Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1442 din 12 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

FLORICICA MAMEI-3
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Gata! Încep colinda fără ei. N-au decât să mă caute. 
  
Întâi aici, de la parter, în blocul nostru, că aşa a spus mami. Da’…aici la apartamentul unu locuieşte beţivul acela care a aruncat cu apă fiartă după copii. De l-a opărit pe Săndel! Iar el, înjura de mama focului, ca un spurcat. De atunci îl ocoleşte. Toţi copiii îl ocolesc. Aoleu! Şi eu, ce să caut la el? Hai la doi! Dar aici…este baba aia surdă şi chioară. Pot să bat la uşă…Şi de ce să cânt pe hol? Ce să caut la ea? Tot nu mă aude şi nu va deschide. Hai la trei! Da’…aici nu am văzut pe nimeni intrând sau ieşind. O vecină îi spunea mamei că ăştia au plecat, undeva, la ţară. Sau, în Italia? Ori Spania? Cine ştie? Vorba e, că nu e! Of! Ăştia de la parter! Ce oameni! Merg la etajul unu’ că aici sunt altfel de oameni. Uite, de la uşa aia ori de câte ori urcam cu mami, o doamnă ieşea, ne zâmbea aşa frumos şi ne spunea : 
  
-Ce mai faceţi, doamnă? Ce vă face păpuşa, că e simpatică foc!? Îţi vine s-o mănânci, nu alta! 
  
Cum mai zâmbea şi mă mângâia pe păr! Clar, aici sun! 
  
S-a întins spre sonerie, dar…nu ajungea, deşi întindea mânuţa tot mai sus. 
  
-Uff! Nu ajung. Mai bine…bat în uşă! 
  
Ciocăni de câteva ori… Nimic! 
  
-Trebuie să bat mai tare, că nu aude. 
  
Dădu cu pumnişorul cât putu de tare. Degeaba! 
  
-Ia să dau şi cu picioarele! 
  
Şi începu să bocăne cu ghetuţele ca disperata. 
  
Din apartament se auzi o voce subţire, piţigăiată, parcă scoasă dintr-un gâtlej ştrangulat : 
  
-Cine-i acolo? 
  
Floricica răsuflă uşurată că s-a făcut auzită. 
  
-Eu sunt, doamnă! Asta mică…păpuşa simpatică foc. Am venit cu… 
  
-Simpatică foc, ai? Javră mică! Nu e mă-ta acasă şi ai plecat cu cerşitul, ai? Sau… ai intrat în bandă cu niscaiva hoţi? Că, de mici vă … Pleacă imediat, că am să chem poliţia! 
  
Prin uşa întredeschisă, cât îi permitea lanţul de siguranţă, faţa stacojie şi buhăită, cu ochii ieşiţi din orbite, o ameninţa pe fetiţă cu biguduurile care se agitau şi se zburleau pe claia de păr îmbârligat în ele. Unde mai văzuse Floricica aşa claie de păr înfiorătoare? A, da! La desenele animate de la televizor. Numai acolo se zburleau şi se răsteau aşa, astfel de căpăţâni înfuriate. Ca să-şi bată joc de ea, fraţii îi deschideau televizorul şi-o îmbiau : 
  
-Hai, Floricica, să vezi desene animate! 
  
-Hai, spunea ea bucuroasă. 
  
Dar când le vedea, se speria aşa de tare, că nu se mai oprea din plâns, spre amuzamentul fraţilor, care se distrau teribil pe chestia asta. 
  
-Am plecat să colindăm, Domn, Domn să-nălţăm…a încercat Floricica să îmbuneze claia de bigudiuri. 
  
-N-auzi, fa? Pleacă imediat, că acu’ ies cu făcăleţu’ şi te colind eu pe scări, de nu mai nime… 
  
A zbughit-o Floricica spre următorul etaj, dar s-a ascuns printre zăbrelele balustradei să vadă dacă se ţine de cuvânt turbata. („Cum mai zâmbea la mami!”) 
  
De la apartamentul de vizavi a ieşit altă vecină : 
  
-Cu cine te cerţi, dragă? 
  
-Ca să vezi! Aia mică a ăleia singure de la etajul trei, care vine acasă noaptea târziu… 
  
-Ce căuta? 
  
-Ce să caute? La cerşit. Chipurile, acu’ de sărbători, cică a plecat la colindat. 
  
