Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1612 din 31 mai 2015        Toate Articolele Autorului

HĂLĂIŞA!-partea întâi
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
HĂLĂIŞA! 
  
Era prin 1941, la începutul lunii iunie. Începuse săptămâna Rusaliilor…În acele zile se vorbea numai de Căluş. După amiază când ieşeau femeile pe şanţ, în timp ce torceau sau coseau, numai de căluşari vorbeau. Mai ales, era o vecină tinerică, uşarnică şi plimbăreaţă, care, făcea ce făcea şi aducea vorba: 
  
-Aţi văzut, fă, căluşul? Aseară a trecut pe linia Bălăcenilor. 
  
Celelalte femei îşi dădeau coate, râzând pe înfundate. A întrebat-o una: 
  
-Ai, ghea, da’ tu numa’ grija căluşului ai? 
  
Tinerica a lăsat capul în jos, spăsită: 
  
-E, întrebai şi eu aşa, de! 
  
-Poate ţi s-a făcut de aia a mutului, a sărit altă femeie. 
  
-Păi sigur! Parcă vouă nu vi s-a făcut! mormăia tinerica. 
  
Iar a întrebat-o altă femeie, chipurile mirată: 
  
-Vrei să te calce căluşarii, ghea? Poate eşti bolnăvioară şi nu ştim noi? 
  
Se râdea în hohote. Bosumflată, tinerica a mormăit: 
  
-Parcă voi n-aţi vrea să vă calce. 
  
După ce s-au liniştit au început să lucreze tăcute, oftând din când. Stând aproape de ele, le-am aruncat o întrebare candidă în tăcerea lor(aveam vreo cinci anişori): tuşă Lino, ce-i „aia” a mutului? 
  
Toate au pufnit în râs, uitându-se una la alta. O femeie mai bătrână le-a certat, mormăind: 
  
-Neruşinatelor! Nu vă mai potoliţi nici în faţa copiilor. Şi tu, fă!? Du-te, fă, după căluş, dacă ţi s-a făcut de dus! 
  
N-am priceput nimic. Discuţiile astea au stârnit în mine curiozitatea de a-i vedea pe căluşari şi pe mutul căluşului, să aflu ce-i „aia”. 
  
Curiozitatea mi-a fost satisfăcută a doua zi, pentru că am auzit pe uliţă ţipete de femei şi mare hărmălaie. 
  
-Ieşiţi, făă, că trece căluşul! 
  
Am ieşit şi eu din curte şi am văzut apropiindu-se de casa noastră ceata de căluşari, cu alai de lume după ei, mai cu seamă femei. Lăutarii cântau binecunoscuta melodie, iar căluşarii, încolonaţi câte doi, strigau, împungând cerul cu beţele ridicate deasupra capului: 
  
-Înc-o dată iar aşa! Hăi!.. Hăi!.. Hă-lăi-şaa! 
  
În fruntea coloanei de căluşari era vătaful căluşului. Lângă el un căluşar, purta steagul. Adică, o prăjină de vreo doi-trei metri, în vârful căreia era un mănunchi de spice de grâu, date-n pârg, o funie de usturoi şi o legătură de pelin, toate legate cu un ştergar galben de borangic. 
  
Tot lângă vătaf era şi mutul căluşului, îmbrăcat în haine femeişti, adică într-o bluză roşie şi o fustă neagră, trasă peste pantaloni negri. Avea pe faţă o mască din catifea neagră, cu găuri în dreptul ochilor şi al gurii, iar în dreptul nasului avea cusut un ardei roşu, ascuţit, care se tot mişca într-o parte şi alta. Mutul avea în mâna dreaptă o sabie de lemn, uşor înconvoiată, ca un iatagan. Pe cap avea o pălărie neagră, veche, ponosită, cu un şirag de ardei roşii în loc de betelie. Femeile îl necăjeau şi îl trăgeau de fustă, râzând în hohote. Chipurile, supărat, el le fugărea cu sabia ridicată… 
  
Imaginea asta halucinantă a căluşarilor care ameninţau cerul cu beţele şi a mutului, care alerga după femei cu sabia ridicată, m-a speriat îngrozitor. Am fugit în curte plângând şi m-am agăţat de pantalonii lui taică-meu. După mine a intrat şi vătaful, împreună cu doi căluşari. Am început să plâng şi mai tare, însă vătaful s-a apropiat de mine şi m-a mângâiat pe creştet. Ca prin minune, m-am liniştit. Apoi, vătaful l-a întrebat pe tata: 
  
-Ne dai voie să jucăm la dumneata? 
  
