Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1542 din 22 martie 2015        Toate Articolele Autorului

MĂRŢIŞOR-26-ultimul episod
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Stimaţi cititori, 
  
Aşa cum am promis, că voi îngheţa publicarea dacă interesul cititorilor va coborâ la zero grade, când s-a ivit acest fenomen am încetat şi eu să mai public ultimele trei capitole din romanul MĂRŢIŞOR. Ulterior, am văzut că sunt cititori interesaţi să mai citească în continuare romanul. Din respect pentru aceşti cititori, dar şi din dorinţa de a nu-i plictisi, public în acest ultim episod doar un un fragment din penultimul capitol (XXXI) şi integral ultimul capitol (XXXII). 
  
Fragment din cap.XXXI 
  
Distrugerea Palatului de Gheaţă Veşnică 
  
Dacă văzu Cotoroanţa că şi ultima babă a devenit stâncă, îşi dădu seama că i-a venit rândul. Ca să nu aibă soarta celorlalte, îşi aruncă javra pe mătură şi, pe furiş, printr-o ferestruică dintr-un turn, zbură spre Ţara de Fum, blestemând şi înjurând. 
  
După ce termină cu toate babele, Mărţişor intră în Palatul de Gheaţă Veşnică. Scotoci prin toate cotloanele şi văzu că e pustiu. Ieşi afară din palat. Cioroipanii, care se transformaseră în ciori obişnuite, zburau cuminţi şi îl urmăreau cu atenţie, cârâind discret şi codificat. Mărţişor se întreba unde îl poate găsi pe Ghiocel şi dacă mai este viu. Se duse pe platoul de gheaţă unde erau stâncile babelor şi îl dezgheţă, apărând pe loc un covor verde smălţuit cu flori. Căută peste tot, printre stânci, dar nu-l găsi pe Ghiocel. Măi, să fie! Dacă a fost şi el aruncat în Temniţa Troienelor Uriaşe? Asta era! Şi plecă spre Troiene. Când îl văzu, Nămeţilă se gândi să facă pe eroul. Unde porni la luptă spre Mărţişor, zdupăind şi zdroncănind cu avalanşele de zăpadă după el. Furios, arunca în Mărţişor cu bolovani uriaşi de zăpadă. Nămeţilă urla ca turbatul, iar zevzecul de Pui de Ger, ţopa-ţopa pe lângă el, suflând din buci, închipuindu-şi că nenea este invincibil. Aoleu! Păi treaba asta îl supără tare pe Mărţişor, care îşi aduse aminte cum i-a răsturnat în cap Nămeţilă un munte de zăpadă. De data asta scoase paloşul fermecat şi trăsni dintr-o lovitură pe uriaşul dobitoc, cât şi pe ticăitul de lângă el. În câteva secunde, pe mătăhălos îl transformă într-un munte cu trei stânci ţuguiate în vârf, iar lângă el, Pui de Ger deveni un pietroiaş, din care ţâşni un izvor cu apă cristalină. Cojoacele de zăpadă căzură de pe uriaş, rostogolindu-se în avalanşe. 
  
Ajuns în faţa Temniţei cu Troiene, pe Mărţişor îl cuprinse emoţia. Îşi aduse aminte de bieţii nenorociţi care l-au încurajat şi l-au ajutat să evadeze, sperând că vor scăpa şi ei. Apoi alunul… şi falnicii brazi… Furios, începu să lovească cu paloşul lacătele de gheaţă ale temniţei şi să arunce fulgere din paloş în troiene. Acestea începură să se topească şi să curgă în torenţi pe fundul prăpastiei. Emoţiile îl gâtuiau… nu mai putea respira… Da! Pe aici a fost… Pe aici a suferit…Şi nenorociţii care l-au ajutat… Şi au sperat… Dar ceaţa dezamăgirii i se învălui pe ochi când văzu ieşind la iveală numai copaci rupţi, crengi uscate, rupte, iar printre ele… schelete… schelete… Privi cufundat în fioroasa şi misterioasa tăcere. Prelunga tăcere…sfâşiată uşor de clipocitul şuvoaielor din fundul prăpastiei. Începu să strige disperat: 
  
- Unde sunteţi voi, fraţi de suferinţă? Unde eşti, alunule? Şi voi, falnici brazi? 
  
Ecoul transmise întrebările din stâncă în stâncă, până în hăul prăpastiei, dar răspunsul îl dădu doar clipocitul şuvoaielor. 
  
Mărţişor începu să caute printre copacii rupţi, printre schelete, strigând disperat: 
  
- Unde sunteţi voi, cei care m-aţi ajutat? Unde sunteţi voi, salvatorii mei? Am venit cu libertatea voastră! 
  
