Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1549 din 29 martie 2015        Toate Articolele Autorului

povestirea CÂŢU-MÂŢU (partea-ntâi)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CÂŢU-MÂŢU 
  
(partea-ntâi) 
  
În Săptămâna Mare a Paştelui, copiii colindau prin sat cu Câţu-Mâţu. Despre ce era vorba? Câţu-Mâţu era un obicei fermecat aşteptat cu nerăbdare. În Joia Mare din Sfânta Săptămână, singuri sau câte doi, cu clopoţei în mână şi cu un coş din papură sau din răchită, copiii mergeau din poartă-n poartă şi începeau să recite o poezioară, agitând clopoţeii: 
  
Câţu-Mâţu, 
  
Două ouă-ncondeiete, 
  
Puse bine pe perete. 
  
Unul mie, unul ţie, 
  
Unul de tovărăşie. 
  
Aşa m-am pomenit şi eu mai mulţi ani, cu coşul şi clopoţelul pe uliţă, la Câţu-Mâţu. După ce strigam de câteva ori ciudatele versuri şi scuturam clopoţelul cât mă ţinea mânuţa, ieşea gospodina la poartă, zâmbind. Mă mângâia pe creştet… pe obraji…îmi spunea vorbe de alintare şi îmi punea în coş unul sau două ouă de găină. 
  
Apoi, plecam la altă poartă şi repetam figura cu clopoţelul şi…Câţu-Mâţu. După ce strângeam mai multe ouă, mă duceam victorios la mama: 
  
-Ai văzut câte ouă am strâns? Astea sunt ale mele! 
  
-Ale tale sunt, mă, ale tale! zâmbea mama. 
  
Surorile se uitau la mine îmbufnate şi începeau să-mi ceară: 
  
-Da’, ce, dă-ne şi nouă! 
  
-Nu vă dau! le spuneam, arţăgos. 
  
-Da’, de ce nu ne dai? insistau ele. 
  
-Uite-aşa! le înfruntam eu. 
  
-Mamăă! Nouă nu ne dă ouă! ţipau ele. 
  
Eu le spuneam fălos: 
  
-Da’…ce? Voi aţi fost după Câţu-Mâţu? 
  
Bosumflare…bâzâieli…urlete…Mama intervenea şi le liniştea: 
  
-Lasă, că vouă vă dau de la mine! 
  
-Da’…nu sunt de la Câţu-Mâţu! continuau ele să bâzâie. 
  
-Hai! le îndemna mama atunci. Luaţi şi voi clopoţelul şi ziceţi Câţu-Mâţu! 
  
Agitând clopoţelul, surorile mele începeau să strige fermecatele versuri: „Câţu-Mâţu,/Două ouă-ncondeiete,/Puse bine pe perete…Mama le săruta şi le aducea un coşuleţ cu ouă. Şi toată lumea era fericită. 
  
Vineri, mama ne spăla, ne-mbrăca frumos şi ne spunea: 
  
-Hai! Acum mergem la biserică să treceţi pe sub masă! 
  
Când ieşeam pe uliţă, toate drumurile erau pline de mame cu copiii primeniţi, pe care-i duceau la biserică. Pe drum, înainte să ajungem la biserică, mama ne spunea: 
  
-Auziţi, voi? Când treceţi pe sub masă, aveţi grijă să nu vă împiedicaţi! Să nu vă loviţi, să nu îmbrânciţi alţi copii, să nu plângeţi, să nu ţipaţi, să nu…Aţi înţeles ce v-am spus? Băgaţi bine la cap, că altfel, vă băşic fundul când ieşim din biserică! 
  
-A-ha! bâiguiam noi, privind-o cu ochi bulbucaţi. 
  
-Auziţi, voi? Să vă-nchinaţi înainte de a trece pe sub masă! Că altfel… 
  
-A-ha! murmuram noi. 
  
-Auziţi, voi? Să nu uitaţi să treceţi de trei ori pe sub masă! Băgaţi la cap, că… 
  
-Î-hââ! mormăiam noi. 
  
În biserică era o masă mare aşezată în naos, împodobită cu sfeşnice şi odoare. Pe sub masă, copiii treceau în linişte, dar se mai auzeau din când în când înghionteli, buşeli, scâncete, bâzâituri, completate cu ţipete şi „aoleu!”. Însă, toate astea erau rapid înnăbuşite: 
  
-Ssst!..Ssst!..sâsâiau mamele şi părintele Băluţă. 
  
