Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1583 din 02 mai 2015        Toate Articolele Autorului

povestirea MAHMUDELE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MAHMUDELE 
  
Unul dintre fascinantele obiceiuri care mi-au tulburat copilăria a fost purtatul salbelor de galbeni, de către tinerele fete, duminica la horă. Prin vremuri, miraculosul fenomen a răscolit sufletele multor pictori şi scriitori, care l-au transfigurat în nemuritoare opere. 
  
Se cuvine o aplecare asupra acelui obicei, cu mai multă atenţie şi, mai ales, trebuie urmărită evoluţia şi dispariţia sa. 
  
În anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, la horele duminicale, fetele veneau gătite în costume populare, cu ii înflorate, bete şi boscele. Aşa le-am apucat când eram copil de vreo patru-cinci ani. Mai înainte, îmi povestea mama de bunica sa, pe cap purtau conci, greu de făcut şi de aşezat. Cât am fost copil, eu le-am văzut cu capul acoperit în maramă de borangic şi cu salba de galbeni la gât. Adevărate prinţese!.. 
  
În părul negru de abanos, flacăra unui trandafir galben sau roşu, învăluită în transparenţa aurie a borangicului, ardea misterios. Iar lumina ei sublinia fildeşul obrajilor şi strălucirea ochilor. 
  
Aura de mister a fecioarei era amplificată de salba cu luciri magice , răzbătând prin străveziul apei de borangic. Luciri reflectate în sclipirile aurii, care se revărsau pe piept, până spre poale. 
  
În sclipitoarele unde aurii de borangic se odihneau şi trandafirii iilor, galbeni sau roşii, încadraţi cu alte cusături: flori de câmp, triunghiuri, romburi, cerculeţe şi cruciuliţe, toate din fir de ibrişin şi paiete lucitoare ori mărgele mărunţele. În jos, pe talie şi spre poale, apa borangicului, sclipitoare, întâlnea betele roşii, brodate cu mărgele şi boscelele din material negru, cu motive florale şi geometrice, gri-argintii, strălucind şi ele în ţesătura materialului, alături de alţi trandafiri brodaţi din fire lucitoare. 
  
Păreau apariţii diafane din grădini fermecate, de unde zânele poienelor cu flori au trimis albinele sau gâzele care au migălit pe pânză acele flori, dându-le nectar la schimb. 
  
Iar salba!.. Superba salbă cu galbeni de la gât era alcătuită din mai multe monede turceşti de aur, de mărimi diferite, numite MAHMUDELE, după efigia încrustată pe ele, a sultanului Mahmud al II-lea, întemeietorul imperiului turc. Erau în salbă şi unele monede mai mici, numite „napoleoni”, după efigia împăratului Napoleon al III-lea, sau „cocoşei”, de la cocoşul galic de pe revers. 
  
După numărul mahmudelelor din salbă se stabilea rangul fetei în elita satului. Pentru că o salbă putea să aibă, fie o singură mahmudea, fie două, până la cinci sau şapte mahmudele. Fetele sărace purtau salbe de „icuşari”, monede turceşti din cupru suflat cu aur. Chiar şi cele mai sărace, fără salbă, tot aveau măcar cercei din icuşari. 
  
Pe vremea aceea nu-mi puneam întrebarea de ce purtau fetele la gât salbe de mahmudele. Probabil că nimeni nu-şi punea o astfel de întrebare. În definitiv, de ce poartă femeile bijuterii? Ca să le amplifice frumuseţea şi să fie plăcute. Iar în acele vremuri asta era moda. 
  
Dar acele fete nu purtau la gât simple bijuterii, care să le sublinieze frumuseţea şi bogăţia. Ele etalau strădania câtorva generaţii de părinţi, bunici şi străbunici, buni gospodari, care munciseră, ca urmaşii lor să aibă „ceva”. Asta arătau fetele la lume: că sunt de „NEAM”. Acel „ceva” avea menirea să atragă flăcăul de ispravă, vrednic să-l primească odată cu fata, ca zestre, ce trebuia fructificată, spre fericirea urmaşilor lor. Căci mahmudelele se puteau transforma oricând în pogoane, în cai, în perachi de boi, în atelaje sau în case. 
  