Reverberaţiile ecoului se agitară din stâncă în stâncă, liniştindu-le doar clipocitul şuvoaielor din hăuri. Mărţişor nu ştia ce să mai facă. Să plângă cu disperare? Să urle de durere? Să trăsnească văzduhul cu paloşul? Se resemnă. Mai avea speranţa să găsească trupul lui Ghiocel. Coborî în prăpastie, scotocind pe sub fiecare trunchi de copac. Degeaba. Când nu mai avu nici o speranţă, observă sub un copac delicata floare cu clopoţel alb. 
  
-O, Doamne! zise Mărţişor. Acesta-i sufletul lui Ghiocel! Să-l rup şi să-l duc iubitei? Nu! Ar însemna ca Ghiocel să moară a doua oară! Se gândi să-i spună Primăverii şi ea să hotărască dacă-l transformă din nou în om sau va rămâne pentru totdeauna floare. 
  
Furios, se întoarse la Palatul de Gheaţă Veşnică. Mânia îl cuprinse când văzu zidurile acestuia sclipind sfidător. Nuuu! Trebuia să dispară acest simbol al ticăloşiei. Şi trăsni de mai multe ori zidurile semeţe, transformându-le într-un conglomerat de stânci golaşe. Apoi, cu soldaţii săi, porni la vale, spre câmpie, acolo unde îşi lăsase iubita şi armatele de luptători. Când ajunse, toţi îl întâmpinară cu urale ca pe un învingător ce era. 
  
Dar prinţesa observă că este trist şi zâmbeşte forţat. Îl întrebă care este pricina supărării lui. El răspunse îngândurat: 
  
- Cum să nu fiu supărat dacă nu i-am găsit vii pe cei care am vrut să-i eliberez din Temniţa Troienelor Uriaşe. Pe salvatorii mei, pe cei care s-au luptat cu slujitorii ticăloasei? Nu l-am găsit în viaţă nici pe Ghiocel, viteazul tău vestitor. Sufletul lui s-a transformat în floare şi nu l-am rupt. A fost destul de chinuit, săracul! 
  
- Asta era! zâmbi Primăvara şi ea întristată de aceste veşti. E mai bine ca Ghiocel să rămână floare şi să-i bucure pe cei din jur cu frumuseţea lui, în veci să rămână simbolul sosirii mele. Iar salvatorii tăi… Dacă vrei, voi transforma şi sufletele lor în gingaşe flori ale speranţei şi veseliei, în brebenei, toporaşi şi viorele. 
  
- Aşa să faci, iubita mea! Sacrificiul lor să nu fi fost zadarnic, iar visele lor să aducă bucurie şi fericire în sufletele celor care le vor vedea! 
  
Se îmbrăţişară şi se sărutară fericiţi. Apoi alergară la prietenii lor credincioşi – Norocel, căpitanul Zefir, Nor Alb şi ceilalţi. Împreună se veseliră, jucară şi plecară mai departe prin toată împărăţia, revărsând lumina şi căldura mult aşteptate. Câmpiile şi grădinile se îmbrăcau în veşminte strălucitoare de verdeaţă şi flori, toate vietăţile şi oamenii întâmpinându-i cu urale. 
  
Bătrânul pom, care n-a vrut să înflorească atunci când a venit prima dată Primăvara, abia acum îşi dezmorţi crengile şi îşi puse veşmânt de floare. Tânărul pom, care râsese de el, avea florile ucise de Viscorilă, chircite şi căzute moarte. Începu să plângă îndurerat, de ciudă, când îi vedea pe ceilalţi cu veşmânt proaspăt de floare. 
  
Bătrânul pom, care-l dojenise, îl mângâie: 
  
- Hai, nu fi trist! Aşa am fost şi eu la tinereţe. Ia de la mine, din povara albă, că sunt prea bătrân să le mai duc pe toate! 
  
- Mă iartă, bătrâne! zise pomul tânăr, ruşinat. Neascultarea n-am s-o mai repet şi păţania mea voi spune-o şi altora. 
  
Şi îmbrăcă veşmântul de floare dăruit, cu multă sfială şi umilinţă. 
  
Capitolul XXXII 
  
Nunta lui Mărţişor cu Primăvara 
  
  
n timp ce Mărţişor şi Primăvara, cu prietenii lor credincioşi şi trupele de luptători cu raze, alergau prin ţară, în palatul său, Soare-Împărat devenea tot mai trist, mai nervos şi se supăra la cea mai mică prostie făcută de căpitanul Foc Nestins. Nu-i mai intrau în voie nici ceilalţi slujitori rămaşi cu el, pe care-i considera nătângi, dobitoci şi inutili. Degeaba globul său fermecat, degeaba fericirea şi bucuria supuşilor din împărăţia sa. Sufletul său şi gândurile sale alergau disperate după prinţesa lui dragă. Mai veneau şi regretele târzii după femeia iubită şi părăsită. 
  