-Auzi, auzi! Ce le dă prin cap nenorociţilor! Ce să facem, dragă? Copiii ăstora, iresponsabili... Din familii dezordonate. Că s-au înmulţit… 
  
-Stai să-ţi spun, dragă! 
  
Şi claia de bigudiuri trase lanţul de siguranţă şi ieşi pe hol spre vecină. Se apropie de urechea celeilalte clăi de bigudiuri. 
  
-O cunosc p-asta de la etajul trei. Adică pe mă-sa javrei cu colindul. Pleacă dimineaţa şi vine seara târziu. Că o urmăresc mereu. Trebuie s-o prind cu cineva! 
  
-Da’…de ce crezi că… 
  
-Pentru că este mereu singură. 
  
-Bineînţeles că are pe cineva dacă este singură. Hi, hi, hi! Ce, ca noi, astea…căsătorite? 
  
-Deşi…treaba ei, nu mă interesează. Dar lasă copiii de izbelişte, fără educaţie şi…uite rezultatul! Că te miri de unde atâţia hoţi în ţara asta. 
  
-Dacă zici că este o stricată, la ce să te aştepţi de la ea? 
  
-Şi copiii…la fel ca ea. Nişte derbedei. Iar asta mică…obraznică, tupeistă, cerşetoare şi…negricioasă. Ce să mai crezi? 
  
-E clar. Neam de ţigani. S-a umplut ţara cu ei. Încuie, dragă, şi nu mai deschide la nimeni! S-au găsit acu’ de sărbători s-o facă pe colindătorii. 
  
-Încui eu, dar sparg uşa. N-ai văzut ce-a făcut asta mică? 
  
-Anunţă poliţia, dragă! Să-i culeagă pe toţi şi să-i ducă… 
  
Biata Floricica era complet năucită de discuţia stupidă a revoltatelor şi speriatelor bigudiuri. Şi ea care se credea o „păpuşă simpatică”. Se sperie de-a binelea şi hotărî să nu mai colinde în blocul acesta, unde toţi o cunoşteau şi aveau astfel de păreri despre ea. 
  
După ce intrară vecinele, coborî tiptil-tiptil şi se îndreptă spre blocurile vecine. 
  
-Poate în blocurile alea or fi altfel de oameni. 
  
La primul bloc, uşa metalică, ruginită, era larg deschisă. Intră fără nici un fel de oprelişte. Nu se opri la parter. Ştia cum sunt oamenii de aici. Sau…aşa i se părea, judecând după cei de la parterul lor. La etaj sunt oameni mai…acătării. (Unde auzise ea cuvântul ăsta? Nu-i cunoştea semnificaţia, dar îi plăcea teribil). Dădu să urce pe scări, dar aici, spre deosebire de scara de la blocul lor, luminată cu tuburi de neon, era o beznă de-ţi băgai degetele în ochi, fără să le vezi. La început a ezitat să urce, dar, cum era hotărâtă să colinde, îşi zise: 
  
-Hai, fricoaso, nu ştii unde-ai plecat?! 
  
La etajul unu, ca dintr-o grotă fără fund, răbufneau dintr-un apartament nişte ţipete disperate, de femeie îngrozită, însoţite de bufnituri şi buşituri. 
  
-Aoleo! Ajutoor, oameni buni, ajutoor! Mă omoară beţivul! Aaau! Aaau! 
  
-Taci, nenorocito, că te gâtui dacă mai ţipi! răcnea o voce de gorilă turbată. 
  
Din întunericul holului nu se deschise nici o uşă, nu se auzi nici un protest, nu izvorî de nicăieri vreo geană de lumină sau speranţă pentru nenorocita care ţipa. În acest infern de smoală, albul crizantemei din mâna Floricicăi nu putea să rupă nici o felie, cât de subţire, din grosul de întuneric. Nicidecum să aducă vreun strop de alinare pentru a răcori ţipetele sfâşietoare care răzbăteau din înfricoşătorul apartament. Se întoarse rapid ţinându-se de zăbrelele balustradei şi coborî scările, fără să se oprească, până jos. 
  
Răsuflă uşurată când ajunse la lumină. Respiră adânc aerul curat, tonifiant. Scăpase de duhoarea infernului. Privi spre etajul cu pricina, aflat tot în beznă. Nu se auzea nimic. Probabil că zgomotele de afară acopereau ţipetele şi urletele din apartamentul blestemat. Era derutată…dezorientată. Dar a mai căpătat o experienţă. Trebuia să evite blocurile cu scări neluminate, deşi…tocmai acolo ar fi fost nevoie de colindele ei. 
  
