Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1471 din 10 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

Romanul fantastic MĂRŢIŞOR- fragm.1
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Acum,la miez de iarnă, când viscolul şi gerul ne biciue existenţa, vă rog să ne aşezăm la gura...Internetului, să mai punem câţiba biţi pe focul calculatorului. Să ascultaţi o poveste minunată despre frumoasa prinţesă PRIMĂVARA pe care o să ne-o aducă-n ţară vitezul MĂRŢIŞOR, ca să o alunge pe zgripţuroaca de împărăteasă IARNA. Povestea pe care v-o spun, stimaţi cititori, va curge în paginile revistei noastre cu un iureş de peripeţii palpitante, începând de astă seară, până când...va sosifrumoasa prinţesă mult dorită de noi, cu alai de flori şi păsări călătoare. 
  
De fapt, povestea este un fel de joacă de-a "vremea şi oamenii". O spun numai pentru oamenii cu suflet de copil. Dacă îi voi plictisi cu povestea şi interesul va scădea la zero grade, atunci...voi fi nevoit să îngheţ şi eu publicarea ei, desigur, cu regrete şi dezamăgirea că sunt un scriitor plicticos. Până atunci, totuşi, vă rog să citiţi: 
  
Cum am aflat de minunata poveste a lui Mărţişor 
  
Într-o seară de april m-am aşezat pe o bancă sub caişii înfloriţi. Era de acum târziu şi zgomotele se subţiau, se răreau şi se topeau încet, încet, transformându-se într-o pânză vrăjită de linişte. 
  
Autobuzele sfâşiau din ce în ce mai rar pânza subţire a liniştii, iar tramvaiele pluteau pe deasupra acesteia, precum corăbiile pe pânza apei. 
  
Numai Zefirul o tremura uşor, jucându-se sprinţar cu florile de cais, scuturându-le petalele delicate şi fragile. Şi cum savuram dulceaţa liniştii, lăsându-mi visele să plutească în starea de imponderabilitate creată de aceasta, deodată aud nişte şoapte: 
  
- Hei , Don Juan de baltă, mai uşor cu sărutatul, că ne-ai sfâşiat rochiţele; abia ne-am pus strai de sărbătoare şi tu ni l-ai rupt! Cum o să mai mergem în starea asta la balul fluturilor de argint? Stai cuminte şi spune-ne din nou basmul lui Mărţişor şi al Primăverii! 
  
- Am să vi-l spun, dar să vină Ceasul Liniştii Depline. Până atunci, am chef să mă joc cu voi şi să vă sărut. 
  
O, ce clipe fericite! Pasămite, auzisem cum florile de cais certau Zefirul, iar acesta va spune o poveste la ,,ceasul liniştii depline”. Când o să vină ceasul ăsta? Întâmplarea mi-a stârnit curiozitatea şi am hotărât, cu orice risc, să stau toată noaptea sub caişi, până va sosi acel ceas, ca să aflu minunata poveste. 
  
Tremuram la cel mai mic zgomot făcut de paşii vreunui trecător întârziat, eram disperat când mai lătra vreun câine sau miorlăia vreo pisică şi… în sfârşit… aşteptarea nu mi-a fost zadarnică. 
  
La miez de noapte, în ploaia de petale şi lumină, Zefirul, boarea tremurată a nopţilor de primăvară, s-a întrupat într-un frumos trubadur cu haine de mătase moale, muiate în fir de raze, iar în pletele-i negre ninsoare de flori. 
  
La cingătoarea bătută în nestemate purta o sabie din care ţâşneau fulgere albăstrii. În mână avea o chitară strălucitoare cu corzi din raze de soare, iar pe umeri o mantie străvezie din cer albastru cu puzderie de stele pe umeri şi poale. Zâmbea tot timpul şi arunca împrejur petale de flori pe care le săruta. Sosise ceasul vrăjit… Deodată, aleile, strada şi piaţa din faţa magazinului s-au umplut de bănci capitonate cu iarbă moale ca mătasea. Apoi începură să vină din toate părţile tot felul de jivine şi păsări cu penet multicolor care se grăbeau să ocupe locurile pe bănci. 
  