Într-o bună zi se pomeni strigând: “Gata! Nu mai rezist!” Fără să mai spună ceva cuiva, încălecă superbul său cal alb fermecat şi zbură în viteză spre sătucul uitat, la scumpa lui soţie părăsită. 
  
Umblând zvonul că a sosit Primăvara, fiica lui Soare-Împărat şi în acel sat al Speranţei, unde pomii îmbrăcaseră straie de floare, casele râdeau prin ferestre, grădinile zâmbeau cu sclipiri de floare şi joc de fluturi, fetele cântau de dor pe prispe, iar copiii se zbenguiau cu iezii şi cu mieii. 
  
Numai căsuţa Durerii, de la marginea satului, avea ferestrele triste, iar grădina pustie şi uscată. Pe prispa casei, maica Durere stătea pe un scăunel, rezemată în baston, privind îngândurată în gol. Izvorul lacrimilor îi secase. Din căsuţă apăru şi frumoasa Speranţa, slăbită, cu cearcăne la ochi, cu fire albe la tâmple, dar şi cu frumoasele plete blonde ondulate revărsate pe umeri. Rezemându-se de un stâlp al prispei, caută spre cer cu ochii trişti. Privind-o, maica Durere îi spuse bocind: 
  
- Degeaba aştepţi, fata mea!… Degeaba aştepţi!…Te-a părăsit… te-a uitat… Ne-a lăsat cu ochii în vânt… cu sufletul în ger… cu inima pustie… Biata de tine!… Degeaba aştepţi! 
  
- Mai termină, mamă, cu bocetele! Cu lacrimile şi blestemul, mi-ai alungat iubitul şi mi-ai pustiit sufletul. 
  
- Tot eu sunt de vină că ticălosul are sufletul otrăvit? 
  
- Taci, mamă, şi lasă-mă să-l aştept! Lasă-mă să cred că vine! Trebuie să vină… Trebuie să aştept… 
  
- Cât să mai aştepţi? Până vei muri? 
  
- Dacă asta este soarta mea… Trebuie să cred că va veni! 
  
- Aştepţi degeaba, amărâto! Mereu vei aştepta, mereu voi plânge durerea ta… 
  
Durerea iar începu să plângă, în timp ce Speranţa căta cu ochii trişti prin cer, strângând în braţe stâlpul prispei. Deodată, apăru la orizont, plutind prin cer pe calul său înaripat, Soare-Împărat. Ateriză în mijlocul uliţei, spre uimirea femeilor care alergaseră la garduri să privească minunea de bărbat în armura aurie şi mantia purpurie, cu globul de aur în mână, cu faţa zâmbitoare. Văzându-l, Speranţa a strigat: 
  
- Nu mai plânge, mamă! A venit şi Soarele meu! 
  
Gâtuită de emoţie, Speranţa a alergat spre poartă cu braţele întinse. Soare-Împărat alergă şi el spre Speranţa, îmbrăţişând-o. Se sărutară prelung, de mai multe ori. El îi şopti: 
  
- Ce mult te-am dorit!.. 
  
Ea îi răspunse plângând: 
  
- Ce mult te-am aşteptat!… 
  
Apoi, cei doi intrară pe poartă, zâmbind pierduţi, ţinându-se de mână. După fiecare pas, grădina prinse viaţă. După primul pas, înfloriră zambilele. Mai făcură un pas şi înfloriră narcisele şi iasomia. Încă un pas şi se aprinseră lalelele. După alţi câţiva paşi, liliacul şi bujorii salutară pe împărat cu sclipiri de floare. Când ajunseră în faţa casei, trandafirii se revărsară pe toţi stâlpii prispei, inundând grădina cu parfum şi culoare. Toţi pomii din curte se înveşmântară-n floare şi îşi umplură crengile cu păsări care nu mai conteneau să cânte. 
  
Ei, dar scena asta intimă n-a rămas neobservată. Gardurile şi ferestrele vecine au făcut ochii mari şi au ciulit urechile, cu şuşoteli: 
  
- Văzuşi, fă, că veni? 
  
- Păi! Şi-nflori grădina toată, zău aşa! 
  
- Da, smiorcăita de mă-sa… Baba, de…Mai plânge? 
  