Tinerii căsătoriţi ţineau la aceste valori, pentru că şi ei, la rândul lor, urma să aibă copii. Şi ei trebuia să lase „ceva” zestre la fetele lor. De aceea şi ei se străduiau să mai cumpere mahmudele, să fie salba mai bogată, să aibă ce împărţi la mai multe fete. Sigur că în viaţa lor apăreau şi momente disperate, din care se salvau cu o mahmudea-două. Ca să nu mai vorbim de acele momente nefericite, când mahmudelele cădeau pe masa jucătorilor de cărţi sau pe 
  
tejgheaua cârciumarului. Ori erau furate din salba soţiei, ca să ajungă în salba amantei. În privinţa asta am auzit unele poveşti cu mahmudele, mai mult sau mai puţin adevărate. 
  
Mulţi se vor întreba cum au ajuns în ţară acele mahmudele şi cocoşei. Evident că proveneau din ţările lor de origine , Turcia şi Franţa, aduse pe nebănuitele căi ale comerţului, sau…pe alte căi misterioase (tot aşa de „ne/bănuite”). Munca transformată în cereale, vite, putini cu brânză, piei şi multe alte produse ţărăneşti era schimbată prin vânzare pe mahmudele şi cocoşei. Mai ales de negustorii greci, care veneau cu corăbiile lor pe Dunăre până la Turnu Măgurele, poate chiar mai sus. 
  
Nu ştiu dacă cineva a stabilit câte mahmudele au ajuns pe meleagurile noastre în cei peste o sută cincizeci de ani, pe căi cinstite sau misterioase. Cu atât mai puţin aş putea să spun eu câte au ajuns în satul nostru. Eu ştiu că am văzut multe fete la horă cu salbe de mahmudele. 
  
Dar asta a fost înainte de război. În timpul războiului şi, mai ales, după război, fetele nu mai veneau la horă îmbrăcate în costume populare şi cu salbe de mahmudele. Care să fi fost cauza, nu ştiu. Chiar dacă aş fi întrebat pe careva, nu cred că mi-ar fi răspuns. Nu-mi rămân decât presupunerile. Să fi fost prudenţa căprioarei care scrutează depărtările şi presimte existenţa lupilor lacomi ascunşi? 
  
La hore, fetele veneau îmbrăcate în stambe ieftine şi poplinuri ţipătoare, iar la gât purtau mărgele sclipitoare, divers colorate, dar fără nobleţea eternului metal. Deci, prinţesele care au fost, strălucind în demnitate şi distincţie, acum îşi înveşmântau prospeţimea în materiale ieftine, uneori de prost gust, ţipătoare. Oricâtă graţie şi fericire ar fi degajat frăgezimea trupurilor zvelte, împodobirea cu poplinuri şi mărgele era umilitoare, o coborâre din rang şi demnitate. 
  
Şi totuşi…prudenţa căprioarei faţă de lupul din depărtări a fost încălcată de fetele şi femeile din satul nostru într-o singură zi.din an. Era ziua de Înălţare…În acea zi era cinstită şi memoria celor căzuţi pe front, înălţaţi la cer, lângă Domnul nostru Iisus Hristos. Era Ziua Eroilor!.. Or, în anii de după război, până prin anii nouă sute cincizeci, în multe familii lacrimile nu se uscaseră pe feţele mamelor sau soţiilor ori copilelor celor dragi care…tot mai erau, zadarnic, aşteptaţi… 
  
Îmi aduc aminte că, în acei ani, învăţătorii le spuneau şcolarilor să aducă la monumentul din curtea bisericii coroane pentru eroi. Dar, făcute din flori dăruite de mamele sau soţiile celor căzuţi pe front, cu numele înscrise pe soclul monumentului. Şi eu am dus de câteva ori la monument astfel de coroane. N-am să uit niciodată florile dăruite pentru coroană de acele femei cu fiii sau soţii căzuţi sau dispăruţi pe front. Erau în stare să-mi dea toate florile din grădină. Flori udate din belşug cu lacrimi…Oh, lacrimile de mamă pentru fiii pierduţi sunt aşa de grele!..Şi atât de multe!.. 
  
