Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1484 din 23 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

MĂRŢIŞOR-6
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul IX 
  
Mărţişor în ţara râurilor secate 
  
  
ana se ridică lin şi începu să plutească în direcţia Soarelui. Mărţişor salută pe împăratul Nisipurilor şi pe oamenii lui, făcându-le semn cu mâna, până nu-i mai zări. 
  
Plutiră ei ce plutiră, minunându-se de cele ce vedeau de-acolo de sus, până ajunseseră într-o ţară unde toate râurile erau secate şi, pe marginea lor, copacii şi iarba uscate. 
  
- Măi, Noroace, tu vezi că p-aici toate râurile sunt secate? 
  
- Văd, că n-oi fi orb! 
  
- Orb nu, dar cu ochii cârpiţi te ştiu. Ia să coborâm noi, să vedem care-i cauza! 
  
- Ce să căutăm acolo? Iar să ne abatem din drumul nostru? Păi aşa, nu mai ajungem la Soare-Împărat nici până la sfârşitul vieţii! Văd că ai uitat de ce am plecat de-acasă! 
  
- Ia mai tacă-ţi fleanca! Şi zise: Către râuri ne coboară, pană, penişoară! 
  
Pana îi ateriză pe malul unui râu secat. Totul în jur pârjolit, uscat. Albia râului era numai crăpături. Pe fund, pe la mijlocul albiei, abia dacă se zărea un fir subţire de apă mâloasă. 
  
Mărţişor, om milos din fire, zise: 
  
- Ce s-o fi-ntâmplat cu tine, râuşorule, de ţi-ai pierdut apa? Bietul de tine! 
  
Parcă auzi nişte suspine, ca un plânset cu sughiţuri şi nişte şoapte nedesluşite, ca ale unui muribund, dar nu înţelese nimic. Se aplecă, făcu mâna pâlnie la ureche şi auzi un glas stins: 
  
- Mor, voinice, mor!… Ulcioarele izvorului meu… sunt goale!… Aveam şi noi un vânt care mâna prin cer norii cu ugere pline. Mulgea, neisprăvitul, toţi norii, în ulcioarele izvoarelor… Aveam şi noi apă… Atâta treabă avea el: dimineaţa mâna norii la păscut pe ogoarele mării şi după-amiază îi mulgea la izvoarele noastre. Şi doar îl plăteam pentru treaba asta… 
  
- Şi ce-a făcut Vântul-Păstor? De ce nu mai vrea să pască norii? 
  
- Ar mai vrea el, păcătosul, dar într-o zi, după leafă, s-a îmbătat criţă şi a scăpat norii din ţarc. Tot alergând după ei prin munţi ca să-i prindă, a nimerit cu barba într-o crăpătură de stâncă şi-acum urlă, tăntălăul, după ajutor… Cine să-l ajute?… Noi suntem pe moarte… Iar norişorii noştri… 
  
Nu se mai auziră decât suspine şi sughiţuri din ce în ce mai stinse. Într-un târziu mai bolborosi: 
  
- Mă sufoc… voinice… du-te la izvoare… şi scapă… nepricopsitu… 
  
Mărţişor înţelese şi alergă în susul râului, spre izvoarele sale. Norocel, cu pana, după el: 
  
- Iar te călătoreşti aiurea, neică? 
  
- Taci, tu, Noroace, că avem treabă! 
  
Ajunseră la poalele muntelui, la izvoare. 
  
- Stai aici şi aşteaptă-mă! 
  
Mărţişor se uită spre vârful muntelui şi zări stânca cu pricina, de unde se auzeau până jos urletele vântului, o matahală burtoasă cu o claie de păr lăţos şi mustăţi flocoase şi lungi, de două ori cât el. 
  
- Ajutooor! urla vântul din crăpătura stâncii în care se prinseseră mustăţile-i flocoase şi barba. 
  
- Potoleşte-te, măi frate! îi strigă Mărţişor. Potoleşte-te dacă vrei ajutor! 
  
- Hă, mă ajuţi? bulbucă ochii vântul cel zănatec. 
  
- Te ajut, dar potoleşte-te! Mai tacă-ţi falca! 
  
Vântul se mai potoli, dar tot se mai zbuciuma din când în când. Când se mai linişti vântul, Mărţişor urcă rapid în vârful muntelui, până la stânca despicată. 
  
- Cum nimerişi aici, nenişorule? 
  
