de undeva din fundal şi se avântau toţi deodată, purtaţi pe aripile melodiei ca şuvoaiele năvalnice ale Oltului. 
  
Iureşul lor, cu beţele ridicate, cu strigăte de „hălăişa!”, cu avalanşa de culori ale costumelor strălucitoare, cu sunetele clopoţeilor de la picioare, părea un asalt asupra redutei Soarelui. 
  
Cum era în plină amiază, Soarele părea de neatins, în reduta sa din înaltul cerului. El zâmbea ironic la zădărnicia neputincioasă a celor de pe scenă. 
  
Dar strigătele înfierbântate ale căluşarilor îl înfuriaseră şi-l făceau să arunce, în neştire, cu suliţe de foc, atât în căluşari, cât şi în creştetele celor de pe câmpie. Desigur, lupta cu Soarele era inegală, deşi furioşii căluşari se avântau cu beţele spre el, iar picioarele lor săltau, de nu atingeau podeaua. Salturile lor păreau nişte valuri de spumă sclipitoare, ce se loveau de stâncile redutei Soarelui şi, neputincioase, se revărsau peste retinele privitorilor năuciţi. 
  
Şi râul de culoare, mişcare şi sunete curgea în şuvoi continuu, inundând scena. Nici nu apuca să spună crainicul din ce comună sunt, că alt şuvoi se revărsa pe scenă. Şi de acolo, de sus, curgea peste retinele privitorilor ameţiţi, cre îndurau cu stoicism atât respectiva inundaţie, cât şi loviturile furioase ale suliţelor solare. 
  
Acest clocot de strălucire provoca pe câmpie tunete de aplauze şi rafale de urale ce reverberau cu valurile de pe scenă, năucindu-l şi pe Măritul Soare, care intensifica ploaia de suliţi. 
  
Şi, totuşi…Măria Sa, Soarele, în realitate nu arunca suliţi de foc, ci erau aplauzele sale, transformate într-un ocean de bucurie ce se revărsa peste dansatorii de pe scenă. Pentru că şi oamenii de pe câmpie aplaudau în extaz. Atunci, de ce am avut falsa impresie că Soarele era furios? Nu, era doar puţin invidios pe frumoşii căluşari. Ei, cu farmecul şi entuziasmul lor, desfundau izvoarele bucuriei din cer. Acum, stau şi mă-ntreb cu mirare: de unde erau acei căluşari? Cum eram ameţit de acel iureş de culoare, mişcare şi sunet, n-am reţinut spusele crainicului. Poate din Gorj…din Vâlcea…din Dolj…de pe meleagurile Slatinei, sau de la Corabia, ori de prin nu ştiu ce sate ale Olteniei. Nu am reţinut ce spunea crainicul şi pentru că eram purtat în derivă pe valurile uriaşe de aplauze şi ovaţii. 
  
Acele păsări fermecate cu aripi de curcubeu, în zborul lor fantastic spre soare!..Toţi se-ntreceau să zboare!.. Cât mai sus!..Cât mai repede!..Cât mai mult!... 
  
Şi, totuşi…am reţinut numele echipei care a luat premiul cel mare, pentru că a intrat ultima pe scenă. A fost echipa de căluşari din Conţeşti. Nu ştiu care şi pe unde vine asta. Conţeştii din Oltenia, sau din Teleorman? Cert a fost faptul că şi cei din jurul meu scanda numele de Conţeşti. 
  
Cui i-o fi venit ideea să facă un concurs din acea uluitoare paradă de frumuseţe? Toţi jucaseră frumos! Atunci, nu am priceput de ce au luat premiul căluşarii din Conţeşti. Abia acum încerc să descifrez criteriile juriului. Echipa aceea a intrat pe scenă ultima. După curgerea continuă de lavă multicoloră, care provocase leziuni pe retinele obosite ale privitorilor. Sigur că…ce e mult, nu e bun! Toate echipele din naintea lor făcuseră mişcări şi salturi „cât mai repede!”, „cât mai sus!”. Şi toţi strigaseră „cât mai tare, cât mai mult!”. Toate au avut străluciri în costume, care obosiseră retinele. Doamne!..Toţi uitaseră că acel dans trebuia să fie un ritual misterios de iubire. De suavă trezire, dăruire şi magică unire a cerului cu pământul. Şi toate astea trebuiau făcute cu sfioasă credinţă. Atunci, cum să pătrunzi în tainicele altare ale pământului şi cerului, fără credinţă, misterioasă iubire şi generoasă dăruire? Iar privitorii aveau nevoie de acel „ceva” misterios care să înlăture zăgazurile bucuriei din unirea pământului cu cerul. Doar căluşarii din Conţeşti veniseră cu acel „ceva”. 
  