Chiar şi banca pe care şedeam eu s-a îmbrăcat în catifea de iarbă fragedă, pe care dădu buzna un urs mătăhălos, ce începu să mă înghesuie ca să-şi facă loc. 
  
Îmi dădu brânci şi un iepuraş, care tot bălăbănea din lăbuţe şi mişca neîncetat din urechi, foindu-se întruna. 
  
Nu încetă cu foitul până nu mă lipi de matahala de urs. 
  
Lângă urs se aşeză un purcel ce mânca seminţe de dovleac şi arunca peste tot cojile. Apoi, lângă purcel se aşeză un viţel cu freza linsă, cu cărare între corniţe şi, culmea, pufăia dintr-o ţigară de foi (probabil foi de porumb). Mai pe urmă veni şi o veveriţă, ţinând codiţa cât mai sus ca să n-o murdărească, ţopăind prin faţa noastră de vreo câteva ori, nervoasă că nu mai găsea loc şi chiţăia mereu: “Halal cavaleri! Halal cavaleri!” Odată o văd că sare drept pe pălăria mea de mi-o pleoşti până peste urechi. Avea cuconiţa un cornet plin cu alune şi mă pomenii scuipat cu coji, când pe nas, când pe barbă, dar… ce mai conta… O iertai pentru că, din când în când, îmi mătura faţa cu codiţa ei moale şi stufoasă. 
  
Mai veni o capră, cu două coşuri doldora de legume şi fructe, care începu să behăie: “Ia morcovelul! Ia vărzica! Ia zmeurica!” Şi toţi dădură buzna peste coşurile ei. Nea Martin umflă trei legături de zmeură, iepuraşul vreo cinci morcovi, iar purcelul îi răsturnă şi murdări un coş plin cu fructe, spre supărarea caprei care-i azvârli cu ciudă o copită drept în rât: “Fir-ai tu să fii de nespălat!” 
  
O, ce zarvă!… Ce râsete!… Ce hărmălaie!… 
  
În balconul cerului apăru şi doamna Lună, zâmbitoare şi roşie la faţă, tolănită într-un fotoliu de nori negri de abanos. Îşi înveli picioarele cu un pled de nouraşi albi şi din două coşuri începu să arunce peste noi cu beteală. Râdea cu hohote dolofana şi arunca cu beteală, încât toţi pomii, florile şi vieţuitoarele sclipeau sub încărcătura de fire lucitoare. Ba câteva fire ne-au agăţat unul de altul încât, atunci când se scărpina viţelul între corniţe, cădeam buluc peste el şi nu ne reveneam până nu ciulea urechile iepuraşul. Si râdeau în hohote cu toţii, iar dolofana arunca mereu cu beteală. 
  
Mai apăru şi domnul Leo cu doamna Leona, cu nasurile pe sus. Iar în urma lor, ţopa, ţopa, ca un caraghios, domnul Lup. Căutară o bancă mai în faţă, cu iarba mai deasă şi mai verde, pe care şedeau un bou şi o vacă. Domnul Lup rânji la ei, iar aceştia, smeriţi, înţeleseră că trebuie să se retragă pe altă bancă, mai în spate. Domnul şi doamna Leo se aşezară tacticoşi, ridicându-şi cozile. Domnul Lup îşi desfăcu blana şi o aruncă peste labele întregii familii leonine. Ca să nu răcească. Apoi se încovrigi peste labele lor. Ca să le-ncălzească. 
  
Îndrăznii la urechea lui nea Martin: 
  
- Dumnealor vin direct de la vânătoare? 
  