- Iaca şi eu,ca nărodul.Cu capul eram după nori şi cu barba şi mustăţile măturam pietroaiele astea. Scapă-mă de aici, că mult bine ţi-oi face şi eu. Se scărpină-n ceafă Mărţişor şi zise: 
  
- N-ai vrea să-ţi smulg barba şi mustăţile? Te scap mai repede de belea! 
  
- Văleu, nici nu mă gândesc! Vrei să râdă celelalte vânturi de mine? Fără barbă şi mustăţi, fără cămeşoi şi părul vâlvoi, sunt un caraghios! 
  
Începu să jelească şi, furios, nepricopsitul urlă ca un turbat, încât zburau pietrele din faţa lui, ca fulgii. Vă închipuiţi că mi l-a umflat şi pe Mărţişor, l-a răsucit vârtej într-o trâmbă de aer şi l-a aruncat peste stânci. Dar Norocel, când văzu că tovarăşul său face pe cascadorul, hotărât să spargă stâncile cu capul, se repezi cu pana de vultur spre el, mi-l prinse de chică şi-l aduse la poalele muntelui, ca pe targă. Bietul Mărţişor leşinase. Îl pălmui de câteva ori şi-i ţipă în ureche: 
  
- Ce ai cu muntele, mă? De ce vrei să-l găureşti? 
  
Îşi reveni Mărţişor. 
  
- Dacă nu erai tu, Noroace!… 
  
- Păi, în acrobaţii d-astea, numai eu şi îngerul tău păzitor te mai prinde. Că multe emoţii îmi dăduşi! 
  
- Ce să fac, dacă bezmeticul ăla suflă şi se zbate în prostie! Dar nu mă las! 
  
Şi se urcă din nou în vârful muntelui, însă pe partea opusă, pe la spatele vântului. Se agăţă cu mâinile de colţii stâncii şi, ţinându-se bine, eliberă barba şi mustăţile vântului cu multă migală, firişor cu firişor, deşi, se mai smulseră câteva smocuri, când se mai repezea în prostie nătărăul de vânt. După ce scăpă, răsuflă vântul uşurat: 
  
- Mulţumesc, voinice! Cum să te răsplătesc? 
  
- Să te duci degrabă după nori şi să-i mulgi la izvoarele râuşoarelor, că sunt pe moarte, săracele! 
  
- Unde să mai găsesc eu acuma norişorii mei? se văicări vântul. 
  
- Nici o grijă, tot pe-acolo! Aleargă după ei! 
  
Se repezi vântul şi, într-adevăr, dolofanii nouraşi, sătui şi cu ugerele pline, umblau creanga pe ogoarele mării, lăsându-se mulşi de orice vânt vagabond. Se întoarse vântul cu turma de nori, plesnind şi fulgerând cu un bici de foc pe cei care o mai luau razna. Îi mulse pe toţi umplând ulcioarele izvoarelor. Se umplură râurile de apă. Când se întoarse Mărţişor, albia râuşorului era plină ochi. 
  
- Mulţumesc, voinice! Caută pe mal şi vei găsi o piatră albăstruie prin care se vede ca prin sticlă. Vei mai găsi şi o scoică sidefie. Când vei avea nevoie, să pui piatra pe cap. Ea se va preface într-o cască ce-ţi va apăra capul şi faţa de lovituri şi flăcări. Duşmanul nu te va vedea, însă tu ai să-l vezi ca prin sticlă. Iar la scoică să-i spui: „Râu, râuşor, vino-n ajutor!” Şi eu, cu toţi fraţii mei, şi vântul nostru te vom ajuta. 
  
- Mulţumesc, râuşor, pentru daruri! Nu ştiu dacă le voi folosi, dar cine ştie ce primejdii mă aşteaptă-n drumul meu! 
  
Îşi luă rămas bun, se urcă din nou pe pana de vultur şi, împreună cu Norocel, zburară printre nori, zile şi nopţi, până ajunseră în împărăţia Soarelui. 
  
- Măi, Norocel, tu vezi că zările strălucesc? Copacii sunt uriaşi, cu frunze strălucitoare, casele sunt albe, cu acoperişuri şi balcoane aurii şi radiază o lumină orbitoare. 
  
Dar Norocel stătea tolănit pe pană, moţăind, indiferent la vorbele lui Mărţişor, care privea şi se minuna: 
  
- Ia uite la păsările acelea, cu penaj multicolor, când dau din aripi, parcă scapără… Şi caii aceia înaripaţi… Au aripi de aur sau de argint? Uite şi oamenii, au veşminte albe şi aurii, cu sclipiri de foc, atunci când merg. Uită-te măi, nărodule, să vezi minunăţiile, că pe mine mă dor ochii şi mă tem să nu orbesc! Dar, Norocel, tolănit pe puful moale al penei uriaşe, se juca cu o sticlă colorată luată de pe malul râului secat. 
  
