Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1571 din 20 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

GOVIA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
GOVIA 
  
Un străvechi obicei apărut în satul nostru, practicat o vreme, apoi dispărut precum norii trecători, un nor alb ca o fantsmă care se plimbă acum numai pe bolta amintirilor mele…Acesta a fost obiceiul GOVIEI. 
  
În ziua de Sfântul Gheorghe, dis-de-dimineaţă, flăcăi satului plecau la pădure cu un car tras de patru boi. Tăiau crengi de salcie înflorită şi le prindeau cu funiile la loitre. 
  
Crengile, frumos arcuite şi împletite la vârfuri formau pe car un coviltir mare . Pe la loitre, spiţele roţilor şi jugul boilor, flăcăii agăţau crenguţe de liliac înflorit. Acest car cu coviltir de salcie înflorită şi împodobit cu flori de liliac era „GOVIA” flăcăilor, cu care veneau în sat, cântând şi chiuind. În car erau erau şi lăutarii, cu clarinet, viori, ţambal şi tobă. Cântecele lăutarilor şi chiuiturile flăcăilor, dădeau un farmec deosebit Goviei. 
  
Cu această splendoare de car, flăcăii şi lăutarii străbăteau uliţile satului. Ieşeau femeile şi fetele pe la garduri să-i privească…Striga câte-o vecină: 
  
-Ieşiţi, făă, că trece Govia! 
  
Şi Govia trecea cu alai de cântec şi joc…Fetele veneau în calea ei şi agăţau pe la resteie panglici colorate şi batiste înflorate…Alergau flăcăii să le prindă…Dar şi ele fugeau în jurul carului, într-un joc de-a v-aţi ascunselea…Până la urmă, se lăsau prinse , îmbrăţişate şi sărutate. 
  
Şi acest vârtej de bucurie, din care explodau râsete şi chiuituri, străbătea aproape tot satul, până când Govia ajungea în Piaţă. Aici se dejugau boii, în timp ce lăutarii cântau hore şi sârbe. Între timp, alţi flăcăi aduceau „odoarele”. 
  
Acestea se „strigau” la Govie, când se aduna tot satul la horă după amiază. 
  
Pe la începutul lunii aprilie, când flăcăii strângeau plata pentru lăutari, luau de la fete şi tinerele neveste odoarele pentru strigat la Govie. Se considera odor pentru Govie orice obiect lucrat de tinerele fete sau de mamele şi bunicile lor. 
  
Astfel de odoare erau batistele, ştergarele şi maramele de borangic, cămăşile şi brâiele bărbăteşti, iile, boscelele, feţele de masă, cuverturile şi mai ales macatele, vestitele macate din satul nostru. Adică, orice obiect decorativ ţesut, cusut, brodat sau împletit de mâinile femeilor era „odor”. 
  
Odoarele nu erau simple „obiecte”. Ele reprezentau frânturi din sufletul lor, bucăţi din visele lor, stropi din dorinţele lor. Odoarele erau ţesute, brodate sau împletite, cu fire de zâmbete, din gheme de vise sau înnodate cu suspine şi lacrimi din gheme de dor. Din asfel de fire se ţesea gingăşia sufletelor. Cine putea ghici acel cifru al stărilor sufleteşti care împodobeau odoarele? Pentru că odoarele aveau tainice destinaţii, dedicaţii secrete. Iubiţii lor, ştiuţi sau tăinuiţi, trebuia să aibă ochi şi…să vadă. Dar „dedicaţia” era şi pentru rivale. Să se vadă care este mai vrednică şi mai pricepută. Pentru că, în acele vremuri, vrednicia şi priceperea tinerelor femei şi fete erau la mare preţ. Prin acele odoare, ele îşi exprimau calităţile de soţii şi mame. 
  
Simţul artistic, împreună cu vrednicia şi priceperea erau nestematele preţuite şi căutate la femei. Aşa credeau oamenii din satul meu pe vremea aceea. De asta, aproape tot satul, de la copii la bătrânii neputincioşi, umplea Piaţa în ziua de Sfântul Gheorghe şi se înghesuia în faţa carului cu Govia, ca să vadă odoarele strigate de flăcăi. 
  
Aveam vreo patru-cinci ani, când, în pantaloni scurţi şi bască albă pe cap, m-am strecurat prin mulţime şi m-am aşezat în faţa Goviei cu picioarele crăcănate şi cu mâinile la spate. Au povestit mamei, nişte vecine, că eram foarte serios şi urmăream cu multă atenţie cum strigau flăcăii la Govie. Vecinele râdeau când povesteau, făcând mult haz de mine…Aşa o fi fost, dacă s-au amuzat. 
  