- Păi, n-o lasă fie-sa, ca să nu mai plece… 
  
Uite-aşa, bârfa plutea pe aripi de zvon şi zbură cu viteza gândului, fluturând şi chiuind prin toate urechile întâlnite în cale. Astfel că vestea ajunse rapid la urechile slujitorilor Primăverii. Toţi se bucurară nespus de mult. Mai ales vrăjitorul Rază de Vis simţi că acest eveniment îi oferă prilejul să joace din nou rolul principal. Alergă într-un suflet la Mărţişor şi Primăvara, spunându-le entuziasmat: 
  
- Dragii mei, scumpul nostru stăpân s-a reîntors la prea frumoasa Speranţa, mama Alteţei Voastre. Ăsta-i un prilej de mare bucurie şi petrecere. Eu zic să mergem cu toţii să-i înveselim cu bucuria noastră. 
  
Ştirea şi mai ales propunerea lui Rază de Vis stârniră entuziasmul Primăverii şi al prietenilor săi. 
  
- Să mergem, să mergem! strigau bucuroşi cu toţii. 
  
Primăvara bătu din palme şi spuse: 
  
- Gata! Plecăm chiar acum! 
  
Începu foiala. Alergătură. Agitaţie mare. Mărţişor, Primăvara şi Norocel se urcară în trăsura aurită trasă de cei doisprezece porumbei de argint. Slujitorii şi soldaţii din garda căpitanului Zefir, în frunte cu acesta, îi urmară călări pe caii lor înaripaţi. Alaiul avea în frunte pe Nor Alb, cu ceata sa de voinici, şi pe Rază de Vis, cu mantia sa strălucitoare în mii de nuanţe. 
  
Ca de obicei, alaiul Primăverii era urmat de o mulţime uriaşă de păsări, fluturi, roiuri de albine, milioane de gângănii, căprioare, iepuri şi multe alte vietăţi. Era o revărsare în iureş de cântec şi de dans. Pe unde trecea, prin câmpii, păduri şi lunci, prin sate şi oraşe, alaiul era întâmpinat cu urale şi aplauze: 
  
-A sosit Primăvara! A sosit Primăvara cu Mărţişor! 
  
- Trăiască Mărţişor cu Primăvara! 
  
Ameţiţi de atâta entuziasm şi veselie, tot mai mulţi copii, flăcăi şi fete mari, dar şi păsări şi turme de oi cu mieluţii lor, se alăturau alaiului, cântând şi jucând fiecare în felul său. 
  
Un bătrân uimit, dar curios, îi întrebă: 
  
- Unde mergeţi, măi zănaticilor? 
  
- La nunta lui Mărţişor cu Primăvara! răspunse un flăcău. Aşa se răspândi zvonul şi acum toţi ştiau unde merg. Nimeni nu-şi mai bătea capul să afle de ce a plecat de acasă şi s-a prins în vârtejul alaiului. Cine stătea să-i mai contrazică? Întreba câte un nedumerit: 
  
- Chiar se însoară Mărţişor cu Primăvara? 
  
- Vezi bine! răspundeau cei din jur. N-ai auzit că mergem toţi la nunta lor? 
  
- Unde are loc nunta? întrebă o fată. 
  
- Păi, acolo, unde mergem! 
  
- Unde mergem? 
  
- N-ai înţeles? La nunta lui Mărţişor cu Primăvara, răspundeau cu toţii, convinşi. 
  
Mărţişor şi Primăvara nu mai pridideau cu salutările şi bezelele, aruncând flori în dreapta şi-n stânga. Habar nu aveau că ei merg la nunta lor. De aceea, nimeni n-a observat că în urma alaiului Primăverii se alăturară mai multe alaiuri de nuntă, cu miri şi mirese, vornicei, tarafuri de lăutari, toţi în căruţe frumos împodobite, cu coviltire de salcie înflorită, cu liliac şi bujori pe la loitre, spiţele roţilor cu brebenei şi viorele , trase de căluţi cu hamuri de mătase ţintuite cu bujori, lalele şi zambile. 
  
În căruţe, flăcăi şi fete mari chiuiau şi dansau în cântec de vioară şi ţambal. Întreba câte un bătrân mirat: 
  
- Încotro, măi nebunaticilor? 
  
- La nunta lui Mărţişor! Hai cu noi, tăicuţă! Şi râdeau cu toţii în hohote. 
  
Uite aşa alaiul veseliei ajunse în sătucul uitat, revărsându-se în curtea Speranţei, care se dovedi neîncăpătoare. Majoritatea rămase pe uliţele satului, cu toată larma şi chiuiturile. Mulţi continuară drumul pe valea unui pârâu, până pe malul lacului, la marginea pădurii, într-o poiană, unde începu petrecerea. 
  