- Tot eu să am grijă de tine! Ia sticla asta violetă şi priveşte prin ea până te înveţi cu lumina! Apoi, Norocel oftă: 
  
- Am ajuns cum am ajuns, dar acum să vedem, frate-meu, ce-ţi scapără sub scăfârlie? Că acolo n-o să fim primiţi cu flori, mai ales dacă-l vesteşti pe Soare-Împărat că l-ai văduvit de Căpcăunul din Ţara Nisipurilor. Ce-o să se bucure!… 
  
Apoi, Norocel începu să se sclifosească: “Măria Ta, noi suntem vitejii care ţi-am omorât Căpcăunul şi am venit să-ţi luăm şi fata! Ei, ce zici, te veseleşti?” Iar el, ce-o să zică? “Bravo, şolticarilor! Uite că veştile voastre mă gâdilă-n tălpi! Mii şi milioane de sărutări fierbinţi pentru ghiduşiile voastre.” Şi te face scrum de la prima pupătură. Mărţişor nu prea râse la auzul fandoselilor lui Norocel. Apoi, se întristă când îşi dădu seama de “luminoasa” perspectivă a drumului lor. Căzu pe gânduri, privind prin sticla colorată panorama strălucitoare din fermecata împărăţie a lui Soare-Împărat. Îşi fierbea mintea, cum să facă, ce să dreagă, ca să ia cu el Primăvara. Şi se îngrozi la gândul că asta nu este o treabă aşa de uşoară cum a crezut. Dar acum ce putea să mai facă? Să se întoarcă din drum? Se gândi la cei de acasă, la nefericirea lor, la speranţele lor pe care le ducea cu el. Să spulbere aceste speranţe? Nuuu! Acum, trebuia să izbândească cu orice preţ. Doar nu degeaba avea pe Norocel tovarăş de drum. Şi, pe sub ei, zările pline de splendori, cu câmpii strălucitoare, munţi cu vârful de aur, văi albastre şi poale verzi, case şi grădini fermecate, strălucitoare, defilau domol în şiruri sclipitoare, de-ţi luau ochii. 
  
Capitolul IX 
  
Mărţişor în ţara râurilor secate 
  
Pana se ridică lin şi începu să plutească în direcţia Soarelui. Mărţişor salută pe împăratul Nisipurilor şi pe oamenii lui, făcându-le semn cu mâna, până nu-i mai zări. 
  
Plutiră ei ce plutiră, minunându-se de cele ce vedeau de-acolo de sus, până ajunseseră într-o ţară unde toate râurile erau secate şi, pe marginea lor, copacii şi iarba uscate. 
  
- Măi, Noroace, tu vezi că p-aici toate râurile sunt secate? 
  
- Văd, că n-oi fi orb! 
  
- Orb nu, dar cu ochii cârpiţi te ştiu. Ia să coborâm noi, să vedem care-i cauza! 
  
- Ce să căutăm acolo? Iar să ne abatem din drumul nostru? Păi aşa, nu mai ajungem la Soare-Împărat nici până la sfârşitul vieţii! Văd că ai uitat de ce am plecat de-acasă! 
  
- Ia mai tacă-ţi fleanca! Şi zise: Către râuri ne coboară, pană, penişoară! 
  
Pana îi ateriză pe malul unui râu secat. Totul în jur pârjolit, uscat. Albia râului era numai crăpături. Pe fund, pe la mijlocul albiei, abia dacă se zărea un fir subţire de apă mâloasă. 
  
Mărţişor, om milos din fire, zise: 
  
- Ce s-o fi-ntâmplat cu tine, râuşorule, de ţi-ai pierdut apa? Bietul de tine! 
  
Parcă auzi nişte suspine, ca un plânset cu sughiţuri şi nişte şoapte nedesluşite, ca ale unui muribund, dar nu înţelese nimic. Se aplecă, făcu mâna pâlnie la ureche şi auzi un glas stins: 
  
- Mor, voinice, mor!… Ulcioarele izvorului meu… sunt goale!… Aveam şi noi un vânt care mâna prin cer norii cu ugere pline. Mulgea, neisprăvitul, toţi norii, în ulcioarele izvoarelor… Aveam şi noi apă… Atâta treabă avea el: dimineaţa mâna norii la păscut pe ogoarele mării şi după-amiază îi mulgea la izvoarele noastre. Şi doar îl plăteam pentru treaba asta… 
  
- Şi ce-a făcut Vântul-Păstor? De ce nu mai vrea să pască norii? 
  