-Bineînţeles, a răspuns tata. Şi a scos din buzunar nişte bancnote. Vătaful a zâmbit, refuzând. Tata a insistat şi, până la urmă, vătaful a luat banii, spunând scurt:mulţumesc! 
  
Întorcându-se către căluşari, tata i-a întrebat: 
  
-Flăcăi, beţi câte-o ţuică? 
  
Ei au râs, făcând semn din cap că nu vor. 
  
-Măcar câte un pahar de vin!a insistat tata. 
  
Vătaful a zâmbit, vădit jenat 
  
-Altă dată! Altădată, cu plăcere! 
  
Fâstâcit, tata a îngăimat şi el: 
  
-Dacă aşa vreţi, faceţi ce credeţi! 
  
Între timp, mulţimea se înghesuia la poartă. O femeie mai îndrăzneaţă a strigat la tata: 
  
-Băă, lasă căluşarii să joace în drum, să-i vedem şi noi! 
  
Tata a privit nehotărât la vătaf şi la femeile de la poartă: 
  
-Bine, mă! Dacă voi vreţi aşa, hai la drum! 
  
Toată lumea s-a bucurat şi ceata de căluşari, cu alaiul de la poartă s-a dus în mijlocul drumului. Aici nu era praf, pentru că plouase cu o zi în urmă şi era numai bun de joc. În urma ploilor din luna mai, crescuse un covor de troscot şi de traista ciobanului, smălţuit cu flori de muşeţel care înmiresma atmosfera. 
  
Era pe la cinci după-amiază, când, din înaltul cerului, soarele cobora pe cărarea spre apus. Cred că se oprise şi el să privească uimit căluşarii din drum. Pentru că…erau fermecători! Purtau cămăşile înflorate, cu râuri de cusături fine aurii şi argintii, pe la gulere, pe umeri, la mâneci şi poale. La brâu, încinşi cu bete roşii, pe piept cu două diagonale, tot roşii, brodate cu trandafiri din mărgele. Pe cap purtau pălării de pai, având panglici brodate cu paiete sclipitoare. În picioare, cioareci roşii până la genunchi şi opinci din piele legate cu nojâţe. Pe cioareci erau înfăşurate două şiraguri de clopoţei mici, argintii, care le învăluiau gleznele şi gambele. Beţele erau frumos lustruite şi aveau la capătul de sus panglici albe şi roşii, care fluturau în timpul jocului. 
  
Nu erau înalţi. De talie mijlocie, chiar mică. Subţirei, cu feţe osoase, arşi de soare, zâmbitori. Ţinuta lor degaja forţă, dar şi calm, echilibru. Părea că lumina bucuriei izvora din ei. Trupa de lăutari era formată din doi inşi cu viorile şi unul cu ţambalul… 
  
Deşi îmi trecuse frica atunci când mă mângâiase vătaful, tot îi mai priveam cu teamă. Mi se părea că nu erau la fel ca ceilalţi oameni. Mi se părea că veniseră din basmele spuse de mama. Că erau, probabil, rude cu Făt Frumos şi vecini cu Baba Cloanţa. Că…în mod sigur se certau şi se băteau cu zmeii. D-aia aveau beţe!..Însă…nu înţelegeam: dacă ei erau aşa de frumoşi, de ce aveau tovarăş pe acesta urâtu’? De ce îi ziceau „mutu”? Credeam că mutul acesta, aşa de urât, trebuie să fie, ori fiul, ori nepotul Cloanţei. Că…fiind ei vecini, or fi fost şi ei tovarăşi de joacă în copilărie. Dar… de ce alerga mutul după femei şi ele, în loc să se sperie şi să plângă, râdeau întruna. Trebuia să dezleg enigma. 
  