- Ei, aşi! De la grădina zoologică. Nişte plictisiţi şi fandosiţi! Cuşcă… confortabilă… ciolanul, ciolan…Şi nu pot să-l sufăr pe moftangiul ăsta de Lup! Mă rog, ce urmăreşte dumnealui? Un ciolan mai mare? O cuşcă mai luxoasă? Doar n-o fi vrând să locuiască în cuşca leilor! 
  
- Am auzit că-i face curte leoaicei! chiţăi veveriţa. 
  
- Da de unde! guiţă purcelul. Leoaica iubeşte un mistreţ care a râmat toată grădina şi a răsturnat toate cuştile. Era nebună când a văzut atâta forţă în râtul lui. 
  
- Fii serios! a mormăit nea Martin. Are ea un leopard, nu se încurcă cu nespălatul de mistreţ. 
  
Şi tot aşa se bârfi pe seama acestora, în hazul tuturor. Se vede treaba că bârfa este universală… 
  
Pe un gard, o nuntă de pisici era în toi şi adunarea fu intrigată de atâta miorlăială obraznică. Domnul Leo spuse unui dulău să facă ordine. Acesta lătră scurt la ele: 
  
- Hei, ia mai terminaţi cu miorlăitul că în noaptea asta începe festivalul Primăverii! 
  
Motanul mire pufni ţâfnos şi-l scuipă jignit: 
  
- Sss! Mersssi, dom'le, merssi, ştiam şi noi! Puteai să fii politicos şi să ne oferi nişte locuri pe bancă. 
  
Până la urmă se împăcară şi întreaga nuntă de pisici amână cheful cu miorlăieli, luând loc pe bancă între Grivei şi Azorel. 
  
Când se termină foiala şi se umplură băncile, pe sub caişi apăru o orchestră de greieri, toţi în frac, scârţâindu-şi instrumentele. 
  
Întrebai pe nea Martin: 
  
- Dumnealor vin de la câmp? 
  
- Da de unde! Vin de la bloc. 
  
- Bine, dar nu i-am auzit niciodată cântând în apartament. 
  
- Asta-i bună! Să tulbure liniştea locatarilor? Se face repetiţie la Filarmonică şi se cântă numai pe scenă, domnule! Suntem fiinţe civilizate! 
  
Am tăcut ruşinat. Orchestra începu o tulburătoare uvertură cu scârţâieli sincopate şi ţârâituri prelungi. Vraja era deplină când apăru pe scenă trubadurul Zefir care începu să zică basmul lui Mărţişor, acompaniindu-se la chitară: “A fost odată ca niciodată…” 
  
Eram numai ochi şi urechi; mai ales numai urechi. De frică să nu-mi scape nici un vers, nici o întâmplare din minunatele peripeţii ale lui Mărţişor. Prin câte a trecut el până ne-a adus Primăvara… 
  
Nici nu ştiu când s-a terminat, că am fost trezit de ropotele de aplauze ale celor din jur. 
  
- Bis! Bis! se agita iepuraşul. 
  
- Bravoo! Bravooo! tuna nea Martin. 
  
A intrat pe scenă şi privighetoarea. Ce vis!… Nu triluri ieşeau din guşa ei, ci boabe de mărgăritar ce cădeau uşor, uşor, pe pământ, ca nişte fulgi, şi se transformau în lăcrămioare, albind pământul. Sau zburau prin văzduh, împrăştiind un parfum ameţitor… Blânda lună albise şi ea, lăcrimând ameţită de trilurile privighetorii. Şi tot pământul se umplu de rouă. 
  
Lângă mine nea Martin sforăia pierdut. Purceluşul se scărpina pe burtă, grohăind mulţumit, cu ochii închişi. Viţelul era preocupat cu ultimul petec de iarbă de pe speteaza băncii, iar iepuraşul ronţăia înfundat frunzele ultimului morcov. 
  