- Ar mai vrea el, păcătosul, dar într-o zi, după leafă, s-a îmbătat criţă şi a scăpat norii din ţarc. Tot alergând după ei prin munţi ca să-i prindă, a nimerit cu barba într-o crăpătură de stâncă şi-acum urlă, tăntălăul, după ajutor… Cine să-l ajute?… Noi suntem pe moarte… Iar norişorii noştri… 
  
Nu se mai auziră decât suspine şi sughiţuri din ce în ce mai stinse. Într-un târziu mai bolborosi: 
  
- Mă sufoc… voinice… du-te la izvoare… şi scapă… nepricopsitu… 
  
Mărţişor înţelese şi alergă în susul râului, spre izvoarele sale. Norocel, cu pana, după el: 
  
- Iar te călătoreşti aiurea, neică? 
  
- Taci, tu, Noroace, că avem treabă! 
  
Ajunseră la poalele muntelui, la izvoare. 
  
- Stai aici şi aşteaptă-mă! 
  
Mărţişor se uită spre vârful muntelui şi zări stânca cu pricina, de unde se auzeau până jos urletele vântului, o matahală burtoasă cu o claie de păr lăţos şi mustăţi flocoase şi lungi, de două ori cât el. 
  
- Ajutooor! urla vântul din crăpătura stâncii în care se prinseseră mustăţile-i flocoase şi barba. 
  
- Potoleşte-te, măi frate! îi strigă Mărţişor. Potoleşte-te dacă vrei ajutor! 
  
- Hă, mă ajuţi? bulbucă ochii vântul cel zănatec. 
  
- Te ajut, dar potoleşte-te! Mai tacă-ţi falca! 
  
Vântul se mai potoli, dar tot se mai zbuciuma din când în când. Când se mai linişti vântul, Mărţişor urcă rapid în vârful muntelui, până la stânca despicată. 
  
- Cum nimerişi aici, nenişorule? 
  
- Iaca şi eu,ca nărodul.Cu capul eram după nori şi cu barba şi mustăţile măturam pietroaiele astea. Scapă-mă de aici, că mult bine ţi-oi face şi eu. Se scărpină-n ceafă Mărţişor şi zise: 
  
- N-ai vrea să-ţi smulg barba şi mustăţile? Te scap mai repede de belea! 
  
- Văleu, nici nu mă gândesc! Vrei să râdă celelalte vânturi de mine? Fără barbă şi mustăţi, fără cămeşoi şi părul vâlvoi, sunt un caraghios! 
  
Începu să jelească şi, furios, nepricopsitul urlă ca un turbat, încât zburau pietrele din faţa lui, ca fulgii. Vă închipuiţi că mi l-a umflat şi pe Mărţişor, l-a răsucit vârtej într-o trâmbă de aer şi l-a aruncat peste stânci. Dar Norocel, când văzu că tovarăşul său face pe cascadorul, hotărât să spargă stâncile cu capul, se repezi cu pana de vultur spre el, mi-l prinse de chică şi-l aduse la poalele muntelui, ca pe targă. Bietul Mărţişor leşinase. Îl pălmui de câteva ori şi-i ţipă în ureche: 
  
- Ce ai cu muntele, mă? De ce vrei să-l găureşti? 
  
Îşi reveni Mărţişor. 
  
- Dacă nu erai tu, Noroace!… 
  
- Păi, în acrobaţii d-astea, numai eu şi îngerul tău păzitor te mai prinde. Că multe emoţii îmi dăduşi! 
  
- Ce să fac, dacă bezmeticul ăla suflă şi se zbate în prostie! Dar nu mă las! 
  
Şi se urcă din nou în vârful muntelui, însă pe partea opusă, pe la spatele vântului. Se agăţă cu mâinile de colţii stâncii şi, ţinându-se bine, eliberă barba şi mustăţile vântului cu multă migală, firişor cu firişor, deşi, se mai smulseră câteva smocuri, când se mai repezea în prostie nătărăul de vânt. După ce scăpă, răsuflă vântul uşurat: 
  
- Mulţumesc, voinice! Cum să te răsplătesc? 
  
- Să te duci degrabă după nori şi să-i mulgi la izvoarele râuşoarelor, că sunt pe moarte, săracele! 
  
- Unde să mai găsesc eu acuma norişorii mei? se văicări vântul. 
  
- Nici o grijă, tot pe-acolo! Aleargă după ei! 
  