Intră într-un bloc arătos cu lumină pe scară, pe care mai urcau şi coborau copii. Sui la etajul unu şi se apropie de o uşă. Bătu de mai multe ori, dar uşor, prudent. 
  
-Nu mai bate, bă, că ies la tine şi îţi sucesc gâtul! 
  
Simţi că vocea răguşită, aspră, scoasă ca dintr-un butoi dogit, este a unui om rău, beţiv şi violent, în stare să lovească, fără să asculte. Văzuse ea cu mama astfel de oameni şi mami îi spusese speriată : „ Să fugi din calea lor, Floricica mamei!” Ceea ce şi făcu. 
  
Urcă la etajul următor şi bătu la-ntâmplare într-o uşă. Ieşi un bărbat cu chelie şi cu privirea piezişă. După ce se uită în jur şi se asigură că nu este nimeni pe hol, afişă un zâmbet lat pe gura rânjită şi-i şopti cu o voce mieroasă : 
  
-Vai ce fetiţă drăguţă, ce năsuc frumuşel! Hai, intră-n casă! 
  
-Am venit cu colindul. 
  
-Foarte bine! Hai, să colinzi înăuntru! 
  
Floricica ezită. I se păru ceva neclar şi dubios. Din apartament nu se auzea nicio voce, nu simţi nicio mişcare. Spuse sfios : 
  
-Am să colind aici. 
  
-De ce, de ce? insistă bărbatul, punând mâna pe umerii ei. Hai înăuntru, că am să-ţi dau bomboane, mere, nuci, ciocolată! Am şi păpuşi. Hai să colinzi înăuntru! 
  
Vocea bărbatului devenise tot mai slabă, ca un şuierat de şarpe. Iar mâna de pe umărul ei o strângea tot mai puternic şi o împingea tot mai insistent în apartament. 
  
Simţi un pericol nedesluşit şi se smuci brusc, luând-o la fugă în jos, pe scări. Inima i se zbătea gata să plesnească. Tremura toată de frică şi de emoţie. Simţea că a trecut printr-un mare pericol. Nu mai dorea să mai intre în niciunul dintre blocurile astea pe care le considerase atât de atrăgătoare când se plimbase cu mama prin faţa lor sau când se jucase pe aici cu alte fetiţe. Şi ce să facă? Să mai colinde? Cel mai cuminte lucru ar fi plecarea acasă. Doar blocul lor, uite-l acolo, la vreo două sute de metri. Am cheia la gât, descui şi intru în apartament. A mai fost în situaţia asta în vară când fraţii ei jucau fotbal şi ei i se făcuse foame. Mami era la serviciu. La fel ca acum, ăl mare, i-a agăţat cheia de gât şi i-a spus scurt: 
  
-Ţi-e foame? Uite cheia şi…valea! 
  
Nu înţelesese ce-i cu valea şi atunci, celălalt frate i-a dat explicaţii suplimentare : 
  
-N-ai înţeles, bă? Întinde-o acasă. Repede, că te-apucă ploaia! 
  
Se uitase pe cer, fapt ce stârnise râsetele celor din jur, spre enervarea fratelui cel mare : 
  
-Pleacă, bă, mai repede, acasă, că te iau de ciuf! 
  
Abia atunci realizase că fraţii ei doreau să se descotorosească de ea, ca să joace mai departe fotbal, iar ea să plece acasă şi să se descurce singură cu descuiatul uşii de la apartament. Atunci se descurcase. Dar acum? Cu paltonaşul pe ea abia ridică mâna. Şi dacă se duce… până vine mami, se face întuneric. Nu ajunge să apese ca să aprindă lumina. Îi este aşa de frică de întuneric…Poţi să ştii ce monştri ies din camerele întunecate? Nu, nu! Nu mă duc acasă! Şi pe urmă, trece Ajunul şi nu am apucat să colind. Măcar o dată! Să cânt „Steaua sus răsare!” 
  