În acea zi sfântă fetele şi femeile se îmbrăcau în costume populare şi se împodobeau cu salbele de mahmudele, pentru care munciseră dragii lor eroi. Dimineaţa mergeau la biserică şi la monument, cu flori şi colivă. După amiază, toate fetele veneau la horă îmbrăcate în costume populare şi mahmudele la gât. Aşa cum era obiceiul înainte de război. Memoria eroilor era cinstită şi la horă…Ajunsesem să consider această zi ca pe un privilegiu, când mai vedeam fetele la horă împodobite cu salbe şi în costume populare. Credeam că aşa va fi mereu. Dar…n-a fost să fie! 
  
Pentru că povestea salbelor de mahmudele s-a sfârşit brutal într-un an. Ultima imagine a horei de vis , cu fete din basm, pe pieptul cărora jucau mahmudelele, a fost prin 950?...sau 951? Nu-mi mai aduc aminte. În acea zi de cinstire a eroilor aşteptam cu emoţie mirajul aurului învăluit în borangic. Şi fetele veniseră la horă…Se plimbau grupuri-grupuri, ca altădată…Şi jucau zâmbitoare în horă…Strălucirea şi demnitatea lor graţioasă se răspândea în toată atmosfera horei.. Mirajul mahmudelelor avea efect halucinant asupra celor din jur. Atât cei care jucau în horă, cât şi cei care priveau, pluteau într-o nefirească stare de beatitudine. 
  
În acele momente a venit la horă un fotograf. Un bărbat înalt, uscăţiv, cu şapcă, haină de 
  
piele şi cizme lustruite. Zâmbea şi vorbea frumos cu fetele care aveau salbe de mahmudele. Le lăuda că sunt frumoase, că este păcat să nu aibă o poză în costumul acela de vis şi cu salba de mahmudele. Că va fi fotografia tinereţii lor, pe care să o arate copiilor şi nepoţilor. 
  
Conştiente că strălucesc, copleşite şi de admiraţia fotografului, toate fetele au acceptat să fie fotografiate, mai ales că nu le cereau banii pe loc. 
  
-Plătiţi peste două săptămâni, când vă aduc fotografiile! le spunea fotograful, zâmbind amabil. Şi ce le mai fotografia de aproape!..Cât mai aproape!.. Mai ales bustul, strălucind de mahmudele. 
  
Şi au trecut săptămânile de aşteptare…Dar fotograful, nu a mai venit. În schimb, a venit o maşină neagră la primărie, din care au coborât trei vlăjgani cu cizme şi haine de piele. Veniseră cu executarea haşcemeului…privind interzicerea purtării şi confiscarea bijuteriilor din metale preţioase…Or, mahmudelele şi cocoşeii, ce erau? Cât de uluit o fi fost tovarăşul preşedinte al Sfatului Popular Comunal!.. 
  
-Ce haşceme…tovarăşi? N-am auzit de aşa ceva. 
  
Nu vreau să-mi închipui cum i-au vârât sub nas H.C.M.-ul cu bucluc, apoi frumoasele fotografii cu prinţesele satului. Şi nici nu vreau să-mi imaginez ce a urmat, cum s-au desfăşurat investigaţiile cu dovezile pe masă. Fotografiile cu graţioasele fete în costume populare şi cu salbele la gât au fost destul de reuşite. Mahmudelele din salbă se vedeau clar, puteau fi uşor numărate, iar frumoasa care zâmbea aşa de fericită putea fi uşor ghicită. 
  
Zvonuri au fost multe…Vuia satul…Dar, un vuiet surd, nici măcar şoptit. Vuiet învăluit într-un ţol gros de muţenie… Nimeni nu întreba şi nu răspundea nimănui nimic…Şi durere multă…Scrâşnită…Nu se ştie dacă au fost bătuţi, schingiuiţi…Cum li s-au smuls mărturisirile…Câţi or fi fost?..A scăpat vreunul care să nu predea salba cu mahmudele?..Ce greu linţoliu de tăcere!.. 
  