Aşadar, femeile care râseseră cu atâta poftă, se aşezaseră grupuri-grupuri, în jurul căluşarilor. Puţin mai departe, tinerele fete chihoteau, privind pe furiş la mutul necăjit de femei. Bărbaţii stăteau la o distanţă mai mare. Râdeau şi priveau ironic la femei, şuşotind între ei. Copiii…erau împrăştiaţi printre toţi. 
  
Căluşarii s-au aşezat în cerc. Au aruncat beţele-n cerc şi au împreunat mâinile a rugă, cu ochii închişi şi capul plecat. Părea că se rugau cu toţii. Parcă împietrise şi mulţimea, într-o tăcere nefirească…prelungă. Nedumerit, am închis şi eu ochii, dar am tresărit imediat, când a strigat vătaful: 
  
-Hălăişa! 
  
Atunci, căluşarii au început să meargă-n cerc, în sensul invers acelor de ceasornic, tăcuţi, cu capetele plecate. Pe lângă ei mergea şi mutul. După o rotire, vătaful iar a strigat: 
  
-Hălăişa! 
  
Căluşarii au tresărit, dar au mers în tăcere, tot cu capul plecat. Vătaful a mai strigat o dată din răsputeri: 
  
-Hălăişaa! 
  
Parcă i-ar fi trezit din somn! Toţi căluşarii au ridicat capetele şi au strigat: 
  
-Hăi! Hăi! Hălăişa! 
  
Strigătul lor a-nfiorat mulţimea din jur. Toţi au tresărit, parcă electrizaţi. Dar, imediat am auzit o explozie de râs. Pe lângă căluşari se „trezise” şi mutul. Şi el a strigat: hei, hei, hălăişa! Dar când a strigat s-a încordat şi a întins în faţă piciorul drept. Atunci, de sub fustă i-a apărut un fel de făcăleţ, vopsit roşu. Scos la vedere, respectivul obiect a înviorat mulţimea. Mi-am dat seama că, de fapt, asta aşteptau femeile. Aşa am priceput că…asta era „aia!, de care vorbeau femeile pe şanţ. De aceea râdeau ele cu atâta poftă. 
  
Din acel moment lăutarii au început să cânte. Căluşari au luat rapid beţele şi au început să joace tot în roată. Clinchetul clopoţeilor le sublinia mişcările paşilor.. tot mai rapizi, tot mai ritmaţi. Beţele şi opincile lor loveau pământul tot mai repede, tot mai tare. Era un dialog cu pământul surd, adormit, pe care, treptat-treptat îl trezeau, atât cu loviturile de băţ, cât şi cu strigătele de hălăişa. Forţa loviturilor cu opincile şi beţele, reverbera cu forţa din adâncul pământului şi se întorcea în picioarele căluşarilor, parcă amplificată de bucuria pământului trezit. De aceea opincile lor erau împinse şi mai sus…tot mai sus…Şi beţele lor, cu cât loveau pământul mai tare, săltau în aer mai sus, tot mai sus. Era un circuit electrizant care purta căluşarii la tensiuni înalte, corpurile lor plutind în aer nefiresc de uşor şi de sus. 
  
Această energie primită din pământ, căluşarii o transmiteau în jur cu strigăte sacadate: 
  
-Hălăişa, şa, şa! Hălăişa, şa, şa! Hălăişa!.. Hălăişa!.. 
  
În salturile lor, căluşarii păreau râuri de lavă fierbinte, izvorâte din adâncul pământului. Trupuriloe lor-torţe aprinse în răsuciri ameţitoare, feţele lor-flăcări orbitoare în mişcări magice. 
  
Acest iureş de foc îi electrizase şi pe lăutari care cântau tot mai iute , într-un ritm ameţitor, amplificat de energia căluşarilor. 
  
În acest timp, ce făcea mutul căluşului? Sigur că juca şi el, tot atât de serios cum jucau şi căluşarii. Dar seriozitatea lui devenea caraghioasă când îi juca nasul de ardei pe faţă şi i se scutura sub fustă ciudatul instrument. Şi, spre hazul femeilor, mai întindea piciorul, scoţând la iveală buclucaşul obiect. Spre deliciul lor, mutul îl acoperea imediat cu un gest ruşinat. Era una, mai aproape de căluşari. Trupeşă, cu piept bogat şi mucalită. Când i se ridica fusta mutului, se tot văicărea: 
  
-Aoleu şi vai de mine, ce-i atârnă printre vine! 
  