Ei n-au mai urcat pe scenă în iureş năvalnic, cum făcuseră ceilalţi, ca să cucerească reduta cerului. Au urcat încet, cuminţi, încolonaţi unul câte unul. Au făcut un cerc tăcut şi, după câteva rotiri liniştite, au început să joace elegant, cu paşi uniformi şi salturi graţioase, de adevăraţi balerini. Parcă erau îngeri. Au adus armonie, linişte, graţie şi răcoare în acele momente fierbinţi. Au arătat că bărbăţia nu înseamnă forţă necontrolată, vigoare furioasă şi salturi repezite. Au oferit o bărbăţie fermă, dar elegantă. Mişcări precise, dar graţioase. Salturi peste băţ, executate-n forţă, dar uşoare, ca o mângâiere lină, ca un fâlfâit de aripi. 
  
Şi costumele lor au încântat privirea. Nu cu fulgerări de culori, ci cu sobrietatea discretă dintre albul spumos al cămăşilor şi negrul cusăturilor şi al vestelor, cu armonia sclipirilor argintii ale griurilor odihnitoare. 
  
Cât aş vrea să îi felicit pe acei căluşari din Conţeşti! Dar…unde sunt? O mai fi vreunul în viaţă? Frumoasele lor costume de atunci se mai păstrează? Cine le mai poartă? Dar mâinile care le-au lucrat, au mai migălit ele astfel de costume? Au dăruit altor mâini măiestria şi harul lor? Câţi din comuna Conţeşti ştiu astăzi, că, la Izlaz, pe câmpia legendară, căluşarii lor au revărsat iubirea din izvoarele cerului şi pământului? A consemnat careva în cronica satului lor acel succes de atunci, cu care s-ar mândri orice localitate din lume? 
  
Ooo, tempus fugitus! Apa Sâmbetei… ca apa Oltului! 
  
Dar mutul? Simpaticul mut! Legendarul mut! Cine nu i-a dat voie să mai urce pe scenă? De ce l-au părăsit căluşarii? De ce lumea l-a declarat „persona non grata”? Cine a vrut să transforme un ritual străvechi într-un dans oarecare, golit de conţinutul credinţelor ancestrale ale strămoşilor noştri? 
  
Mai târziu, când am văzut căluşarii pe scenă sau la televizor, am rămas dezamăgit. Căluşul nu mai era acel ritual cunoscut de mine. Devenise un… „joc popular românesc”…precum brâul sau sârba. Un dans dintr-o suită executată la festivalurile folclorice, în pauzele dintre recitalurile cântăreţelor. 
  
De atunci, o grindină de întrebări îmi zdrenţuie sufletul: de unde acest obicei la români?, care au fost tainele iniţierii în acest ritual?, care sunt semnificaţiile lui?, de ce vătaf?, de ce steag cu pelin, usturoi, spic de grâu şi ştergar de borangic?, de ce panglici albe şi roşii?, de ce clopoţei la picioare şi diagonale roşii pe piept? Această obsedantă împerechere de roşu cu alb la căluşari şi de roşu cu negru la mut! Dar, de ce mut cu fustă şi falus sub fustă? Şi multe, multe alte întrebări fără răspuns. La care nu mă mulţumesc explicaţiile etnologilor. Am să le port în sufletul meu. Până unde, până când? Până aici şi mai departe. Până mereu. 
  
De aceea, uneori, când privesc la televizor şi văd cum se revarsă zoaiele mediatice, mă sufoc şi îmi vine să alerg de zănatic în Poiana Amintirilor. Şi să fuug, să fuug, să fuuug…până în Pădurea Umbrelor Tăcute. Să mă rătăcesc acolo şi să stau de vorbă cu ele. Dar…sunt tăcute. Şi mă întorc resemnat în mâlul cotidianului. 
  
Totuşi, odată, am întâlnit prin hăţişurile acelei păduri şi umbra mutului. Am rămas mirat. Aici…mutul vorbea. Numai în lumea noastră era…mut. Cât m-am bucurat!... 
  
-Ce mai faci, mutule? 
  
Mi-a răspuns în silă: 
  
-Sunt trist că m-aţi gonit din lumea voastră. De ce, mă, de ce? 
  
-Păi…lumea zice că te-ai ţinut de prostii! i-am răspuns, bâlbâindu-mă. 
  
-Eu, de prostii? Ce prostii? 
  
-Cică…ai prea lungă…chestia aia…dintre picioare. Şi…o vede toată lumea. Mai ales 
  
femeile. 
  
-Ei, şi ce? Vouă nu v-atârnă? S-au…n-o mai aveţi? 
  
-Mai avem! Dar nu aşa lungă ca a ta. Şi e ruşine să o vadă cineva. 
  
-I-auzi! Asta era problema! Ruşinoşilor! Dacă atât aţi înţeles voi din chestia mea lungă…mai bine plec. Rămâneţi voi deştepţi cu chestiile voastre scurte. 
  
Şi a plecat, sărind dintr-un picior pe altul, cu sabia pe umăr, strigând „hălăişa!” Aşa a dispărut mutul în ceaţa din Pădurea Umbrelor…Strigătul lui se auzea din ce în ce mai stins: 
  
-Hălăişa!...Hălăişa!...Hălăişa!.. 
  
Năstase MARIN 
  
(din vol. „FERMECATE OBICEIURI”) 
  
Referinţă Bibliografică:
HĂLĂIŞA!-partea întâi / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1616, Anul V, 04 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!