Mi-aduc aminte cum ieşeau din coviltir printr-o deschizătură laterală vreo doi-trei flăcăi, ţinând în mâini respectivul „odor”. În timp ce lăutarii cântau de mama focului, flăcăii urcaţi pe loitre agitau odorul în văzul mulţimii, strigând din răsputeri: 
  
-Ăăă-ree! Al cuui-e-aceest-odoor?! 
  
Lumea se-nghesuia să vadă odorul. Auzeam în jurul meu: 
  
-Dă-te, ghia, mai încolo, să văz şi eu! 
  
-Da’, lungeşte-ţi, fă, gâtul, dacă vrei să vezi! 
  
Când odorul era deosebit de frumos, auzeai murmure în asistenţă: 
  
-D-aolică, ghia! O-leei! Cum strălucesc trandafirii, de-ţi vine să-i rupi! 
  
-A cui o fi cămaşa, fă? Nu cumva…pentru…hi,hi,hi!..Las’ că ştiu io pentru cine-i!.. 
  
-Taci, fă, că lui nici nu-i pasă! 
  
-Cât o fi lucrat la ea, ghia? 
  
-Lucrat pe naiba! Ea bate căţeaua prin sat şi proasta aia de babă…mătuşă-sa, de! I s-au scurs ochii şi s-a cocârjit ca o seceră. 
  
-Da, fă? Însă, trandafirii ăia galbeni îţi vine să-i miroşi! 
  
-Ei, lasă, de, că sunt şi altele…mai frumoase. 
  
La alte odoare auzeam alte exclamaţii: 
  
-Văleleu! P-asta s-o pui într-un arac, să sperie graurii! 
  
-Ba, s-o pui preş la căţel, să nu răcească! 
  
Flăcăii strigau fiecare odor de două-trei ori: 
  
-Ăăă-ree! Al cuui e-acest o-door!? 
  
La odorul cel mai frumos, femeia sau fata care-l lucrase, venea lângă Govie, dar nu-l lua imediat. Îi lăsa pe flăcăi să-l mai strige, în timp ce zâmbea mândră celor din jur… Dar mulţimea de femei, cu invidie: 
  
-Da’, alimănită mai eşti, fă! 
  
-Când l-ai lucrat, fă, când l-ai lucrat? Că nu te-am văzut cu acu’-n mână. 
  
-Ba, am văzut-o eu! Seara pe vale, cu coada pe spinare! 
  
La auzul acestor vorbe, femeia sau fata le-ntorcea spatele, lua odorul de la flăcăi şi…cu multă fudulie, îl mai flutura o dată sub nasul invidioaselor. 
  
La odorul mai puţin frumos, femeia venea grăbită, cu capul în jos, îl lua repede de la flăcăi, îl mototolea şi-l ascundea sub braţ. Curgeau ironiile amestecate cu chihoteli obraznice. Mulţimea era neiertătoare. Aveau nişte ochi şi o „gură”, bărbaţii!.. Dar nici femeile nu se lăsau. Aveau „foarfece” la colţul gurii… 
  
De aceea, fiecare se străduia să aducă la Govie numai lucruri deosebit de frumoase. 
  
Culorile cusăturilor, frumos îmbinate, vii şi strălucitoare, râdeau vesel pe fondul alb al ţesăturii. Te fermecau râurile de cusături cu motive geometrice şi florale. Macii şi trandafirii roşii pe fond alb ardeau privirile. Dar te ameţeau trandafirii galbeni , cusuţi cu borangic auriu pe fond negru, combinat cu ibrişin argintiu, încadraţi cu romburi şi cercuri sau cruciuliţe din borangic argintiu. 
  
Uneori, pe trandafirii galbeni sau roşii zburau fluturaşi metalici, aurii sau argintii. Mi se păreau magice acele ii de un alb strălucitor, cu figuri geometrice sau florale în ţesătură. 
  
Cusăturile aplicate erau tot cu fir argintiu sau din borangic auriu ori argintiu. Din jocul nuanţelor de alb radiau irizaţii misterioase precum sclipirile jucăuşe ale razelor de soare pe pânza apei. 
  
Şi pe cămăşile bărbăteşti curgeau râuri de cusături argintii sau aurii, sclipind miraculos în spuma ţesăturii. Apoi broderiile care flancau cusăturile cu alternanţe de goluri în ţesătură rivalizau cu pânza de păianjen sau florile de gheaţă, amplificând magia ornamentală a semnelor cusute, simboluri misterioase, numai de fete şi femei ştiute. 
  