Mutul s-a apropiat de ea şi s-a făcut că o întreabă: ă, ă, ăă! 
  
Căluşarii s-au oprit din joc şi, miraţi, l-au întrebat: ce s-a întâmplat mutule? 
  
Mutul, doar a arătat spre femeie, dând din cap îngrijorat. Vătaful l-a liniştit: 
  
-Lasă mutule, că o vindecăm noi! Şi a invitat femeia în cerc. Aceasta s-a aşezat acolo, într-o poziţie de suferindă. Căluşarii au reluat jocul în jurul femeii. Rând pe rând făceau salturi elegante peste băţ şi peste femeie, la strigătele vătafului de hălăişa. După ce au sărit peste femeie toţi căluşarii, a-ncercat să sară şi mutul, dar, vrând să se sprijine în sabia lui înconvoiată, s-a împiedicat şi a căzut peste femeie, dându-i brânci să se ridice. În cascada de râsete, căluşarii au ridicat de jos pe mut. Apoi s-a ridicat şi femeia, zâmbind voiasă, semn că s-a vindecat. 
  
Jocul a continuat mai cu foc. Acum căluşarii jucau în linie. Pe rând, a ieşit fiecare în faţă, cu o suită de salturi acrobatice în aer, peste băţ şi căzături la pământ. Faptul că nici un căluşar nu repeta figurile celorlalţi dădea un farmec deosebit acestor recitaluri. Era momentul de vârf al dansului. Fiecare căluşar şi-a demonstrat măiestria cu o diversitate de mişcări şi salturi încântătoare. Băţul le strălucea ca un arc voltaic, care, în fracţiuni de secundă, electriza atmosfera. Acum îl vedeai cum străpunge cerul, acum- ca o pasăre-săgeată deasupra pălăriei. Apoi, ca un şarpe, pe sub picioare. Şi solzii lucitori ai şarpelui alunecau rapid dintr-o mână-n alta, printre mâini, pe sub mâini, iar deasupra, pasăre şi fulger. Mişcările erau aşa de rapide, încât dădeau impresia că şarpele se încolăcea pe căluşar, îl străpungea, se transforma în pasăre şi zbura pe cer, într-un circuit electrizant: fulger-pasăre-căluşar-pe pământ-sub pământ, şi iar şarpe-căluşar-pasăre-arc voltaic. Mereu în cer şi iarăşi pe pământ, sub pământ…mereu prin căluşar…prin mâinile lui…prin picioarele lui…şi sunetele magice ale clopoţeilor…şi zborul ireal al picioarelor…irizaţiile culorilor din cămăşile înflorate…strigătele căluşarilor…muzica asta ameţitoare…ritmul magic tot mai iute…mai iute…Toate, toate… deschid cerul şi pământul…Ooo! Ce fluid de energie!..Acum trupurile dansatorilor plutesc…plutesc…şi zboară…zboară…sus, sus…tot mai sus…Fluidul de energie amplificat tot creştea …şi iar creştea, reverberat cu şuvoiul de note năvalnice şi stridente ale ţambalului. Şi valurile uriaşe de energie, dezlănţuite, se revărsau peste femeile din jur care ţipau în extaz. 
  
Iar când ţipau femeile extaziate, sufletele căluşarilor zburau, precum ciocârliile spre soare, ameţite de strălucirea lui, dar şi de propriile triluri. Atunci, dansatorii desfundau butoaiele cerului şi pământului, pline de bucurie…Ooo, cum mai curgea bucuria!..Câtă energie se risipea în jur şi-i electriza pe toţi la maximum! 
  
Niciodată nu am mai văzut atâta descărcare şi risipă de energie! Parcă se adunaseră nori de furtună, ce se scurgeau, risipindu-se sub bice de fulgere şi avalanşe de tunete. 
  
Am fost şi eu inundat de uriaşa scurgere de energie. Voiam să ţip, dar mă simţeam sugrumat. Deschideam larg gura, dar…amuţisem. Fenomenul ăsta nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Acel joc al căluşarilor a fost unic, inimitabil, ca un punct de referinţă pentru tot ce am mai văzut până astăzi. 
  