Aşa se ciumăra privind în gol, pe când trecătorii alergau grăbiţi pe lângă ea fără s-o bage-n seamă. Iar ea se uita insistent la ei parcă le-ar fi cerut : 
  
-Nu vreţi să vă colind? Şi să vă semăn, că am grâu mult! Ştiu atâtea colinde!… 
  
Dar toţi trecătorii erau aşa de grăbiţi…Mult prea grăbiţi…cu mâinile pline de pachete grele, sacoşe încărcate, canistre sau brazi. Nu se uita nimeni la ea. Nici măcar copiii. Şi timpul trecea, trecea…Trebuia să colinde cu orice preţ. Oriunde…Oricum…Ştie atâtea urări şi colinde… Dar unde? Cum? Ia stai! Fraţii ei spuneau că vor colinda şi prin autobuze sau tramvaie că sunt pline de oameni. Măi, dar proastă mai eşti! Hai la autobuz! Şi o porni voiniceşte spre bulevard, pe unde ştia că trec autobuzele şi tramvaiele. Doar călătorise cu ele de atâtea ori, când o ducea mami la plimbare prin centru sau pe faleză. Ştie ea. 
  
Când ajunse în staţie…aglomeraţie mare, de era s-o calce-n picioare, „ăi mari”, grăbiţi şi nervoşi. Autobuzele, arhipline, cu oameni pe scări. Se pomeni trântită în zăpadă, lovită în spate cu o sacoşă grea. Noroc că nu a căzut pe crizantemă să o strivească. A ridicat-o un bătrân : 
  
-Pleacă, mă, fetiţo de aici, că te calcă lumea în picioare! 
  
A plecat din aglomeraţie. Îi venea să plângă. Dar eu vreau să colind…A, uite că în staţie la tramvaie este mai puţină lume! Şi tramvaiele aproape goale. Mă, dar greu mai observi unde este bine!! îşi reproşă ea. O zbughi spre staţia de tramvai prin mijlocul străzii. Noroc că era semaforul roşu pentru maşini şi tramvaiele plecaseră din staţie. A certat-o un domn cu mustaţă şi căciulă de astrahan : 
  
-De ce treci pe aici, zăbăuco? Părinţii nu te-au învăţat cum să circuli pe stradă? 
  
L-a privit mirată. Ce să mă înveţe? Pe unde să merg? 
  
Domnul cel supărat i-a întors spatele. Aştepta şi el tramvaiul dar n-avea chef să discute cu „zăbăuca” asta ciudată, cu o crizantemă în mână. A mormăit enervat : 
  
-Ce ţi-e şi cu haimanalele astea! Cu părinţi iresponsabili. 
  
Totuşi a sosit repede un tramvai în staţie în care erau puţini călători, fapt ce o bucură pe Floricica şi o îndemnă să urce repede. Odată urcată, nu mai ştiu ce să facă. Toţi călătorii, aşezaţi pe scaune, priveau aiurea, cu gândurile zburând după stolurile de griji care fluturau în jurul lor. Feţe crispate, ochii adânciţi în orbite, fălci încleştate şi frunţi adânc arate de gânduri şi socoteli : atât am luat primă, atât am dat pe brad, atât pe jumătate de porc… atât pe canistra cu vin. Aoleu, nu-mi ajunge pentru revelionul la munte! Trebuie să-l fac la restaurant…Dar nici acolo nu-mi ajunge. Atunci…acasă! Ah, banii ăştia, niciodată nu-ţi ajung!… Şi pentru colindători? Asta-i bună! Să stea acasă, să nu umble haimanale prin blocuri şi tramvaie… 
  
Şi roiurile de viespi-socoteli (con)jugate cu tăunii-gânduri negre arau şi pârjoleau frunţile călătorilor, tot mai încreţite. 
  
În acest răstimp musculiţele-gânduri bâzâiau în căpşorul Floricicăi: „Să cânt, să nu cânt? Cânt sau nu cânt? Acum, acum, până nu se apropie tramvaiul de cealaltă staţie. Acum ori niciodată, bâzâi un bărzăune mai mare şi Floricica lansă în spaţiul sonor din tramvai, cu toate vibraţiile cristaline ale sufletului său, un îngeresc „Steaua sus răsare”. 
  
Urmare acestor vibraţii celeste, stolurile de griji şi socoteli de pe frunţile oamenilor se agitară speriate, încercară să se bulucească spre uşi şi ferestre, care, bineînţeles că erau închise şi, în vaiete jalnice, se topiră, transformându-se în mirifice boabe sclipitoare de linişte şi bucurie. Toţi zâmbeau, însă erau nedumeriţi şi contrariaţi. Pentru că, în adâncul creierelor lor, îmbâcsite de socoteli şi griji, răbufneau ca dintr-un vulcan otrăvit, alte gânduri de pucioasă : „ce a găsit-o p-asta mică să cânte?” „Aha, asta mică vrea şi ea să câştige un ban!” „Până şi asta mică atentează la punga lor ciuruită!”; „Uite, dom’le, ce au ajuns colindele! Frumoasele noastre tradiţii strămoşeşti! O formă mascată de cerşetorie! Sau de bişniţă. Mă rog, tot furt se cheamă. Din buzunarul onestului cetăţean!” 
  
