Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1477 din 16 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

MĂRŢIŞOR-3
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul V 
  
În care apare Mărţişor cu Norocel 
  
Pe când se dezlănţuiseră orgiile sălbatice de la Palatul Iernii, cei care mai scăpaseră ca prin minune, încercau să-şi facă adăposturi trainice pe sub pământ, prin grote şi peşteri. Îşi ascundeau bucatele ce le mai rămăseseră sau animalele şi păsările salvate după amarnicul prăpăd şi aşteptau să le trimită Dumnezeu pe cineva care să-i scape de această urgie. 
  
Unii erau resemnaţi şi se rugau lui Dumnezeu să le ierte păcatele, aşteptând să moară de frig şi de foame. 
  
Într-o peşteră adâncă şi încăpătoare, din apropierea palatului Iernii, se adunaseră mulţi oameni, femei, copii şi bătrâni cu ce mai reuşiseră să mai aducă din gospodării. Făcuseră un foc mare şi stăteau în jurul lui ca să se încălzească. Se priveau tăcuţi şi îngânduraţi. 
  
- Se vede că aşa ne-a fost scris! murmură o femeie. 
  
- Trebuie să fie o scăpare! oftă încrâncenat soţul ei. 
  
- Există o scăpare, măi, oameni buni! se auzi, abia şoptit şi tărăgănat, glasul unui bătrân înfofolit într-o şubă şi cu căciula îndesată pe cap. 
  
- Care? Cum? Ia spune, ce trebuie să facem? săriră cei din jur, curioşi şi cu sclipiri de speranţe în priviri. 
  
- Hei, oftă bătrânul, eu am păscut oile pe munte şi am aflat de la bunicul meu că, tocmai în creierul munţilor, la răscrucea vânturilor, la îngemănarea nopţilor cu zilele, mai sus de Cetatea Vulturilor şi dincolo de Ţara Norilor, scobită într-o stâncă ascuţită, se află chilia lui Moş Vreme, cel care toarce caierul Ursitei, stăpân pe soarta oamenilor şi pe viitorul lor. 
  
- Ei şi? Ce-i cu asta? zise nerăbdător unul, văzând cum le bălmăjeşte moşul. 
  
- Păi aşa spuneau ciobanii. Şi bunicul îmi spunea că Moş Vreme are un caier cu miliarde de fire, dar nu de lână sau cânepă. Firele alea sunt vieţile oamenilor şi ale tuturor vietăţilor de pe lumea asta şi de pe cealaltă lume. Moş Vreme le toarce, iar vânturile sălbatice din vârful stâncii le împrăştie pe tot pământul şi dincolo… 
  
- Unde dincolo? întrebă un copil. 
  
- Dincolo, zâmbi moşneagul, în zările nesfârşite. 
  
Se făcu tăcere. Dar, mai pe urmă interveni un om: 
  
- N-am înţeles nimic. Ce legătură are povestea asta cu scăparea noastră? 
  
- Apoi, de, măi copii! zise moşul. Să se ducă cineva la Moş Vreme . Dacă el toarce firele alea, tot el trebuie să ştie cum scăpăm şi de împărăteasa asta. Eu n-am putere, că m-aş duce, mai oftă bătrânul. 
  
Se făcu iarăşi tăcere. Toţi lăsară capul în pământ sau se uitau îngânduraţi la foc. 
  
- Aşa e! zise într-un târziu un bărbat. Să mergem la Moş Vreme, dar cine are curajul să înfrunte mânia Iernii, mai ales pe fioroşii ei slujitori? 
  
- Hai să zicem că scapi de ăştia, zise altul, şi că ajungi în creierul munţilor cum zise bătrânul, dar poţi să treci prin Cetatea Vulturilor? Cum te descurci prin Ţara Norilor? E treabă grea, dacă nu imposibilă. Eu unul nu mă încumet. 
  
- Şi-apoi, mai zise altul, ce-o să-ţi spună Moş Vreme? Ce să vă fac, fraţilor? Asta vă e soarta! Aşa s-a tors firul vostru! Orice aţi face, oriunde vă ascundeţi, tot veţi muri de foame şi de frig. Nu aveţi nici o scăpare. 
  
- Şi atunci merită să te oboseşti până acolo? spuse altul. 
  
Se îngroziră cu toţii la auzul acestor vorbe şi iar căzură în cenuşa tăcerii. Ceaţa deznădejdii îi învăluia încet–încet şi din liniştea apăsătoare izvorâră din nou suspinele şi plânsetele celor din jurul focului. 
  