Pe pieptul cămăşii se repeta simbolul dragostei, cu cerculeţe spre care erau îndreptate sugestiv săgeţi, cercuri alternate cu simboluri de bărbăţie. 
  
Mirifice erau ştergarele de borangic, cu ţesătura lor subţire, diafană. În apa ţesăturii străvezii pluteau flori de câmp sau trandafiri, himere din visuri colorate, ţesute-n pânza Fetei Morgana. Nu puteu fi văzute! Doar ghicite…Intuite, mereu căutate şi negăsite. Păreau că sunt aievea doar în vis, cântând ca nişte sirene în apa borangicului. 
  
Macatele erau acele ţesături bogat ornamentate care se puneau pe pat , pe pardoseli sau pe pereţi. Pentru pat se făceau mai late. 
  
Ca să obţină o astfel de cuvertură, se coseau două foi de macat una de alta şi se obţinea o lăţime de peste doi metri. Cu urzeală din fir de bumbac răsucit şi bătaia din fire de lână, vopsite în diferite culori şi nuanţe strălucitoare. 
  
Desenele macatelor erau de o varietate uimitoare. Grupaje de linii, benzi şi dungi, şiruri grupate de motive geometrice şi florale, frunze, soare şi raze de soare, aşezate în alternanţe armonioase. Încadrările acestor desene erau tot figuri geometrice de aceeaşi culoare, dar în nuanţe apropiate. Prin această armonizare a culorilor şi nuanţelor se obţinea acea strălucire care atrăgea privirea. 
  
Potrivirea culorilor şi a desenelor izvora din sufletul femeilor. Motivele florale şi geometrice erau perfect aliniate şi încadrate. 
  
Femeia îşi dovedea măiestria la transpunerea motivelor de ţesătură în codul cu puncte şi linii folosit la năvădit, adică la trecerea firelor de urzeală prin iţe. Se lucra la război cu patru iţe, dar prin sistemul de năvădire se obţinea un ţesut prin treizeci şi două, şaizeci şi patru de iţe, respectiv multiple combinaţii de patru. 
  
Mi-aduc aminte cu emoţie de biata maică-mea…Era considerată una dintre cele mai bune ţesătoare de macate din satul nostru, creatoare de modele şi iscusită la năvăditul lor. Veneau la ea fete de măritat cu suluri de urzeală şi iţele de la război. Se rugau de mama: 
  
-Năvădeşte-mi, ghea, ţăţico, un model frumos de macat, ca alea ale tale! Te-oi ajuta şi eu la alte treburi! 
  
-Ba, să năvădeşti cu mine, să-ţi arăt! Să-nveţi şi tu, să arăţi la altele! 
  
Când era la ţesut, fata respectivă ridica speteaza prin complicatele fire de urzeală. Maică-mea trecea suveica printre firele de urzeală ridicate şi coborâte de iţe şi speteze, după modelul creat la năvădit. Şi minunea de macat apărea, după ce spata aduna şi bătea firele de „bătătură”. 
  
Ornamentele macatelor păreau că sunt desprinse de pe zidurile bisericii Trei Ierarhi din Iaşi. Aşa cum le văzuse Paul de Alep… 
  
Acum…războiul de ţesut din lemn de salcâm stă aruncat prin curte. Mama a murit de mult…şi nimeni nu-l mai foloseşte… 
  
Pe broderii şi împletituri, acelaşi univers de flori, de soare, de forme visate cu acul şi aţa sau igliţa, revărsate în mirifice irizaţii de culori şi nuanţe. În acel câmp de culori, ascunsă discret într-un colţ, monograma iubitului, o literă din flori şi arabescuri. Când batista cu monogramă era strigată la Govie, roşie ca focul, fata înfrunta zâmbetele ironice sau cuvintele răutăcioase ale celor din jur: 
  
-Pentru cine o făcuşi, fă? Aaa…mucosul de Gheorghiţă!...ha, ha, ha! 
  
-Chiar i-o dai, fă? 
  
Biata fată, ce putea să spună? Ar fi fost fericită dacă iubitul i-ar fi primit batista, că nu era durere mai mare la fete, decât batista refuzată. 
  
Şi Govia mergea înainte. Flăcăii strigau odor după odor, în timp ce lăutarii cântau fără încetare. Iar lăutarii, pişicherii, alegeau cântecul potrivit pentru fiecare femeie, în funcţie de caracterul ei. Odată-i auzeai cântând când venea vreo femeie trupeşă ca să-şi ridice „odorul”: 
  
pe vale, ţaţo, pe vale/c-a făcut fasolea floaree! Zi-i băă! Toţi râdeau făcându-şi cu ochiul. 
  