Şi peste tot, trilurile privighetorii, boabe de mărgăritar şi parfum de lăcrămioare… Ce feerie!… 
  
Dar huruitul primului tramvai rupse vraja şi mă pomenii singur pe banca veche cu spătarul rupt, cu pălăria turtită, nins de petale şi ud de rouă. Frigul îmi muiase oasele şi nasul îmi era roşu. Pe jos numai coji de seminţe de dovleac şi de alune. 
  
Am fugit imediat în casă. Oamenii puteau să mă ia drept un beţivan oarecare. Cu ce puteam proba că participasem la festivalul Primăverii? Toată aleea era ninsă cu petale de flori de cais, iar gărduţul verde de floarea miresei s-aprinsese de la beteala lunii. Ei, şi? Asta-i probă? Dar cojile de seminţe şi alune împrăştiate pe jos? Ha, ha! Sunt de la cei care au stat aseară pe bancă. Aşa este. Astea nu sunt probe şi nimeni n-o să mă creadă. 
  
Dar eu ştiu că voi, dragi copii, mă veţi crede şi o să ascultaţi frumoasa poveste a lui Mărţişor. Dacă vreo fetiţă serioasă, pasionată de cercetări, o să-mi ceară explicaţii suplimentare ( când s-a întâmplat, în ce loc, unde sunt acum eroii povestirii ), sau va trebui să probez cu rezultatele analizelor la florile de cais şi la cojile de alune, prin tratarea lor cu carbon radioactiv, oh, renunţ! Nu vă mai spun nimic, mă supăr şi plec! Sau să plece ea, să citească tratatele alea de chimie analitică şi istoria antică a lui Făt-Frumos! 
  
Aşadar, pe cei care rămân, îi rog să mă creadă pe cuvânt şi să mă asculte. 
  
A fost odată, ca niciodată… 
  
Capitolul 2 
  
Cum ajunge vrăjitoarea Iarna mare împărăteasă 
  
Odată, într-o zi cenuşie, de toamnă târzie, când oamenii plângeau şi tuşeau, când oraşele şi satele se înecau în noroaie, iar copacilor, biciuiţi cu stropi de ploaie, li se furau ultimele frunze, pe aceste meleaguri a sosit, plutind prin văzduh, o frumoasă vrăjitoare. Avea ochii negri, strălucitori, plete lungi, liliachii, şi rochia albă, cu trenă lungă, fluturând în urma ei. Diafana vrăjitoare râdea şi sufla într-o sită prin care cernea peste tot o pulbere argintie. Se uitau miraţi oamenii şi credeau că aceasta cerne pulbere fină de diamante, pentru că în scurt timp copacii se îmbrăcară în straie sclipitoare, iar acoperişurile caselor scânteiau. Pe la streşini, enigmatica prinţesă agăţa ţurţuri de cristal, iar la ferestre filigran cu flori şi frunze din argint. 
  
Oamenii o priveau miraţi şi speriaţi, dar erau încântaţi de minunăţiile ei strălucitoare şi alergau veseli să prindă diamantele spulberate de ea. 
  
În curând, în urma prinţesei apărură coloane de Oameni de Zăpadă, caraghioşi, cu mături la subsuoară şi pe cap cu oale sparte, în mantale de zăpadă, cu morcovi în loc de nasuri, boabe de fasole în loc de dinţi şi doi tăciuni în loc de ochi. Mersul lor legănat şi împiedicat, de pinguini serioşi, de răţoi ţanţoşi cu mături la spinare, cântând cu voci de afoni un marş soldăţesc, provocau râsetele copiilor care-i maimuţăreau, cântând şi ei marşul lor tembel: noi suntem soldaţii curajoşii/luptătorii cei victorioşi/cu buulgări de zăpadă/şi cu măturaa/lovim!lovim!/morocănoşii şi plângăcioşii/tristeţea peste tot o nimicim!stângu!drept!stânguu! 
  
În acest amestec de uimire, teamă, veselie şi animaţie, un om întrebă pe prinţesa din văzduh: 
  
- Cine eşti tu, frumoasă vrăjitoare? 
  