- Nu se poate, nene! se auzi o voce dintr-un colţ mai depărtat de foc. Vă ascultai văicărelile şi nu-mi plăcu. Trebuie să mergem la Moş Vreme! Trebuie să aflăm ce se toarce din caierul lui pentru noi! Şi dacă vom afla o soartă nenorocită, o să-l rugăm să ne spună ce să facem. Nu se poate să fim uitaţii lumii! 
  
Cei care vorbiseră îl luară în râs: 
  
- Uite că s-a găsit viteazul! 
  
- Ia vino, mă, la lumină, să vedem cât de voinic eşti! 
  
Din întuneric se apropie de foc un flăcău înalt şi subţirel, cu faţă albă şi plete negre, cu trăsături delicate, cu ochi mari ca doi tăciuni aprinşi, ce scânteiau sub sprâncenele frumos arcuite. Cam subţirel îmbrăcat, cu o traistă pe umăr, iar în mână cu un băţ subţire de alun. 
  
Se uitară cu mirare la el. 
  
- Ai să reuşeşti tu, măi, băiete? îl întrebă o femeie, simţind cum se reaprinde în întuneric licărul speranţei. Şi dacă pe drum ţi se întâmplă ceva, doamne fereşte? 
  
- Am să încerc, mătuşă! zise băiatul. Nu se poate ca soarta să fie nedreaptă cu noi! Şi dacă n-oi izbândi, cel puţin să ştiu că am încercat. Iar dacă m-oi prăpădi, încă o nenorocire pe lângă atâtea câte îndurăm. 
  
Vorbele lui mai dădură curaj celor din jur. 
  
- Cum te cheamă, măi nepoate? îl întrebă bătrânul. 
  
- Mărţişor îmi zice şi sunt hotărât să plec. Cine mai merge cu mine? 
  
Iar se codiră cei bărbaţi. Dar, un flăcăiandru, scundac şi subţirel, sări lângă el şi-i zise: 
  
- Merg eu, nene! Pe mine mă cheamă Norocel. Aşa mă alintă fetele. 
  
- Ia te uită la el! râseră cu toţii. Îi zice Norocel, cel frumuşel, alintatul fetelor şi râsul băieţilor. 
  
Şi veselia îi cuprinse pe toţi. Râseră cu poftă. 
  
- Ia ascultă, măi… Bondocel! îl luă unul în râs. Ce te faci dacă se repede o namilă spre tine? 
  
- Mă fac nevăzut! zise Norocel. 
  
Şi iar izbucniră hohotele de râs. 
  
- Râdeţi voi, dar eu am o manta, când o pun pe umeri mă face nevăzut. Ia să vedeţi! 
  
Şi îşi aruncă pe umeri mantaua care-l făcu nevăzut. Numai capul îi plutea prin aer, spre mirarea tuturor. 
  
- Ei, mă iei cu tine, Mărţişor? La necaz te bag şi pe tine sub manta, că e destul de largă. 
  
- Te iau, frăţioare, că te văd isteţ. Şi-apoi, la drum lung, Norocul să-mi fie tovarăş. 
  
- Staţi, copii, nu plecaţi aşa! le zise o femeie cu faţa plânsă. Ia să îmbraci tu, Mărţişor, o cămaşă ce-ţi dau eu! Şi scoase dintr-o lădiţă o cămaşă albă înflorată, cusută cu două fire răsucite. Unul alb şi unul roşu. La mâneci, pe piept şi pe poale erau cusături cu ciucuri din fire albe şi roşii, împletite. 
  
- De ce să-mbrac cămaşa asta? întrebă Mărţişor. 
  
Femeia izbucni în hohote de plâns, glăsuind printre bocete: 
  
- Of! Cămaşa asta am făcut-o din pânză ţesută cu lacrimi şi durere, că mi-au murit bărbatul şi feciorul, dar şi din dor şi din speranţe. Da. Am cusut firele albe din speranţă, lacrimi şi dor şi le-am împletit cu cele roşii de sânge şi durere. Am luat de la cei din jurul meu fire albe şi roşii şi le-am ţesut cu durerile şi dorurile mele. 
  
Se uitau cei din jur la biata femeie cu milă şi mirare. 
  
- Îmbrac-o, băiete, insistă ea, că-i fermecată! Cine îmbracă această cămaşă este apărat de foc şi de fier. Ţine de cald în gerul cel mai cumplit şi răcoare în arşiţa cea mai mare. 
  