Ei, dar când văzu Speranţa mândreţea de fată ţinând de mână flăcăul cel chipeş şi alături flăcăiaşul cel frumuşel ca un paj, rămase mută de bucurie şi emoţie. Ochii îi înotau în lacrimi, zăgăzuite de zâmbetul ce-i înflori pe faţă. 
  
Soare-Împărat îşi sărută fiica, apoi pe Mărţişor şi pe Ghiocel. Îi luă de mână şi se duse cu ei la frumoasa Speranţa, zicându-i: 
  
- Ţi-am adus, draga mea, comoara iubirii noastre! 
  
- Îţi mulţumesc, Soarele meu! spuse Speranţa care îmbrăţişă pe Primăvara, murmurând: Copila mea! Copila mea! 
  
Apoi se întoarse spre Mărţişor, spunându-i: 
  
- Îţi mulţumesc şi ţie, voinicule, pentru bucuria care mi-ai adus! Poftiţi cu toţii în casă! Să se bucure de voi şi mama! 
  
În acest timp, afară, pe uliţe, era o hărmălaie de nedescris. Căpitanul Zefir şi soldaţii săi abia mai făceau faţă să menţină ordinea. Ce se întâmplase? O ceată de flăcăi, îmbrăcaţi ca Mărţişor, cu cămăşi înflorate, cu pene de păun la pălărie, cu brâuri late, călări pe cai, cântau şi chiuiau, zicând că ei merg la măritul Soare-Împărat să-i ceară pe mândra Primăvară ca să-i fie soţioară chipeşului Mărţişor, care-aşteaptă cu mult dor… Iar la astă nuntă mare, să poftească mândrul Soare! Şi dă-i chiote şi pocnete de bici! 
  
Căpitanul Zefir rămase cu gura căscată, uluit de ce-auzea, dar şi contrariat că flăcăii voiau musai să treacă de cordonul format de soldaţii din garda sa, ca să meargă… la măritul împărat. 
  
Îngrijorat, întrebă pe un soldat: 
  
- Ce vor zurbagii ăştia? 
  
- Trăiţi, dom' căpitan! Vor s-o răpească pe prinţesă şi s-o ducă la o nuntă din poiană. 
  
- Ce poiană, mă? Ce fel de nuntă? 
  
- Spun că aşa au poruncă de la Mărţişor. Aşa au primit ei vestea. 
  
- Ce veste, mă? Cine le-a spus tâmpenia asta? 
  
- Zvonacii şi Răspândacii. Că ăştia cică ar fi cavalerii lui Mărţişor. Aşa mi-a spus unul. Dar eu nu i-am văzut. 
  
Căpitanul Zefir zâmbi, pricepând şolticăria, şi zise soldatului: 
  
- Taci, mă! Pe ăştia n-o să-i vezi niciodată. 
  
Apoi se îndreptă spre ceata de flăcăi voioşi, care chiuiau şi plezneau din bice, iar din când în când pupau o ploscă. Căpitanul îşi zise că flăcăii poate beau vreo licoare de raze, dăruită de maestrul Rază de Vis. Îl ştia ce poate. Astfel că le adresă întrebarea: 
  
- Licoare de raze, flăcăi? Licoare de raze? 
  
Flăcăii se zgâiră la el. 
  
- Ce raze, dom'le? Asta-i ţuică de-a noastră, de la mama butucului. Trăsnet! Ia şi matale o gură, să-ţi trosnească urechile. Hai! Să trăiască mirii şi măritul împărat! 
  
Căpitanul Zefir duse plosca la gură şi sorbi o înghiţitură din lăudata licoare. Simţi o vijelie în creier, flăcări în gură, ceaţă în ochi şi astupătură în gât. Începu să tuşească în spasme, spre satisfacţia flăcăilor care râdeau cu hohote. După ce se liniştiră, căpitanul Zefir îi întrebă: 
  
- Cine sunteţi, măi flăcăi? Şi ce vreţi voi? 
  
- Noi suntem vorniceii şi avem poruncă să luăm mireasa, s-o ducem la mirele nostru, voinicul Mărţişor. 
  
După cum le luceau ochii şi convingerea din glasul lor, căpitanul îşi dădu seama că orice clarificare a situaţiei era zadarnică. Astfel că intră în jocul lor, spunându-le: 
  
- Apoi, măi fârtaţi, la Majestatea Sa Soare-Împărat nu se ajunge aşa, cu una, cu două, că nu-i un fitecine. El este ditamai împăratul şi se supără rău dacă este deranjat. Aşa că… eu vă sfătuiesc să fiţi cuminţi, să aşteptaţi până vă vestesc eu primirea la împărat. Altfel se lasă cu trăsnete. 
  