- Vă place cum v-am împodobit casele şi copacii? răspunse vrăjitoarea tot cu o întrebare. 
  
- Daaa! răspunseră în cor oamenii din jur. 
  
- Vreţi să scăpaţi de toate mizeriile şi murdăriile? îi întrebă din nou vrăjitoarea. 
  
- Daaa! 
  
- Vreţi să fiţi veseli şi fericiţi? 
  
- Daaa! se extaziară oamenii. 
  
- Ei bine, eu sunt prinţesa Iarna, din Ţara Vânturilor Veşnice, şi vă rog să acceptaţi să vă fiu împărăteasă! 
  
- Trăiască împărăteasa Iarna! strigă unul. 
  
- Uraa! Uraaa! strigară ceilalţi. 
  
Şi uralele se revărsară valuri, valuri, peste sate şi oraşe, peste dealuri şi câmpii, în păduri, pe văi şi-n lunci, unde peste tot ningea cu pulbere de diamante, vise albe şi speranţe. 
  
În decorul de ninsoare, mulţimea de oameni veseli era vrăjită. Toţi chiuiau, cântau, râdeau, jucau, se băteau cu bulgări de zăpadă şi îşi spuneau unul altuia: 
  
- Ce bine că am scăpat de ploi şi frig! 
  
- Ce bine că nu se mai vede murdăria! 
  
- Ce frumos şi vesel e! 
  
- Acum şi noi vom fi bogaţi şi fericiţi, aşa cum ne-a promis împărăteasa. 
  
Deodată, un om strigă: 
  
- Oameni buni, oameni buni! Ia uitaţi-vă, în depărtări, ce palat frumos s-a ivit! Acolo! Acolo! 
  
- Trebuie să fie palatul împărătesei noastre! strigă altul. 
  
- Să mergem la palat, să ne dea fericirea promisă! spuse o tânără. 
  
- Să mergem! Să mergem! 
  
Şi toţi porniră spre palatul fantastic din zare. Dar, cu cât alergau spre el, palatul se îndepărta tot mai mult. Pe drum, mulţimea întâlni un om care venea dinspre palat. Acesta îi întrebă: 
  
- Unde alergaţi aşa? 
  
- Spre palatul fermecat din zare. Trebuie să fie plin de bogăţii! 
  
- Nu mai alergaţi! le spuse omul. Acela-i Palatul de Gheaţă Veşnică, reşedinţa împărătesei Iarna. 
  
- Foarte bine! Să mergem la palatul împărătesei noastre! 
  
Mulţimea se porni din nou, dar străinul strigă după ei: 
  
- Staţi, oameni buni, staţi! 
  
Oamenii se opriră. Străinul continuă: 
  
- Aţi făcut rău că aţi acceptat-o împărăteasă pe zgripţuroaica de prinţesă! Este o vrăjitoare rea şi are ca slujitori nişte monştri şi duhuri înfiorătoare. 
  
- Ce monştri? îl contrazise unul. Împărăteasa Iarna a venit cu simpaticii Oameni de Zăpadă care ne distrează. 
  
- Habar n-aveţi! Monştrii care o slujesc sunt ascunşi acolo. Eu locuiesc în apropierea palatului şi i-am văzut pe toţi. 
  
Oamenii tăcură, privindu-se speriaţi. Câţiva se întoarseră din drum, dar unul strigă la ei: 
  
- Haideţi, fraţilor, la palat! Ce-ascultaţi aiurelile acestui nebun? Nu vedeţi că este un nebun? 
  
- Aşa e! strigară cu toţii şi se înveseliră din nou, pornind spre palat chiuind şi cântând. 
  
- Staţi, staţi! strigă disperat străinul. Vă aşteaptă multe primejdii! 
  
Dar nimeni nu-l mai asculta. Toţi cântau, jucau şi strigau: 
  
- Trăiască împărăteasa noastră! Uraa! Uraa! 
  
Străinul îi privea dezamăgit, dând din cap. 
  