Mărţişor a îmbrăcat cămaşa fermecată, impresionat de spusele femeii şi uimit de frumoasele cusături şi înflorituri de pe cămaşă. 
  
- Stai, flăcău! mai sări un bătrân. Dacă îmbraci cămaşa fermecată, ia şi de la mine cizmele astea cu tălpi de fier şi pinteni de oţel. Nu te speria, nu sunt grele. Sunt cizme fermecate, poţi să mergi cu ele zile şi nopţi, fără să oboseşti. Cu ele poţi să zbori şi să urci pe cele mai netede stânci. 
  
Se minună iar Mărţişor şi, bucuros, încălţă cizmele dăruite, mulţumind bătrânului, dar apoi se întristă. 
  
- Oameni buni, eu vă mulţumesc pentru darurile făcute, însă tovarăşului meu de drum nu i-aţi dat nimic. Drumul este plin de primejdii şi el sărăcuţul… 
  
- Nu-i purta de grijă Norocului! zise unul. 
  
Dar omul cu cizmele zise: 
  
- Am şi pentru Norocel cel mititel o pereche de opinci fermecate. Dacă le încalţă, va fi uşor–uşor ca un fulg şi mai mult va zbura decât va merge, fără să obosească. 
  
Şi îi dădu lui Norocel opincile, iar acesta, după ce le încălţă, începu să facă paşi, zburând câte zece – douăzeci de metri, spre mirarea şi hazul celor din jur. Îl luă în mână Mărţişor şi văzu că poate să-l ţină şi pe un deget. Râse şi-i zise: 
  
- Măi, Norocel, ce uşor te-ai făcut! Acum pot să te duc şi eu în spate. 
  
- Hai, nene, ca să nu mai obosesc! Şi sări în cârca lui Mărţişor. 
  
După ce mai luară ceva merinde în traistă şi alte lucruri trebuincioase la drum şi la urcuş, Mărţişor zise celor din jurul focului: 
  
- Apoi rămâneţi sănătoşi şi cu Dumnezeu, că noi am plecat la Moş Vreme. 
  
- Mergeţi cu noroc şi Dumnezeu să vă ajute! ziseră cu toţii. 
  
Capitolul VI 
  
Mărţişor şi Norocel pleacă la Moş Vreme 
  
Mărţişor cunoştea cărarea ce ducea în creierul munţilor. Dar în drum se afla Palatul de Gheaţă Veşnică. Ce să facă? Dacă-l ocolea, trebuia să treacă prin Valea Troienelor Uriaşe, drum aproape imposibil. 
  
- Ce facem, măi, Norocel, pe unde crezi că e mai bine să trecem? Care drum are mai puţine primejdii? 
  
- Apăi, dacă te fereşti de primejdii, tot mai multe vei întâlni! Dacă ai pornit pe un drum, mergi pe el, nu te mai întoarce pe altul! 
  
- Măi, Norocule, nu ştiam că eşti şi mintos şi curajos! Dacă zici aşa, hai înainte! 
  
Şi ajunseră la porţile Palatului unde lupul Colţ Fioros urla în cele patru zări, muşcând şi înfulecând orice vietate ce se încumeta să treacă pe acolo. Iar când nu avea pe cine, se repezea în pădure, reteza câţiva copaci cu colţii şi-i înfuleca pe nemestecate. 
  
Când îi văzu pe cei doi, Colţ Fioros rânji: 
  
- Ia veniţi la neica, puişorilor, să înfig în voi colţii! 
  
Şi începu să alerge după ei. Dar Norocel scoase repede mantaua din traistă şi o aruncă peste el şi Mărţişor. 
  
- Aleargă în zig–zag, nene, mergi cu spatele şi târâş ca să ne piardă urma! 
  
Colţ Fioros se frecă la ochi şi se miră că nu mai vedea decât două căciuli care zburau de colo–colo până îl năuciră. Cât pe ce să-şi rupă gâtul, răsucindu-se în dreapta şi-n stânga, ameţind şi căzând ca prostul în coadă. 
  
- Cred că m-am îmbătat! zise el ca un nătâng şi rămase în zăpadă uitându-se printre copaci. Măi, să fie! se zgâi lupul în gol, ca un hăbăuc, clipind des din ochi. 
  
Dar în timpul ăsta, Mărţişor şi Norocel se strecuraseră pe lângă blegul de lup şi intrară în palat. Aici croncănitorii lui Negru–Cioară văzură cele două căciuli cu ochi sclipitori, dar fiecare credea că sunt doi colegi de-ai lor, travestiţi în acest fel, şi începură să cârâie spre ei: Crau! Crau! Atunci, Mărţişor şi Norocel răspunseră şi ei: 
  
- Crau! Crau! 
  