La Govie se expuneau suflete şi caractere. Fel de fel de suflete. Şi toţi aveau ochi ca să vadă şi gură să râdă atunci când credeau. Acolo se descopereau şi se redescopereau. Aflau pe cine să admire, de cine să râdă, pe cine să respecte. 
  
La Govie se formau gusturile după cele ale femeilor iscusite din sat. Acolo s-a format „mentalitatea” Goviei, greu de priceput astăzi. 
  
După ce se strigau odoarele-obiecte, se trecea la strigarea „odoarelor-vii”. Adică acei copii frumoşi între doi şi cinci ani. Pentru oamenii din satul meu şi copiii erau „odoare”. Cele mai de preţ. Se mândreau cu astfel de odoare atât cei tineri căsătoriţi, autorii lor, cât şi bunicii lor. Mai ales bunicile. Stăteau la rând cu odraslele-n braţe, sau ţinându-le de mână, aşteptând să le ia flăcăii şi să le strige: 
  
-Ăăă-ree! Al cuui e-aceest odoor!? 
  
Odrasla, frumos pieptănată şi îmbrăcată, deseori se speria. Dădea din mâini şi din picioare, urlând disperată. Mama care-l privea mândră se îngrijora: 
  
-Aoleu! A păţit ceva mititelul? Guriţa mamei, guriţă! 
  
Nu păţise nimic. Îşi dezvolta plămânii şi muşchiuleţii. Iar asistenţa parfuma atmosfera cu florile admiraţiei: 
  
-Ooo! Mânca-l-aş de bucălat! Bucălat şi supărat! 
  
-Ah, ce îngeraş! Cu zulufii aurii, ochişorii azurii! 
  
Atunci mama sau bunica odorului se umfla ca balonaşul şi zbura…zburaa…până în al nouălea cer. Când odorul urla, asistenţa era indispusă: 
  
-Bă, da ce guiţă, de parcă-l taie! 
  
-Dă-l, bă, jos…rotofeiul! 
  
Totuşi, mama copilului zâmbea fericită că a văzut satul ce copil are. Şi maică-mea a vrut odată să mă dea la Govie. Să se fălească cu nepreţuita ei odraslă, de!..M-a fugărit prin lume, iar eu alergam cu ochii ieşiţi din orbite, cu faţa plină de lacrimi şi muci, urlând disperat. A strigat la ea o femeie: 
  
-Ce ai cu băiatul, fă? 
  
-Păi…să-l dau şi eu la Govie! 
  
-Cuum? Broscoiul ăsta? Văleu, că urât mai e! 
  
S-a liniştit mama, descurajată de aprecierea şi râsetele celor din jur. Iar eu am pierdut o preţioasă ocazie de a fi strigat la Govie, amintire cu care m-aş fi fudulit acum. 
  
Oamenii din satul meu erau mândrii că au copii frumoşi şi sănătoşi, dornici să-i strige la Govie, să-i admire toată lumea, să se fălească cu ei. Pentru că ştiau care sunt adevăratele odoare ale omului. 
  
Erau apreciate femeile cu copii frumoşi şi sănătoşi, nu pentru că erau dăruite de Dumnezeu cu zestrea lor genetică, cât mai ales pentru vrednicia şi talentul lor în creşterea copiilor. 
  
Dar…frumoasa Govie a dispărut. Mai întâi a dispărut legendarul car frumos cu patru boi. A dispărut şi cel cu doi boi. A venit Tractorul şi a călcat triumfal peste ei cu şaizeci şi cinci de cai-putere. În trecerea sa, a mânjit cu motorină şi ulei diafanele flori de câmp de pe ştergarele de borangic. Au venit în iureş camioanele cu gazele înecăcioase şi pocnetele ţevilor de eşapament. Toate au pătruns brutal în sufletele curate de la Govie, înnegrind cu fumul lor salcia şi liliacul înflorit. 
  
C.A.P.-ul a pătruns cu steagurile sale roşii în lăzile de zestre. Femeile au fost duse pe câmp cu camionul la ora şase dimineaţa şi aduse acasă noaptea, frânte de oboseală. Nu le mai ardea de batiste cu monogramă şi ii înflorate. 
  
Progresul cel victorios a umplut şi el casele oamenilor cu ţesături şi confecţii, frumoase cuverturi şi prosoape pluşate. În faţa lor, lucrăturile femeilor şi fetelor au pălit. Au ajuns de ruşine. Cine se mai fălea cu odoarele de altădată?.. 
  