- Voi sunteţi nebuni, nu eu! 
  
Şi avea dreptate,pentru că toţi se înşelau amarnic. Împărăteasa lor, în marşul ei triumfal prin toată ţara, ajunsese până în vârful celui mai înalt munte, unde, dintr-o suflare, şi-a făcut palatul de gheaţă ce se vedea sclipind în depărtări, căruia îi spuse Palatul de Gheaţă Veşnică. Aici îşi făcu ea reşedinţa, învăluită în taine şi mistere, şi îşi aduse ceata de slujitori fioroşi. 
  
Dar cine erau enigmaticii slujitori ai Iernii? 
  
Unul, mătăhălos şi burtos, buzat, cu nasul borcănat şi cu ochii bulbucaţi, s-a aciuat în turnul cel mai înalt al palatului. Purta o manta vineţie, lungă, care-i atârna hăt, departe, când plutea prin văzduh. Îi zicea NOR VÂNĂT şi comanda oştile de NORI VINEŢI, nişte uriaşi cu mantale vineţii,graşi, greoi, pletoşi, nespălaţi, cu fălci enorme şi buci umflate, din care spulberau prin ceruri fulgii de nea şi revărsau pe pământ munţi de zăpadă. 
  
Altă namilă, butucănoasă, cu fălci bolovănoase avea gura mare cât o peşteră. Când se înfuria, ochii îi ieşeau din orbite, se măreau ca nişte faruri alburii, fălcile i se umflau ca nişte baloane uriaşe. Plutind prin depărtări, hăulind şi urlând asurzitor, din gura-i căscată şuiera vijelii printre dinţii rari ca nişte colţi de stâncă, spulberând totul în cale, într-un zgomot infernal. Era înzestrat cu multe perechi de aripi care-i permiteau să zboare cu viteza unui reactor. Când zbura şi şuiera furios, spulbera totul în cale: smulgea acoperişurile, purtându-le prin hăurile văzduhului, azvârlea în ceruri crengile copacilor şi casele oamenilor, precum şi maşinile de pe şosele.Uşor se mânia şi sufla ca turbatul, şi multă vreme mai trecea până când se potolea. Acesta era blestematul de VISCORILĂ, comandantul armatelor de FULGOI, ostaşi cu mantale şi glugi albe, care aruncau din fălci cu bulgări de zăpadă, spulberaţi prin aer în puzderia de fulgi ţepoşi şi tăioşi. Iar Fulgoii, biciuiţi de Viscorilă, urlau bezmetici ca o imensă haită de lupi înfometaţi. 
  
Dar să-l fi văzut pe NĂMEŢILĂ! O namilă cât trei munţi puşi unul peste altul şi, pe deasupra, încă trei stânci ţuguiate. Purta un cojoc imens din care se prăvăleau avalanşe în torenţi iuţi, atunci când mergea cu paşi hurducaţi şi împiedicaţi. Dacă te pălea fericirea să fii în apropierea lui, îţi găseai mormântul sub troienele ce-ţi cădeau în cap. Namila îşi avea sălaşul într-o văgăună din spatele palatului, numită VALEA TROIENELOR URIAŞE. El comanda coloanele de oameni de zăpadă împrăştiaţi prin toată împărăţia. 
  
Mai avea împărăteasa la palat o trupă de cotoroanţe, care mai de care mai sfrijită, mai hidoasă şi mai îndrăcită. Se certau întruna, se zgâriau, îşi aruncau în cap cu străchini, se băteau cu măturile, îşi smulgeau părul lăţos şi nepieptănat. Ce-o fi fost în capul Iernii când şi-a adus bijuteriile astea de slujitoare? Ce-i trebuiau? Că dormea fiecare dintre ele prin diferite cotloane, ca nişte cucuvele, şi ieşeau numai noaptea, când Viscorilă îşi făcea de cap prin împărăţie. Atunci îşi făceau şi ele numărul, dansând cu Fulgoii, chiuind şi ţipând ca nişte isterice, spre marea satisfacţie şi distracţie a împărătesei. 
  