Unui cioroipan i se părură nefireşti cârâiturile celor două căciuli şi le întrebă codificat: 
  
- Craaau! 
  
- Craaau! îi răspunse Mărţişor cu o voce îngroşată, iar Norocel: craaau! cu o voce piţigăiată şi stridentă. 
  
Cioroipanul bulbucă ochii şi rămase cu pliscul căscat: 
  
- Ăştia trebuie să fie agenţi speciali! îşi zise şi le făcu loc să treacă. 
  
Şi tot aşa câr şi crau în dreapta, crau şi câr în stânga, Mărţişor şi Norocel ajunseseră până în marea sală a tronului unde văzură dezmăţul Iernii şi al slujitorilor săi. Mărţişor rămase mut de uimire şi indignare. Ar fi vrut să dea cu bâta în dreapta şi în stânga, dar pricepu că este prea nevolnic faţă de fioroasele namile. Mai ales că hârca de baba Cloanţa începu să şuiere printre măselele-i stricate: 
  
- Mie-mi amiroase a om! 
  
Şi când văzu cele două căciuli cu ochi, începu să ţipe ca o isterică, ţopăind de colo–colo, arătând cu degetul ei ţepos: 
  
- Cap! Cap! Cap! 
  
Auzind-o, toţi croncănitorii din palat începură să transmită, în dreapta şi-n stânga, noul cod, fără să înţeleagă despre ce era vorba: 
  
- Cap! Cap! Cap! 
  
Simţind primejdia, Norocel îi zise lui Mărţişor: 
  
- Să fugim, nene! Şi cele două căciuli începură să zboare pe coridoare şi pe scări, iar bâta de alun plesnea toţi cioroipanii care le-apăreau în cale. 
  
Cioroipanii erau derutaţi de bâtă, că atunci când voiau să dea cu pliscul în căciuli se pomeneau plesniţi de bâtă în cap. Iar bâta, când în faţa căciulilor, când în spatele lor, făcea prăpăd. 
  
Alergară după cele două căciuli şi baba Cloanţa şi alte babe, dar bâta de alun o plesni pe Cloanţă drept în frunte, rostogolind-o până-n sala tronului. 
  
Văzând că se întâmplă ceva, Viscorilă şi alte câteva Vânturi Lăţoase se buluciră ca orbeţii pe coridoare şi, de beţi ce erau, suflau în prostie, spărgând ferestrele şi policandrele de gheaţă, de erau să distrugă tot palatul dacă nu intervenea Iarna, cu un harapnic plumbuit în mână, biciuindu-i: 
  
- Ho, blestemaţilor, v-aţi îmbătat ca nişte imbecili şi-acum îmi distrugeţi palatul? 
  
Dar, în debandada şi harababura ce s-a iscat, Mărţişor şi Norocel izbutiră să se strecoare până-n turnul lui Nor Vânat, care dormea beat pe două butoaie. De acolo ieşiră pe o fereastră drept pe acoperişul palatului şi de aici, tot în sus, pe stânci, spre creierul munţilor. 
  
Insă Iarna, turbată de furie, ajunse în turnul lui Nor Vânat şi, când văzu cum doarme beat, pe butoaie, îl plesni cu biciul ţipând: 
  
- Scoală, beţivan puturos! Aleargă-ţi vânturile buhăite şi prinde mişeii care mi-au călcat palatul. 
  
- Cum? Ce? Hă? sări buimac Nor Vânat. 
  
Se rostogoli de pe butoaie şi începu să urle ca turbatul: 
  
- După mineee! 
  
Se roti de vreo două ori şi ieşi prin fereastra deschisă, cu norii burduhănoşi după el. În urma lui Nor Vânăt mai alergau Viscorilă, cu ceata Vânturilor Lăţoase, şi câţiva Fulgoi care lătrau şi urlau înfuriaţi de biciuşca Iernii. 
  
Le luaseră urma blestematele de namile, dar cizmele lui Mărţişor făcură adevărate minuni. Unde nu se aruncau ele din stâncă în stâncă, îşi înfigeau colţii de oţel (cu care erau potcovite) în granitul stâncilor şi-l aruncau pe Mărţişor tot mai sus şi mai sus, cu toate vânturile turbate în spate. Până la urmă, Mărţişor şi Norocel reuşiră să scape de urmăritorii cei fioroşi, ascunzându-se într-o crăpătură de stâncă şi, după ce se asigurară că aceştia le-au pierdut urma, ieşiră şi o luară agale în sus, pe o cărăruie. Nu după mult timp, văzură în zare o cetate cu ziduri mari de piatră. 
  