Dar cu mentalitatea Goviei ce s-a întâmplat? Reminiscenţele ei au rămas în sufletele oamenilor, fără să ştie, fără să vrea, multă vreme după dispariţia Goviei. Acolo…în cutele ascunse ale subconştientului. Asta am aflat la o nuntă din satul meu de prin anii şaptezeci. 
  
A fost o nuntă frumoasă, unde soacra mică a scos la horă când s-a jucat Nuneasca, toată zestrea miresei, cu daruri pentru naşi, ginere şi rudele apropiate. Sclipitoarele ştergare din fir de borangic auriu şi fermecatele cămăşi, precum şi macatele, au răspândit în horă magia 
  
Goviei de altădată. De-atâta risipă de frumuseţe toţi nuntaşii au fost copleşiţi, admiraţia răspăndindu-se atât în horă, cât şi pe marginea ei, curgând valuri-valuri. Toată suflarea prezentă la nuntă a lăudat talentul soacrei mici, care lucrase acele minunăţii. 
  
Dar a venit la nuntă şi o rudă de la oraş. Aceasta, seara la masă, a dăruit tinerilor căsătoriţi o cuvertură pluşată de toată splendoarea. Au sărit nuntaşii să o admire. Curgeau exclamaţiile într-un torent de extaz: 
  
-Vaai, ce desen!.. Ce colorit!.. Ce degrade ameţitor!..Cât de bine sunt îmbinate culorile!.. 
  
Invitata de la oraş zâmbea fericită, mulţumind în dreapta şi-n stânga, fluturând spre toate mesele frumoasa cuvertură. Aprecierile o ridicaseră în al şaptelea cer. Le rupsese gura „înapoiaţilor” ăstora de la ţară…Dar, în sublimul atmosferei încărcată de atât extaz, a căzut o întrebare ca un pietroi: 
  
-Da’…cine a lucrat-o? 
  
Ruda de la oraş a răspuns foarte mândră: 
  
-Este din import, Germania! Am cumpărat-o de la un mare magazin din Bucureşti! Pe sub mână… 
  
Fatal răspuns! Vraja admiraţiei a fost ruptă ca o pânză de păianjen, de hohotele şi exclamaţiile ironice: 
  
-Ăăă! Şi noi, care credeam!.. Hă, hă, hă! Ce mai cadou!.. Ha, ha, ha!.. 
  
Foarte contrariată, orăşeanca a întrebat la rândul ei, înciudată: 
  
-Dar… ce credeaţi? 
  
I-a răspuns o femeie, zâmbind zeflemitor: 
  
-Păi…dacă n-ai făcut-o dumneata, ce te mai făleşti atâta? 
  
Năucă, femeia de la oraş a-nghiţit în sec. Avalanşa de hohote a amuţit-o. Era furioasă că nu le înţelegea comportamentul. Bunul simţ nu i-a permis să mai pună alte întrebări. Nu avea cum să înţeleagă, pentru că în viaţa ei nu fusese la Govie. Nici măcar nu auzise de aşa ceva. 
  
Cu timpul, ultimele rămăşiţe ale acestei mentalităţi au dispărut din sufletul celor care mai apucaseră şi trăiseră Govia. 
  
Care bătrână ar mai lucra astăzi ştergare şi macate? N-o mai ajută nici ochii, nici mâinile. Iar nepoatele…nu-i mai cer. Sau…cele bătrâne au plecat demult Dincolo…Astăzi nimeni nu mai vrea zestre cu ştergare de borangic şi macate de lână. Acum, la nunţi se dăruiesc covoare pluşate…Ştergarele de borangic?..Nţţ! Ce să facă cu ele? Iar macatele? Cine mai pune pe pat sau pereţi vechile macate? Acum, cuvertura pluşată este regina patului, Macatul a ajuns de ruşine. Ceva…”ţărănesc”. Cine mai vrea să fie considerat ţăran? Merge la bucătărie, acolo…o gioarsă pe jos! Sau, preş la intrare. Ori…în cuşca dulăului. 
  
…Uite-aşa, Govia s-a transformat într-o pasăre cu aripi de salcie şi pene sclipitoare de liliac înflorit. Zboară mută prin negura Uitării, spre un ţărm nevăzut, necunoscut…Spre Nicăieri… 
  
Năstase MARIN 
  
( povestirea „GOVIA”-din vol. „FERMECATE OBICEIURI”) 
  
Referinţă Bibliografică:
GOVIA / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1571, Anul V, 20 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!