Vreţi să ştiţi cine făcea parte din celebra trupă de babe? 
  
Şefa lor era Baba Cloanţa Cotoroanţa, cea mai fioroasă, arcuită ca o seceră, , nasul ca un cioc de barză, în gură doar doi dinţi de oţel, ca nişte ghimpi, zburând călare pe o mătură purtată de doi nori alburii. Cu un mănunchi de nuiele plesnea norii, şuierând afurisenii. Şi ţinea Cloanţa la chilia ei o namilă de lup, cu colţii mari de oţel, care ronţăia copacii cei mai groşi ca pe morcovi. Îi zicea LUPUL COLŢ FIOROS, căţelul Cotoroanţei. 
  
Dar celelalte babe? 
  
Una, COCÂRJATA, cu o cocoaşă de cămilă, avea nasul coroiat, gura fără buze, din care ieşea un dinte gălbejit şi scuipa când vorbea, de nimic nu se înţelegea. 
  
Alta, de-i zicea BULBUCATA, avea laţele-i căzute pe obrajii umflaţi, prin care se zăreau doi ochi de broscoi. Rochia vineţiu-murdară atârna pe ea ca un sac zdrenţuit şi peticit. 
  
Baba PUTUROASA era buhăită, cu ochii cârpiţi de somn, plini de urdori, abia îşi târşea paşii când mergea. Îi era lene să şi vorbească, spunând şoptit câteva cuvinte: “mi-e foame” sau “mi-e somn”, după care căsca şi adormea pe unde se nimerea. 
  
Interesantă era baba ŢÂFNOASA. Într-o rochie peticită şi şoldie, purta pe cap o pălărie din petice, fulgi, cuie şi sârmuliţe. Pudrată din gros pe faţa zbârcită, cu dâre mari de ruj pe sub mustăţi, cu nasul ascuţit purtat pe sus, într-un picior avea un şoşon spart, iar în celălalt un pantof scofâlcit. Când mergea, pufnea dacă întâlnea pe cineva. 
  
Nu era bine să fii prin preajmă dacă apărea baba SPURCATA. Îi curgeau din gură tot felul de măscări de se ruşinau şi pietrele când o auzeau. 
  
Baba CLĂNŢOASA n-avea ochi, nas, bărbie. Sau nu le observai pentru că nu-i vedeai pe faţă decât gura mare cât o peşteră, din care vorbele ieşeau precum liliecii seara, stoluri, stoluri nesfârşite. Şuvoaiele de vorbe curgeau valuri, valuri, îţi inundau urechile, creierul ţi se îneca şi sufletul se sufoca sub iureşul verbal al nebunei. Dacă vreun nenorocit intra sub tirul ei, era terminat. Nu mai apuca să-şi facă cruce sau testamentul. Turuia ca o moară neferecată, de-ţi venea să pui mâna pe ciocan şi să-i fereci dinte cu dinte ca să-i opreşti revărsarea blestemată. 
  
Baba APUCATA era o mare figură. Mergea târând după ea flendurile a vreo nouă fuste puse una peste alta, de arăta ca o corabie bătută de alizee. În cap vreo cinci broboade fluturând în vânt, dintre care ţâşnea un nas roşu, ascuţit ca un catarg. Şi figura, care era? Ca din senin, o lua aşa într-o parte, pe laterală, începând să ţipe şi să bocească, vărsând şiroaie de lacrimi. Apoi, o lua în cealaltă parte, de parcă vânturile şi-ar fi schimbat direcţia. Dar acum începea să chiuie şi să joace ca o paparudă. Hi! Hi! Hi! He! He! He! N-o ţinea mult. Aşa, ca o pală de vânt, că se potolea. Iarna se amuza: “Iar a apucat-o! Cred că mai trage câte un gât din clondirul de sub fustă.” 
  