Într-o fracţiune de secundă, strălucitoarele boabe de senin şi bucurie se evaporară de pe frunţile încreţite, ca şi când n-ar fi fost. Ochii călătorilor începură să arunce bulgări de lavă către Floricica. Smoala topită începu să li se scurgă şi din guri. 
  
-Ne-au sufocat, dom’le, derbedeii! Îţi cântă „lerui ler” şi alţii te buzunăresc. 
  
-Şi asta mică trebuie să fie tot din bandă. Să vedeţi la staţia următoare cum dă năvală toată haita şi ne buzunăreşte, în timp ce asta mică ne sorcoveşte. 
  
Floricica nu înţelegea despre ce era vorba. Preocupată cu cântatul nu luă aminte la vorbele călătorilor. Dar când auzi de sorcoveală înţelese că trebuie s-o facă şi pe-asta. Se duse către respectivul călător şi îi aplică o sorcovă veselă pe căciulă, în râsul celorlalţi. Călătorul se ferea cât putea. 
  
-Termină, băi, tupeisto! Am spus eu dom’le, că ţiganii ăştia sunt obraznici şi că trebuie stârpiţi. Am spus. Cum te cheamă, băi, asta mică? 
  
-Asta mică! răspunse candid Floricica, în hohotele celor din jur. 
  
-Să nu fii obraznică, băi! Că acuş îţi cârpesc două labe de zbori prin geamul ăla, pui de cioară ce eşti! 
  
Biata Floricica îl privea năucită, cu ochişorii ei limpezi şi mari. Nu pricepea de ce au râs cei din jur, de ce s-a supărat domnul şi de ce a spus vorbele acelea urâcioase. Ar fi vrut să explice că… 
  
-Te rog să-mi spui imediat cum te cheamă! ridică vocea călătorul ca pe o ghilotină. Repede, băi, asta mică! Până nu mă enervez. Ai priceput, băi, asta mică ? 
  
-Asta mică! a repetat Floricica, gata să izbucnească în plâns. 
  
-Îţi baţi joc de mine, ai? Marş d-aici! Şi ridică pumnul s-o lovească. 
  
Floricica începu să plângă şi fugi de lângă el. Călătorii nu mai râdeau. O doamnă în vârstă chiar îi luă apărarea : 
  
-Cum îţi permiţi, domnule, să loveşti o biată fiinţă nevinovată? Ia spune, fetiţo, cum te numeşti? 
  
-Asta…mi…ii…că! spuse Floricica printre sughiţuri. 
  
Iar izbucniră în râs călătorii. Doamna se făcu stacojie şi, cu ochii ieşiţi din orbite izbucni : 
  
-Eşti o purcea neruşinată! Eu îţi iau apărarea, şi tu? Pui de vagaboandă! Unsă cu toate şmecheriile, ai? Să te dai jos din tramvai, vagaboando! 
  
Tremurând de frică, la prima staţie Floricica se dădu jos. Năucită, speriată, total dezorientată, nu-şi mai dădea seama pe unde este, nu mai ştia ce să facă…De ce s-au supărat călătorii, că ea nu le-a făcut nici un rău? Colindele nu fac rău! Şi acum? Ce să facă ea acum? Să mai colinde? Uite că spre apus s-a înroşit cerul. Acum se lasă întunericul. Aoleu, trece Ajunul şi ea n-a cântat toate cântecele, n-a urat şi n-a semănat cu nici un bob de grâu. Nu se poate! Nu plec acasă! Dar…unde să mai colind? Tot prin tramvai? Nuu! Călătorii sunt urâcioşi. Le este teamă că-i buzunăresc. Doamne fereşte! Cum să fac eu una ca asta? Nu m-ar bate mămica? Ia stai! Ce să caut eu cu colindul prin tramvai? Nu ştii vorbele alea de la Pluguşor: „Şi începe a ura/ pe la case-a colinda.” Ce prostie! Cine a mai inventat colindul prin tramvaie? Hai, mă, asta mică! Începe a ura/ pe la case-a colinda. Adică…tot pe la blocuri. Păi, a fost la blocuri! Şi? Ei, dar aici la bulevard, blocurile sunt mai arătoase, nu ca alea din cartier. S-ar putea ca şi oamenii să fie mai cumsecade, cum spunea mămica despre tăticu: Tata e om cumsecade… Adică bun de tot. Dar, dacă şi în blocurile astea oamenii sunt…Nu…nu! Trebuie să fie mai buni. Ia să vedem! 
  