Jaful a ţinut mult timp, într-un desăvârşit secret. Nimeni nu vorbea, nici când era chemat, nici când pleca din iadul de la Sfatul Popular. Dădea totul ca să scape de chinurile acestuia. Şi apoi, tăcea. Mai ales…tăcea. Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic… 
  
Ce frumoase erau acele zile de vară!..Cu păsări care cântau în tufişul sălciilor din luncă, de pe malul pârâului. Dar în sufletul fetelor de atunci...cât foc, cât amar curgea?..Măcar le-or fi dat acele fotografii blestemate? Le-or fi păstrat sau le-au rupt în mii de bucăţele? Nu voi şti niciodată. Nimeni nu mi-a povestit. Şi la ce mi-ar fi folosit? Mult mai târziu, după 89, întâmplător am aflat de la cineva care a răbufnit, scăpând frânturi de adevăruri dureroase. N-am talentul jurnalistului care răsuceşte cuţitul în sufletul omului. De aceea n-am insistat ca să aflu detalii despre cele întâmplate atunci. Ştiu numai că la horă, de atunci n-au mai apărut fete îmbrăcate în costume populare şi cu salbe de mahmudele. 
  
Mahmudelele au dispărut definitiv din zestrea fetelor. Li s-au dat părinţilor nişte petice de hârtie…Cât de autentice au fost? Ce scria în ele? Probabil că unii le-au aruncat, altele au fost pierdute, altele au fost distruse la disperare.Nimeni nu mai credea că acel regim va fi înlăturat vreodată. În zilele postdecembriste am aflat că acele salbe au fost restituite. Chiar la toţi celor de la care au fost confiscate? Dar asta nu mai contează acum. 
  
În zilele acelea spaima şi deznădejdea anesteziaseră voinţa şi sufletele oamenilor. Nu mai aveau putere să se revolte şi să spere că va veni o zi… Nu mai credeau că Dumnezeu va „răsplăti” cum se cuvine pe acei ticăloşi. Dar nici să se gândească prea mult, bieţii oameni nu mai aveau timp. Praşila şi seceratul i-au luat cu zorul, i-au sculat cu noaptea-n cap, ca de obicei şi le-au spus că…de acolo au primit străbunii lor mahmudelele. Iar acum, tot de acolo, ei trebuia să supravieţuiască. 
  
Rând pe rând, alte evenimente, nu mai puţin nefericite, au pătruns în viaţa lor…Viaţă devenită vis năucitor, cu o înşiruire de coşmaruri interminabile. Aşa că jaful mahmudelelor a fost uitat…Costumele populare de la horă şi mirabilele salbe s-au scurs chiar şi din amintiri. Uitarea lor, ca o eliberare dintr-un vis chinuitor… 
  
În timp, acei oameni hăituiţi şi jefuiţi s-au dus rând pe rând în deal, la cimitir. Iar copilele lor, înconvoiate de urgia acelor vremuri, acum poartă hainele grele ale bătrâneţii. 
  
------------------------------------------------------------------------------------------------------------ 
  
În acel an, spre toamnă, a trecut prin satul nostru un tânăr poet din satul vecin. Se oprise la vărul său, Minică Stoica, unde a citit din poeziile sale mai multor tineri, învăţători, profesori şi elevi. Am aflat despre acea serată literară de la colegul şi prietenul meu, Radu Ion, (căruia toţi îi spuneam Ţuţu). El mi-a povestit cum a fost şi mi-a recitat, extaziat, frânturi de poezii care l-au încântat. Din ce mi-a spus Ţuţu, mi s-a dăltuit în memorie doar o poezie, pe care nu am uitat-o nici acum, după zeci şi zeci de ani. Versuri care răzbat din mine când şi când, atunci când mă lovesc răutăţile vremurilor: „Când mă gândesc la bieţii copaci/ce plătesc toamnei un veşnic haraci,/frunzele galbene ca mahmudelele/mi-aduc aminte giubelele…Crăcile goale ca nişte furci/mi-aduc aminte de turci./Şi iar mă gândesc la bieţii copaci:/cum plătesc ei toamnei un veşnic haraci!”. 
  