Să mai fi văzut-o pe baba JEGOASA. Dar mai bine, să n-o fi văzut-o ca să nu iei buline antivomă. Neţesălată, cu slinul pe laţe şi pe gât, straturi, straturi. Faţa, ca o mască, cu zoaie băloase pe nas şi pe gură şi dâre de grăsime pe bărbie. Unghiile crescute de trei ori cât degetele, pline cu bălegar, puteau fi folosite drept răsadniţe. Rochia, numai zdrenţe şi petice, parcă a curăţat cu ea cocina porcilor. Toată lumea se ţine de nas când trece pe lângă ea. Iarna i-a spus Cotoroanţei, ţinându-se de nas: “P-asta să n-o mai prind prin sala tronului că o azvârl cu biciul pe fereastră!” 
  
În fine, baba FRIGUROASA era înfofolită cu şapte broboade peste care mai avea o căciulă cu urechi. Din broboade abia îşi făcea loc un nas borcănat, cu brumă la nări, iar la gură două sloiuri de gheaţă. Avea pe ea nouă cojoace, de arăta ca un cubuleţ bondoc, împiedicându-se de ele când le târa prin zăpadă. 
  
Dar iţele împărăţiei le ţesea Iarna cu marele dregător, generalul Prăpădenie, comandantul tuturor armatelor sale, de care ascultau toţi ceilalţi slujitori, o matahală umflată şi fălcoasă, mai mare decât toate celelalte namile. 
  
Mai ţinea Iarna la rang de mare sfetnic un vrăjitor misterios, înalt şi uscăţiv, căruia i se adresa cu titlul “maestre”. Acesta era vrăjitorul GER STICLOS, comandantul trupelor de Gheţieni. Avea pe el o mantie plumburie şi o pălărie de fum cu vreo şapte rotocoale ţiguiate, pe spate. Îi plăcea să umble de unul singur şi să apară unde nici nu te aşteptai. Nimeni nu ştia ce puteri are, până într-o zi când trecu pe la piaţă şi începu să ia de pe tarabe tot ce găsea, spre uimirea şi în ciuda protestelor tuturor. Lua zarzavaturi, fructe, unt, ouă, brânză, totul, fără să întrebe, fără să plătească. 
  
Un ţăran mai îndârjit i-a dat peste mână: 
  
- Cine eşti tu, strigoiule, de iei totul fără să plăteşti? 
  
- Aaa, vrei să ştii cine sunt? Află, mizerabile, că eu sunt cel mai mare sfetnic al împărătesei, vrăjitorul Ger Sticlos! 
  
Şi, cu o nuieluşă de aburi, l-a atins pe bietul om peste urechi. Urechile i se făcură cioburi. Îl mai atinse peste degete şi se făcură şi acestea ţăndări. Nenorocitul rămase fără degete şi fără urechi, urlând şi blestemând clipa în care l-a înfruntat. 
  
Toată lumea se îngrozi. Toţi ascunseră marfa, îşi puseră mănuşi, îşi îndesară căciulile peste urechi, îşi acoperiră faţa şi se înclinară în faţa fiorosului vrăjitor. Acesta râse în hohote, mai atinse cu nuieluşa de abur câteva oale de smântână şi pe biata vânzătoare, iar piaţa se umplu de vuietul ţăndărilor. Şi smântâna şi vânzătoarea se prefăcură în cioburi, de parcă cineva aruncase cu praştia în vitrina magazinului. 
  
- Acum, că aţi aflat cine sunt, tună vrăjitorul, să-mi aduceţi la palat jumătate din mărfurile pe care le vindeţi, ca să nu mă obosesc eu să vi le iau pe toate! Vai de acela care va încerca să mă înşele! Îl fac ţăndări! 
  
Şi dispăru ca un fum alburiu. 
  
-Va urma- 
  
Referinţă Bibliografică:
Romanul fantastic MĂRŢIŞOR- fragm.1 / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1471, Anul V, 10 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!