Când ajungeam acasă începeam să jucăm, sărind într-un picior: mămica vopseşte ouă, mămica vopseşte ouă! Dar mămica ne repezea: hai, hai, dezbrăcarea! 
  
Când ne făcuserăm mai mărişori, seara mergeam la denie să cântăm şi noi Prohodul. Doamne, ce frumoase erau melodiile Prohodului!..mai ales îmi plăcea ultima parte…Sufletele noastre uşoare pluteau zglobii prin biserică, apoi toată lumea ieşea afară, împreună cu părintele Băluţă. Înconjuram biserica de trei ori…Părintele cânta cu o voce îngerească şi toată lumea cânta împreună cu el…Lumina lumânărilor şi lumina lunii, reflectate de petalele florilor de cais, amplificau misterul care-nvăluia sufletele înălţate spre întunericul cerului, întru întâmpinarea Domnului ce urma să învie din nou pentru noi. 
  
Sâmbătă dimineaţa, din nou ne ducea mama la biserică. Alte momente pline de mister, când mama ne punea să ne închinăm la toate icoanele din faţa altarului şi când părintele Băluţă ieşea din altar şi ne ungea cu mir pe frunte. Ne vorbea aşa de blând şi aşa de bine mă simţeam după ce părintele mă ungea cu mir!.. 
  
Apoi, sâmbătă noaptea, tata şi mama ne luau la Înviere…Un alt moment solemn, când părintele Băluţă ieşea din altar cu o lumânare galbenă, mare, aprinsă: 
  
-Veniţi de luaţi luminăăă!..Avea părintele Băluţă o voce puternică, pătrunzătoare…Când cânta, simţeai cum ţi se uşurează sufletul şi se înalţă ca un fulg prin turla cea mare. 
  
-Veniţi de luaţi luminăă! Cu sufletele uşoare în zbor planat ieşeam din biserică în urma părintelui Băluţă. Afară, cu lumânările aprinse, în misterul nopţii, începea să cânte părintele cu vocea sa îngerească: Hristos a înviiaat! Uitam că suntem afoni sau nu prea ştim să cântăm şi intram în fiorul melodiei, dirijaţi de vibraţiile înălţătoare ale părintelui Băluţă. Şi acum mă cuprind acei fiori de câte ori mă duc la Înviere… 
  
Niciodată nu mi-am pus întrebări de ce făceau părinţi mei aşa. Ştiam că aşa trebuie să fie şi toate acele zile pline de farmec şi mister îmi produceau o continuă stare de fericire. 
  
Dar sărbătorile Paştelui? 
  
Dimineaţa când ne sculam, începea mama: hai, spălaţi-vă pe ochi ca să luaţi „paşti”! La streaşina bucătăriei, sub prispă, agăţat într-un cui, un pahar învelit cu un ştergar sau o batistă mare, înflorată, era plin cu „paşti” (vin cu bucăţi mici de pâine sfinţită). După ce ne spălam şi ne îmbrăcam frumos, ne închinam fiecare în linişte deplină şi tata ne dădea la fiecare câte o linguriţă de „paşti”. Era un moment plin de mister, când simţeai cu tot sufletul sacralitatea acelui ritual. Apoi, cu ochii sticlind de bucurie, alergam în bucătărie unde trona pe masă un coş de răchită poleită, plin cu ouă vopsite, ce râdeau la noi cu strălucirea culorilor. Alături, cozonacii galben-maronii ne făceau şmechereşte cu ochiul: hai, îndrăzniţi! „Încurajaţi”.ne repezeam spre ouă şi cozonaci. Mama ne dădea peste mâini: hoo, vandalilor, aşteptaţi să tămâiez şi să vă împărţesc! Hai, să vă închinaţi cu mine! Şi acesta era un moment solemn. 
  
În acele neuitate zile, strecurându-se printre florile albe de cais, razele blânde ale soarelui ne sărutau ochii şi obrajii, când înfulecam cozonac şi ouă roşii, sărind într-un picior. 
  
Acesta era Paştele nostru! 
  
Ba, nu! Mai erau caruselul, bărcile şi leagănul din Piaţă. Apoi, ţurca şi oina…pe săturate. Pe lângă toate astea şi bucuria să ai în buzunar un ou cu capul tare. Să spargi cu el toate ouăle celor din jurul tău. De regulă, te alegeai doar cu ciuda, că…tu erai cel cu ouăle sparte. Că nu reuşeai să spargi nici măcar un ou cu amărâtul tău, spart la prima ciocnire, în râsetele celor din jur. Off! Măcar unul să fi spart, măcar unul! De necaz, îl mâncai tot, aproape cu coaja. Îţi rămânea doar să priveşti cu invidie la deşteptul din faţa ta care ţi l-a făcut zob. Şi care făcea ravagii şi prin ouăle celor din jur, cu teribilul său de ou-minune: 
  
-Care mai aveţi, bă, ouă de spart? S-aveţi ce mânca. Hai, veniţi la băiatu’! Spargem pe gratis. 
  