Dar acea energie…s-a scurs… revărsată peste tot în jur. Trupurile căluşarilor se vlăguiseră ca nişte cârpe din care curgeau şiroaie de sudoare. Vătaful, epuizat şi el, striga în zadar, agitând băţul: înc-o dată iar aşa! Hăi, hăi, hălăişa! Căluşarii mergeau din nou în cerc, târându-şi paşii grei. Abia mai strigau: hă…lăi…şa! Mergeau sprijinindu-se în beţe. Glasuri stinse…mişcări molatice…trupuri aplecate. Şi lăutarii smulgeau note leşinate, adormite. Vătaful încetează să mai strige. Toţi îşi poartă trupurile inerte în scurgerea leneşă a cercului. În această amorţire, mutul se încordează, întinde piciorul şi scoate la iveală vigurosul instrument: 
  
-Ă! Ă! Ăă…şa! 
  
Însă căluşarii nu reacţionează. Furios, mutul îi împunge cu „băţul” lui şi-i bate cu sabia. Căluşarii dau semne de înviorare. Se „trezesc” şi lăutarii. Melodia prinde ritm. Mutul continuă să-i împungă, până când toţi căluşarii încep să joace în ritmul trepidant, cunoscut. 
  
Ooo! Acum mutul face o demonstraţie de dans acrobatic, dovedindu-se a fi cel mai bun dansator. Sărituri elegante peste sabie şi aruncarea ei dintr-o mână-n alta…Flacăra sclipitoare a sabiei pare o nălucă magică în vâltoarea de culori alternante, de roşu-negru. Din când în când, flacăra falusului ţâşneşte din întunericul fustei, ca focul din iad. Aşa părea. Lucirile ei, ca flăcările iadului, se revărsau în lumina blândă a cerului. Aşa părea? Nu, nuu! Bucuria nu izvorăşte din iad! Flacăra falusului aducea bucuria din întunericul pământului arzător şi o dăruia cerului blând şi luminos. Da, da!..Asta făcea mutul! Logodea pământul cu cerul şi din unirea aceasta izvorau şuvoaiele de bucurie care îl făceau să plutească în vârtejul dansului. Doamnee, participam la nunta cerului cu pământul!.. Iar mutul? Era purtătorul harului misterios al căluşarilor. 
  
Invitaţi de mut, căluşarii s-au lansat din nou într-un serial de salturi acrobatice, ameţitoare, care i-au epuizat total, făcându-i să cadă la pământ, precum ciocârliile obosite şi ameţite de soare. Ultimul care mai joacă şi cade la pământ este mutul. Cei din jur aplaudă frenetic, ţipă de bucurie şi strigă în neştire: bravoo, bravoo! Încetează şi muzica. Cu greu căluşarii se ridică şi se rotesc cu mâinile atârnând grele, de plumb, şi capetele plecate. Toţi înţeleg că jocul s-a sfârşit şi aplaudă încet…Parcă sunt trişti că jocul nu mai durează/continuă…Totul se sfârşeşte pe lumea asta…Mai ales bucuria…Vătaful mulţumeşte mulţimii, iar căluşarii se încolonează doi câte doi şi pleacă mai departe, cu alaiul după ei. În depărtare se auzea, tot mai stins, cunoscutul strigăt: înc-o dată iar aşa! Hăi, hăi, hălăişa! 
  
Aşa au intrat căluşarii în sufletul meu!..Ca un vis fermecat!..Acolo, în suflet, le-am făcut culcuş de bucurii, căptuşit cu pelin şi spic de grâu. Şi i-am învelit cu ştergarul galben al amintirilor…să rămână mereu strălucitori…pentru că atunci nu ştiam că trăisem cele mai frumoase clipe din viaţa mea. Am alergat mereu, ca bezmeticul, după fericire. În mare viteză. Aşa trecem năuci pe lângă fericire, iar ea…rămâne mereu în urmă, mirată şi neputincioasă: uite, am fost lângă voi! De ce nu mă vedeţi? De ce mai alergaţi? 
  
-va urma- 
  
Referinţă Bibliografică:
HĂLĂIŞA!-partea întâi / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1612, Anul V, 31 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!