Se repezi vântul şi, într-adevăr, dolofanii nouraşi, sătui şi cu ugerele pline, umblau creanga pe ogoarele mării, lăsându-se mulşi de orice vânt vagabond. Se întoarse vântul cu turma de nori, plesnind şi fulgerând cu un bici de foc pe cei care o mai luau razna. Îi mulse pe toţi umplând ulcioarele izvoarelor. Se umplură râurile de apă. Când se întoarse Mărţişor, albia râuşorului era plină ochi. 
  
- Mulţumesc, voinice! Caută pe mal şi vei găsi o piatră albăstruie prin care se vede ca prin sticlă. Vei mai găsi şi o scoică sidefie. Când vei avea nevoie, să pui piatra pe cap. Ea se va preface într-o cască ce-ţi va apăra capul şi faţa de lovituri şi flăcări. Duşmanul nu te va vedea, însă tu ai să-l vezi ca prin sticlă. Iar la scoică să-i spui: „Râu, râuşor, vino-n ajutor!” Şi eu, cu toţi fraţii mei, şi vântul nostru te vom ajuta. 
  
- Mulţumesc, râuşor, pentru daruri! Nu ştiu dacă le voi folosi, dar cine ştie ce primejdii mă aşteaptă-n drumul meu! 
  
Îşi luă rămas bun, se urcă din nou pe pana de vultur şi, împreună cu Norocel, zburară printre nori, zile şi nopţi, până ajunseră în împărăţia Soarelui. 
  
- Măi, Norocel, tu vezi că zările strălucesc? Copacii sunt uriaşi, cu frunze strălucitoare, casele sunt albe, cu acoperişuri şi balcoane aurii şi radiază o lumină orbitoare. 
  
Dar Norocel stătea tolănit pe pană, moţăind, indiferent la vorbele lui Mărţişor, care privea şi se minuna: 
  
- Ia uite la păsările acelea, cu penaj multicolor, când dau din aripi, parcă scapără… Şi caii aceia înaripaţi… Au aripi de aur sau de argint? Uite şi oamenii, au veşminte albe şi aurii, cu sclipiri de foc, atunci când merg. Uită-te măi, nărodule, să vezi minunăţiile, că pe mine mă dor ochii şi mă tem să nu orbesc! Dar, Norocel, tolănit pe puful moale al penei uriaşe, se juca cu o sticlă colorată luată de pe malul râului secat. 
  
- Tot eu să am grijă de tine! Ia sticla asta violetă şi priveşte prin ea până te înveţi cu lumina! Apoi, Norocel oftă: 
  
- Am ajuns cum am ajuns, dar acum să vedem, frate-meu, ce-ţi scapără sub scăfârlie? Că acolo n-o să fim primiţi cu flori, mai ales dacă-l vesteşti pe Soare-Împărat că l-ai văduvit de Căpcăunul din Ţara Nisipurilor. Ce-o să se bucure!… 
  
Apoi, Norocel începu să se sclifosească: “Măria Ta, noi suntem vitejii care ţi-am omorât Căpcăunul şi am venit să-ţi luăm şi fata! Ei, ce zici, te veseleşti?” Iar el, ce-o să zică? “Bravo, şolticarilor! Uite că veştile voastre mă gâdilă-n tălpi! Mii şi milioane de sărutări fierbinţi pentru ghiduşiile voastre.” Şi te face scrum de la prima pupătură. Mărţişor nu prea râse la auzul fandoselilor lui Norocel. Apoi, se întristă când îşi dădu seama de “luminoasa” perspectivă a drumului lor. Căzu pe gânduri, privind prin sticla colorată panorama strălucitoare din fermecata împărăţie a lui Soare-Împărat. Îşi fierbea mintea, cum să facă, ce să dreagă, ca să ia cu el Primăvara. Şi se îngrozi la gândul că asta nu este o treabă aşa de uşoară cum a crezut. Dar acum ce putea să mai facă? Să se întoarcă din drum? Se gândi la cei de acasă, la nefericirea lor, la speranţele lor pe care le ducea cu el. Să spulbere aceste speranţe? Nuuu! Acum, trebuia să izbândească cu orice preţ. Doar nu degeaba avea pe Norocel tovarăş de drum. Şi, pe sub ei, zările pline de splendori, cu câmpii strălucitoare, munţi cu vârful de aur, văi albastre şi poale verzi, case şi grădini fermecate, strălucitoare, defilau domol în şiruri sclipitoare, de-ţi luau ochii. 
  
Referinţă Bibliografică:
MĂRŢIŞOR-6 / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1484, Anul V, 23 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!