Auzi la el, nemernicu’!..Când invidia chiar plesnea în tine, te repezeai la individul obraznic, îi dădeai peste mână, de se ducea oul-minune de-a dura pe jos, cu mare viteză. În râsul tuturor, aflai cu stupoare că minunea de ou era…de lemn…Truc vechi! Atunci urma o bătaie cu 
  
pumnii şi cu ouăle de prin buzunare, de zburau albuşurile şi gălbenuşurile, precum schijele proiectilelor. După asta, urma chelfăneala de la mama, când vedea în ce hal arăţi. Urechi înroşite, păruială, palme la fund…Ce fericit eram!.. 
  
Aşa ne apropiau de Dumnezeu părinţii noştri în acele zile sfinte, spre disperarea lui Ucigă-l Toaca, ce se străduia să ne abată din luminosul drum. Ce nu făcea Ticălosul ca să ne ispitească, să ne piardă! Ştia el că, oricât de curate, sufletele noastre tot mai aveau câte o scamă de păcat, măcar o părticică infimă de care să se agaţe şi să ne tragă înapoi spre el. Că noi nu ştiam cum ne ispiteşte şi ce metode foloseşte. Fără să vrem îi cădeam în ispită şi urmam sfaturile lui mizerabile, spre mâhnirea Domnului care se sacrifica şi învia pentru noi. 
  
Aşa mi s-a întâmplat într-un an, să cad în ispita necuratului, fără să vreau, fără să ştiu. Să fi fost în clasa a doua?.. Sau a treia?..Nu mai ţin minte. Aveam un coleg, vecin pe aceiaşi uliţă, unul, Mărin al lui Papin. Cum Săptămâna Mare se apropia, îi spun: 
  
-Vrei, Mărine, să mergi cu mine după Câţu-Mâţu? 
  
-Îhî!a spus bucuros Mărin. 
  
Înarmaţi cu clopoţei şi un coş de răchită, am plecat pe uliţă strigând la fiecare poartă cunoscuta cimilitură. Încet, încet, coşul se umplea. Aproape se apropia de jumătate. Gospodinele veneau la poartă zâmbitoare şi toate ne dădeau cuvenitele ouă. Cum s-ar zice azi, afacerea mergea şnur. Când, deodată, ca din senin, ne-a apărut în cale un bărbat tânăr, s-a uitat în coşul nostru şi a mustăcit cu prefăcută mirare: numai atâtea aţi strâns, mă? 
  
-Păi…nu sunt destule? am întrebat noi miraţi. 
  
-Cum să fie, mă? s-a răstit la noi nea Mitică (aşa îl chema pe bărbat:Mitică al lui Dore). Cum să fie destule? Dacă le împărţiţi, ştiţi cât de puţine rămân? 
  
Eu şi cu Mărin ne-am mirat ca blegii, uitându-ne în sus la el. 
  
-Ce vă uitaţi aşa la mine? ne-a repezit nea Mitică. E clar că voi nu ştiţi cum să strigaţi, ca să vă dea femeile mai multe ouă! 
  
-Ba ştim! ne-am îmbăţoşat noi. 
  
-Ce ştiţi, mă, ce ştiţi? se prefăcu mirat nea Mitică. 
  
-Cum se strigă la Câţu-Mâţu! am răspuns, siguri pe noi. 
  
-Cum se strigă, mă, cum se strigă? a insistat nea Mitică. 
  
Atunci ne-am umflat şi am tras un „Câţu-Mâţu/ două ouă-ncondeiete…” de am speriat un miel ce dormea lângă un gard. 
  
-Ştiam eu că habar n-aveţi! a dat din mână a lehamite nea Mitică. Iar am luat poziţia de viţel, cu ochii-n sus la nea Mitică. Făcând pe supăratul, ni s-a adresat, ridicând o sprânceană: 
  
-Bă! Vreţi să umpleţi coşul cu ouă? Vreţi să vină femeile la poartă cu ciurelul plin? 
  
-Vrem! am strigat noi, foarte convinşi. 
  
-Atunci -a ridicat din nou sprânceana nea Mitică- strigaţi, mă, aşa cum trebuie! 
  