Flăcăii făcură ochii mari şi întrebară: 
  
- Şi noi? Ce facem dacă nu ne primeşte? Că ne-aşteaptă Mărţişor să-i ducem mireasa. 
  
- Până mă întorc eu cu aprobarea, voi cântaţi şi vă bucuraţi. Că plosca mai are… 
  
- Ţuică! Spuseră flăcăii într-un glas, râzând în hohote. 
  
Îi lăsă în veselia lor şi alergă spre casa Speranţei. În curte, sub cireşii înfloriţi, pe un covor cu iarbă moale, smălţuit cu viorele, brebenei şi micşunele, Soare-Împărat se legăna într-un fotoliu de trandafiri cu o cupă de cristal în mână, în care albinele turnau nectar. În jurul lui erau demnitarii lui dragi, Nor Alb şi Rază de Vis, cufundaţi în reverie. Pe un scăunel, Speranţa sta ghemuită la picioarele lui, mângâindu-i genunchii. Aproape de ei, Mărţişor cu Primăvara şi Norocel se jucau cu o ceată de flăcăi şi fete. 
  
Acest tablou idilic îl descumpăni pe căpitanul Zefir. Cum să spună el întâmplările de pe uliţă? Însă, împăratul, văzându-l, cum era în bună dispoziţie, îl invită: 
  
- Apropie-te, căpitane, şi ia o cupă de nectar! Ia, spune, ce-i cu veselia de pe uliţă? 
  
Bietul Zefir nu putea să spună că a băut ţuică. Aşa că îngăimă: 
  
- Iertare, Majestate, dar trebuie să vă aduc o veste! 
  
- Ce veste? întrebă împăratul. 
  
- Oamenii de prin aceste locuri vor să facă nunta lui Mărţişor cu Primăvara într-o poiană de lângă lac şi vă invită să le onoraţi nunta. 
  
- Păi n-am petrecut noi în Grădina Fericirii Veşnice? 
  
- Mă iertaţi, Majestate, dar acolo a fost petrecerea noastră. Aici, bieţii oameni s-au bucurat de venirea voastră şi vor să fie şi ei fericiţi, să petreacă după obiceiul lor la nunta lui Mărţişor. 
  
Bine dispus, împăratul spuse zâmbind: 
  
- Dacă vor nuntă,… să fie nuntă! 
  
Speranţa sări în sus, îmbrăţişându-l: 
  
- N-am îndrăznit şi bucuria asta, Soarele meu! Porunceşte să se facă nunta după obiceiurile noastre! 
  
Soare-Împărat ridică mâna, spunând celor din jur: 
  
- Să înceapă nunta după obiceiul locului şi să ne veselim! 
  
Văzându-l vesel, căpitanul Zefir îndrăzni: 
  
- Majestate, o ceată de flăcăi, numiţi vornicei, vă roagă să-i primiţi ca să vă ceară mâna prinţesei pentru prietenul lor, Mărţişor. Îi primiţi? 
  
Soare-Împărat, bine dispus, râse. 
  
Căpitanul se adresă şi lui Mărţişor: 
  
- Prietene, hai la poartă, că acolo trebuie să-ţi aducă mireasa! 
  
Mărţişor râse, îl luă pe Norocel de mână şi merse la poartă cu căpitanul Zefir. Căpitanul alergă la ceata vorniceilor: 
  
- Gata, flăcăi, împăratul vă primeşte, dar să fiţi cuminţi, să nu vă faceţi de râs! 
  
Vorniceii unde nu începură să chiuie, lăutarii să cânte mai cu înverşunare şi tot alaiul se îndreptă spre curtea Speranţei. Dar aici intrară numai cei curajoşi, ceilalţi rămânând pe uliţă. 
  
Când văzură împăratului aşa de orbitoare, vorniceii pierdură curajul, căzură la pământ şi nu mai îndrăzniră să ridice privirea. Numai unul, mai curajos, îndrăzni să se ridice. Se apropie de împărat şi căzu în genunchi. Începu să spună oraţia de nuntă, cam bolborosită, din care împăratul nu înţelese mai nimic, în afară de ultimele vorbe spuse mai clar: ”Şi-ţi dăruim, luminate Împărate, inimile noastre toate, iar din partea mândrului nostru frăţior, prea frumosul Mărţişor, inima lui cea caldă şi mare, încărcată cu mult dor, pentru mândra Primăvară ce-o doreşte soţioară. D-aia am venit acuma, ca să-i cerem fetei mâna, pentru Mărţişor mireasă, duioasă şi drăgăstoasă. Iar nouă, mărite Soare, încălzeşte-ne ogoare, luminează casele, fă să crească spicele, adu-ne belşug pe masă, copilaşii să ne crească. Adu pace, bucurie! Dumnezeu să ni te ţie!” 
  