Dacă aceste versuri răbufnesc din vulcanul memoriei mele, intru într-un coşmar terifiant. Văd toţi copacii de pe culmile munţilor cum se smulg din rădăcini şi coboară vijelios la vale, cu crengile şi rădăcinile fluturând ameninţător…Şi brazii…şi fagii…şi stejarii...Toţi se încolonează în şiruri nesfârşite şi pornesc bezmetici pe şosele, blocând circulaţia. 
  
Mă uit îngrozit pe culmile munţilor…sunt goale…goale!..Toţi fug speriaţi din calea copacilor. Sunt cei cu fierăstraiele, cu topoarele, camioanele. Întărâtaţii copaci îi lovesc cu rădăcinile, cu crengile lor. Îi fugăresc, le distrug camioanele, maşinile, vilele…Spectacolul de coşmar mă sufocă…Strig după ajutor şi mă trezesc transpirat. Mă uit pe fereastră şi văd copacii îndoindu-se cuminţi sub bătaia vântului, scuturându-şi ultimele frunze…Frunzele galbene ca mahmudelele…Ce bine!..A fost doar un coşmar. Copacii se lasă în continuare sfârtecaţi. Cei cu fierăstraie, camioane, maşini de lux şi vile impozante zâmbesc satisfăcuţi. Totul este normal! Bine că toţi copacii se lasă tăiaţi! 
  
Iar frunzele lor? Frunzele galbene ca mahmudelele…Şi mahmudelele? Cine mai are mahmudele? Poate doar colecţionarii. Dar ei de unde le au? Cine sunt ei? Nu cumva…Nu, nu! Nu mai vreau coşmarul cu frunzele galbene ca mahmudelele! 
  
Mai bine păstrez în memorie imaginea legendarei hore din ziua de Înălţare. Ce horă sclipitoare!.. 
  
(din volumul „FERMECATE OBICEIURI”, ed. Şcoala Gălăţeană, 2005) 
  
Post-scriptum: Intrat în vârtejul vieţii, uitasem numele autorului acelor frumoase 
  
versuri încrustate în sufletul meu. Şi când am scris această povestire (oct. 2004), din dorinţa citării acelui poet, am căutat în dicţionarele literare numele său. Crezând că-l cheamă tot ca pe vărul său din comuna mea, am dat peste Petre Stoica, un poet din judeţul Mehedinţi. Din păcate, n-am avut pe cine să întreb. Minică plecase… Dincolo. La fel şi Ţuţu, prietenul meu drag. Dar mult mai târziu, după publicarea volumului „Fermecate obiceiuri”, când am fost în comuna natală, am aflat de la Geta Stoica, fosta soţie a lui Minică, adevăratul nume al autorului celebrelor versuri ce mi-au biciuit stările de revoltă. El este poetul Florian Saioc şi acea poezie a publicat-o în volumul „Motive istorice”, (ed. „Litera”-Buc.1973) sub titlul „Istorie în natură”. Iar eu nu reţinusem cu exactitate versurile poeziei. Din respect pentru autor şi drept omagiu pentru prietenii dispăruţi, o voi reproduce din acel volum, dăruit de Geta Stoica: „Mă întristez când bieţii copaci/Plătesc toamnei sultane, haraci./Frunzele galbene ca mahmudelele/Mi-aduc aminte giubelele,/Crengile goale ca nişte furci/Mi-aduc aminte de turci/Şi mă revolt când bieţii copaci/Plătesc toamnei sultane, haraci”. 
  
Oo, Tempus fugitus! Mi-ai furat doi prieteni dragi, dar mai târziu mi-ai dăruit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, marele poet contemporan, Florian Saioc, purtat în sufletul meu de trista poveste a mahmudelelor, mai înainte de a-l cunoaşte. 
  
Năstase Marin 
  
Referinţă Bibliografică:
povestirea MAHMUDELE / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1583, Anul V, 02 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!