La poarta cetăţii stătea de pază un vultur uriaş cu gheare de oţel, ca nişte cârlige. Cum îi văzu, îi şi luă în primire: 
  
- Da-ncotro aşa grăbiţi, drăgălaşilor? Ia să vă iau eu în cinghele şi să vă duc la puişorii mei, că sunt înfometaţi, săracii! Aşa pleaşcă pică rar pe la cetatea noastră. 
  
Şi dădu să-i ia în gheare. Iute se feriră şi alergară unul în dreapta şi altul în stânga. Cum să se apere ei, nişte biete mogâldeţe, de ghearele şi pliscul uriaş de deasupra lor? Inima le bătea în piept să le plesnească. Nu vedeau nici o scăpare. Bietul Mărţişor căzu în genunchi şi strigă la Vultur. 
  
- Stai, Preaputernicule! Cu noi nu-ţi astâmperi foamea! Vrem să mergem la Moş Vreme să ne spună cum să izbăvim lumea de cumplita Iarnă. Şi cetatea voastră e bântuită de suflarea lui Viscorilă, care vrea s-o smulgă din vârful stâncii. 
  
Mărţişor o nimeri bine. Şi vulturii se luptau cu Iarna. Şi ei voiau să scape de ea. 
  
- Aşa este, viteazule! zise vulturul. Şi noi suntem în război cu Iarna. Dacă este adevărat ce spui, eu te voi duce la Moş Vreme. Dar pentru slujba asta, dă-mi sfrijitul ăla de lângă tine, s-astâmpăr foamea puişorilor mei. 
  
- Dar ăsta-i Norocul, preaînţeleptule Vultur. Aşa pirpiriu cum este, nu le ajunge nici pe o măsea puişorilor tăi. 
  
- Tocmai bun! Să aibă şi puişorii mei noroc. 
  
- N-au nevoie de Noroc oţeliţii tăi pui, preaslăvitule! Curajul şi agerimea o să-i poarte printre nori. Norocul lasă-l celor mici şi neputincioşi. 
  
Zâmbi uriaşul vultur: 
  
- Eşti isteţ, voinicule! Şi ai inima bună! Mă prind să vă ajut, pe tine şi Norocul tău. Am să vă duc la Moş Vreme. Hai, urcaţi! 
  
Şi se lăsă în jos întinzându-şi aripile. Mărţişor şi Norocel repede se urcară pe aripile Vulturului. Acesta zbură în sus, cu viteza unui reactor, încât cei doi nici n-apucară să vadă cum trecură prin Ţara Norilor, numai ceaţă şi beznă, iar la unele răscruci, fulgere şi tunete. Trecură prin nişte hăuri în care norii se învârteau într-un vârtej şi era cât pe ce să-l răstoarne pe Vultur. Apoi ajunseră pe alte cărări peste care zburau nori albi zdrenţuiţi, biciuiţi de vânturi urlătoare. Vulturul zbura săgeată deasupra lor şi abia scăpă de turbatele vânturi ce se luară după el, apoi intră printr-un coridor strâmt, împrejmuit de stânci ascuţite, zburând planat până în creierul munţilor, unde bat vânturile din mai multe părţi. 
  
Sub bătaia Vânturilor Turbate, Mărţişor şi Norocel fură aruncaţi într-un vârtej până în slava cerului, învârtindu-i şi răsucindu-i ca pe nişte titireze. Când văzu ce s-a întâmplat, Vulturul fu nevoit să zboare ca o săgeată, să-i prindă, înfigându-şi ghearele în hainele lor. 
  
- Apucaţi-vă de picioarele mele şi ţineţi-vă bine! le zise Vulturul. 
  
Cu mare greutate se apucară de picioarele Vulturului, iar acesta îi aduse chiar la chilia lui Moş Vreme, ţinându-se şi el cu ghearele de un colţ de stâncă. 
  
În sfârşit, intrară în chilia de unde ieşea un fir strălucitor, fir purtat de vânturile sălbatice şi spulberat în cele patru zări. 
  
-va urma- 
  
Referinţă Bibliografică:
MĂRŢIŞOR-3 / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1477, Anul V, 16 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!