Tăcu oratorul, lăsând capul în jos, răsuflând uşurat şi bucuros că a terminat fără să se încurce. Între timp, căpitanul Zefir o luă de mână pe prinţesă şi o duse la Soare-Împărat, căruia îi şopti: 
  
- Majestate, daţi mâna prinţesei vornicelului orator! 
  
Soare-Împărat se amuză pentru că jocul începu să-i placă: 
  
- Apropie-te, oratorule, că-mi plăcu ce spuseşi! Dacă mândrul vostru frăţior aşteaptă cu-atâta dor, ca să-i dau de soţioară mândra noastră Primăvară, ei bine, uite că sunt de acord şi vă dau mâna fetei. Dar să aveţi grijă de ea, că de mulţi este râvnită şi s-ar putea s-o pierdeţi. 
  
- Mulţumim, Măria Ta! ziseră şi ceilalţi oratori, ridicându-se de jos. O vom păzi ca lumina ochilor şi o vom duce fratelui nostru Mărţişor să-i fie mireasă. 
  
Vorniceii o luară de mână pe prinţesă în uralele şi ovaţiile celor din curte şi de pe uliţă. Taraful de lăutari începu să cânte „Ia-ţi, mireasă, ziua bună!” Auzind cântecul, Primăvara avu un sentiment de emoţie şi obrajii i se îmbujorară. O copleşi acest sentiment de despărţire când abia o întâlnise pe mama sa. Se smuci din mâinile vorniceilor şi-l îmbrăţişă pe împărat, plângând, şoptindu-i alintată: 
  
- Iartă-mă, tată, dacă te-am supărat! 
  
Apoi se duse şi la Speranţa, o îmbrăţişă, şoptindu-i: 
  
- Abia am venit şi acum trebuie să plec! Te iubesc mult, măicuţa mea! 
  
Speranţa lăcrimă, şoptind: 
  
- Lasă! Fii fericită, fata mea! 
  
Apoi o luă de mână, o duse la vornicei, zicându-le: 
  
- Să aveţi grijă de ea ca de cea mai gingaşă floare! Se ofileşte la cea mai slabă adiere de răutate. 
  
Vorniceii o luară cu sfială de mâini şi plecară spre poartă. Lăutarii reîncepură cântecul „Ia-ţi, mireasă, ziua bună!” 
  
La poartă, Mărţişor întinse mâinile să-şi primească mireasa, dar vorniceii se opuseră: 
  
- Stai, ginerică, nu te grăbi! Noi ţi-am adus o mândreţe de mireasă, dar tu ce ne dai? 
  
Mărţişor realiză că n-are ce să le dea. Nici măcar inima sa mare, care o dăruise prinţesei. Zâmbi încurcat: 
  
- Păi… ce să vă dau? N-am… nimic! 
  
- Ba ai! Zise un vornicel mai obraznic. Dă-ni-l pe prietenul tău! Norocul tău! 
  
- Aşa e, săriră ceilalţi, să avem şi noi Norocul tău! 
  
Şi începură să se îmbulzească, să-l tragă de mână, de cămaşă, încât bietul Norocel începu să ţipe, plângând: 
  
- Nu mă lăsa, nene, nu mă lăsa! Ăştia sunt răi şi obraznici. 
  
Primăvara rămase stupefiată şi furioasă de întorsătura jocului. Mai ales că, alături, se ţinea scai de ea o babă care îi tot şoptea la ureche, stropind-o printre dinţii rari: 
  
- Fă, fato! Mireasa pune flori în piepturile nuntaşilor. Aşa-i obiceiul. Auzi, fă, fato? 
  
Primăvara era înciudată pe sâcâitoarea de babă şi pe vorniceii obraznici, vornicei care-i umileau iubitul cu tocmeala lor. Ce era să facă? Vreo vrajă? Imposibil. Atunci îi veni o idee salvatoare să împace şi baba şi vorniceii. Se întoarse către bătrână: 
  
- Ai dreptate, măicuţă! 
  
Apoi către vornicei: 
  
- Şi voi aveţi dreptate, iubiţii mei cavaleri. 
  