-Cum trebuie? am întrebat, cu mutre de viţei curioşi. 
  
-Uite-aşa: „Câţu-Mâţu-ntoarce pârţu/Două ouă-ncondeiete/Pune-o bine pe perete/ Una mie, una ţie/Una de tovărăşie”. 
  
Eu şi Mărin ne-am uitat ca proştii unul la altul. Nu pricepeam nimic. Dacă a văzut că nu eram convinşi, nea Mitică iar ne-a zgândărit la coarda sensibilă: 
  
-Bine, mă, nu ziserăţi că vreţi să umpleţi coşul? 
  
-Ba, vrem! am răspuns noi, bosumflaţi. 
  
-Păi, atunci, ia ziceţi după mine: „Câţu-Mâţu-ntoarce pârţu…” 
  
-Hă, hă, hă! râd eu. Da’…de ce „întoarce pârţu?” 
  
-E, nu vreţi, nu vreţi! s-a prefăcut supărat nea Mitică. De ce îmi pierd eu timpul cu voi, dacă nu vreţi să umpleţi coşul? Şi dădu să plece. Dar lăcomia…viermele acela care roade pe toţi oamenii, muşcă şi din creieraşul lui Mărin, care se repezi la mine: 
  
-Ce făcuşi, mă? L-ai supărat pe nea Mitică! 
  
Atunci şi eu, ros de acelaşi vierme ca Mărin, am alergat după nea Mitică: 
  
-Stai, nene, nu te supăra! Cum ziseşi că trebuie să strigăm? 
  
Nea Mitică m-a privit sictirit, făcându-mă să cred că se lasă greu convins. Spuse, aproape oftând: bine, mă, hai să vă spun! Şi ne mai spuse o dată versurile scârboase, repetând supărat la sfârşit: acum, aţi priceput, mă, aţi priceput? 
  
Pe mine tot mă mai rodea îndoiala: 
  
-Da’ de ce să spunem, nea Mitică, „întoarce pârţu’”? 
  
Mustăcind, nea Mitică a explicat filosofic: 
  
-Băă, se vede că voi nu ştiţi pe unde face găina oul! 
  
-Ba ştim! am răspuns noi într-un glas. 
  
-Pe unde, mă, pe unde? a insistat nea Mitică. 
  
-Pe la fund! am răspuns iar, într-un glas, ca nişte şcolari premianţi. 
  
-E, păi tocmai asta e! prinde nea Mitică spirifanţul oului. Ăla e pârţu’ găinii, băă! Ca să facă oul, ea întoarce pârţu’. Şi ca să facă tot mai multe, trebuie să o pui bine pe perete! Uite-aşa! Şi făcu rapid o mişcare complicată cu mâinile, din care nu pricepurăm nimic. 
  
După această peroraţie, nea Mitică iar a ridicat filosofic din sprânceană: 
  
-Ei, acum aţi priceput? 
  
-A-haa! am exclamat noi, iluminaţi de explicaţia savantă a lu’ nea Mitică. 
  
-Adică…spun eu, trăgând concluzia, asta era! Pârţu’ de la găină care face ouă! a-haa!..Adică, de la găini! A-haa! 
  
-Păi, cum!? a zâmbit nea Mitică, mirat şi el de concluzia descoperită de mine. Ca să ne întărească priceperea, ne-a mai spus: 
  
-Când vă duceţi acasă, să vă uitaţi la găini cum fac ele ouă şi să vedeţi cum le iese pe la pârţ’… Dacă le aşezaţi pe perete, aşa cum v-am arătat, o să vedeţi câte ouă fac… 
  
-A-haa! am mai exclamat noi, foarte convinşi. 
  
-Hai, acum învăţaţi strigătura, că n-am timp de voi! ne-a repezit nea Mitică. 
  
Şi dobitocii de noi, foarte sârguincioşi, am învăţat pe de rost tâmpitele versuri, menite să ne umple coşul cu ouă. După ce s-a asigurat că le-am învăţat bine, nea Mitică s-a uitat la noi şi ne-a spus: 
  
-Uite, mă! acum mergeţi la poarta aia cu gard nou şi faceţi strigarea pe care v-am învăţat! Acolo este o femeie miloasă. Tare miloasă! Când o să vă audă ce-i spuneţi, vă umple coşul cu ouă. O să luaţi ouă… şi în buzunare! 
  
Zâmbeam, cu ochii lucind de lăcomie… 
  
-va urma- 
  
Referinţă Bibliografică:
povestirea CÂŢU-MÂŢU (partea-ntâi) / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1549, Anul V, 29 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!