Vorniceii se întorc către ea, lăsându-l pe Norocel. Primăvara continuă: 
  
- Iubitul meu este sărac, dar generos. El ar dori să vă dea chiar inima sa. Dar inima lui mare mi-a dat-o mie. V-ar da Norocul, prietenul lui. Dar acesta este unul singur, iar voi sunteţi mulţi. Îl voi ajuta eu să vă dea la fiecare din inima şi Norocul lui, s-aveţi şi voi parte de fericire ca şi el. 
  
Primăvara smulse din pieptul lui Mărţişor, din cămaşa aurie, înflorată, mai multe fire albe şi roşii, peste care suflă, agăţându-le în piepturile flăcăilor. Uimiţi, vorniceii văzură cum le atârnau în piept inimioare cu fundiţe din fire răsucite, albe şi roşii, chipul lui Norocel, ca nişte iconiţe sau flori frumoase cu irizaţii şi străluciri de-ţi luau ochii. 
  
- Ce sunt astea, frumoasă mireasă? întrebară vorniceii. 
  
- Ce să fie? Ele sunt florile de nuntă ale lui Mărţişor, stropi din sufletul lui curat şi Norocul lui, pe care vi le oferă ca dar în schimbul miresei. Se numesc mărţişoare. 
  
- O să ne poarte noroc? întrebă un vornicel. 
  
- Dacă le primiţi cu sinceră bucurie, precis vă aduc fericire şi noroc, aşa cum are Mărţişor, zise Primăvara zâmbind. 
  
- Trăiască Mărţişor şi mireasa lui, gingaşa Primăvara! strigă vornicelul orator, care luă mâna prinţesei şi o puse în mâna lui Mărţişor. 
  
Ceilalţi vornicei chiuiră, strigând şi ei: 
  
- Trăiască mirii noştri cu multă fericire! 
  
Începură lăutarii să cânte mai cu foc, să rupă nu alta corzile viorilor şi beţele ţambalelor. Cântau „Hora Mărţişorului”. Acolo, în uliţă, se prinseră cu toţii în horă. Nici pe Soare-Împărat nu-l răbdă inima să stea pe margini. Intră şi el în horă, alături cu Speranţa, lângă Mărţişor şi Primăvară. Vrăjitorul Rază de Vis dansa singur în horă, suflând peste nuntaşi, cărora le agăţa în piept mărţişoare strălucitoare. 
  
După ce se termină hora, tot alaiul de nuntă, în frunte cu Soare-Împărat şi Speranţa, cu Mărţişor şi Primăvara, s-a îndreptat pe valea pârâului, spre lac, în poiană. Vorniceii chiuiau şi pocneau din bice, iar tarafurile de lăutari cântau hore şi sârbe. Un iepuraş isteţ sări în faţa Primăverii, care râse şi-l întrebă: 
  
- Tu ce vrei, mă? 
  
- Vleau şi eu mălsisoale! 
  
- Ce să faci cu ele? 
  
- Să le duc la pădule! 
  
Primăvara îi umplu lăbuţele şi urechile cu mărţişoare. Iepuraşul o zbughi, strigând: 
  
- Ia mălsisoale! Ia mălsisoale! Ia Noloşelu’! Ia Ghioselu’! 
  
Se îmbulzeau iepuraşii, căprioarele, mieii. Toţi voiau mărţişoare: 
  
- Dă-mi şi mie!… Dă-mi şi mie!… Dă-mi şi mie!… 
  
Dar iepuraşul le-a spus: 
  
-Nu vă dau dezeaba. Mălsisolul costă doi molcovi, Ghioselul tlei molcovi şi Noloselul patlu! Eee! 
  
Toţi făcură ochii mari, privindu-l cu invidie. Iepuraşul striga cât îl ţinea gura, cu clienţii după el: 
  
- Ia mălsisoale! Ia mălsisoale! 
  
Ce să vă mai spun? Că în poiană s-au încins hore şi sârbe mai aprinse decât cele din sat? Că au venit din câmpie toate ciocârliile şi i-au cântat lui Soare-Împărat până seara târziu, iar când s-a dus la culcare i-au cântat, în schimbul doi, privighetorile? 
  
Nu mai ştiu… Că şi eu am adormit în trilurile suave ale privighetorilor. Dacă vreţi să ştiţi cum s-a terminat nunta, întrebaţi Zefirul, boarea tremurată a nopţilor de Primăvară, care se transformă în trubadur la „ceasul liniştii depline”. Sigur vă va spune el povestea mai frumos decât mine. 
  
SFÂRŞIT 
  
P.S.-Mulţumesc cititorilor care au citit toate episoadele romanului „Mărţişor” publicate până acum. 
  
Năstase MARIN, 
  
Referinţă Bibliografică:
MĂRŢIŞOR-26-ultimul episod / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1542, Anul V, 22 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!