Şi se duse la primul bloc cu holul luminat şi o uşă mare, frumoasă, cu geamuri termopan. Se repezi să deschidă frumoasa uşă, dar termopanele ei se dovediră impasibile la elanul său şi generoasa dorinţă de a-i colinda pe gospodarii cumsecade. Numai că respectivii gospodari îşi dotaseră frumoasa intrare cu interfon. Uşa încuiată nu se deschidea dacă nu introduceai în cutiuţa ei misterioasă o bucăţică de plastic fermecată care-i şoptea parola: „Sesam deschide-te”! Numai gospodarii blocului aveau plasticul fermecat, botezat cu banalul nume de…”cartelă”. Dacă nu aveai cartela cu parola, nu intrai în bloc. Cei care nu o aveau trebuia să butoneze misterioasa cutiuţă a uşii care-i întreba : „Cine-i acolo?” Nu era suficient să spui cutiuţei cum te cheamă, că eşti „om bun” sau „om cinstit”. Trebuia să ştie şi cutiuţa că eşti aşa. Şi dacă nu ştia…nu intrai. Chestiile astea complicate cu uşa şi cutiuţa ei fermecată, Floricica nu le ştia. Uşa de la blocul lor nu era închisă, nu avea cutiuţă. Intra cine vrea. Când vrea şi cum vrea. Dar aici, la gospodarii cumsecade…Ce să facă? Nu ştia să butoneze şi chiar dacă ar fi ştiut, n-ar fi ajuns cu mânuţa până la butoanele cerberului. A plecat înciudată. Poate că alt bloc nu mai are astfel de uşă. Da’ de unde? Şi blocul acesta are uşa încuiată. Măi, da’ încuiaţi sunt gospodarii de la blocurile astea! Înţeleg că se feresc de hoţi, de răufăcători, dar seara asta este seara de Ajun când trebuie să primească micuţii colindători, aşa ca mine. Ce rău le facem noi dacă îi semănăm şi le urăm sănătate? Noi cântăm „Steaua sus răsare”, vestim Naşterea Domnului! Ar trebui să lase uşile larg deschise.” Cam aşa gândea Floricica, foarte supărată şi contrariată că uşa blocului era încuiată. 
  
Între timp o ceată de colindători mai mari încercau să intre în bloc. Butonară cutiuţa fermecată, care bineînţeles, s-a răstit la ei: 
  
-Cine-i acolo? 
  
-Colindătorii, au răspuns copiii. 
  
-Plecaţi imediat că vă iau la bătaie! 
  
Unul dintre colindători a spus înciudat : 
  
-Haideţi, mă, că aici sunt numai chirnogi. Îi cunosc eu. Bogaţi şi calici. 
  
Aşa plecară colindătorii bombănind sudalme la adresa locatarilor cumsecade. 
  
Dar Floricica nu se descurajă. Se minună când i-a văzut pe copii butonând cutiuţa misterioasă. Acum ştia ce are de făcut şi tot sărea în sus ca să ajungă la butoane… Credea că ei îi vor deschide gospodarii, când vor auzi vocea ei cristalină şi le va spune că ea este…asta mică. Dar degeaba. S-a convins că nu poate butona misterioasa cutie. Se agăţă înciudată de mânerul nemiloasei uşi, tot în speranţa că, dacă insistă, îi va înmuia balamalele. Renunţă. Nu însă de a spera că trebuie să mai fie alt mijloc de a deschide uşa asta rea. Nici nu observă când un domn introduse cartela în cutiuţă, că se auzi un clănţănit şi uşa se deschise. Fără să se întrebe cum s-a deschis intră calmă, ţinând crizantema cât mai sus, când auzi în spatele său : 
  
-Băi, asta mică, unde mergi? Locuieşti în blocul nostru? 
  
Floricica se întoarse spre omul înalt, cu mustaţă şi-i spuse blând : 
  
-Nu! Am venit să colind. 
  
-Să colinzi, ai? Hoţoaică mică! 
  
-Nu sunt hoţoaică, scânci Floricica, uite am grâu în buzunare! 
  
-Marş de-aici, mincinoaso! Cum nu eşti hoţoaică, dacă te-ai strecurat pe furiş în bloc? 
  
-Nu sunt hoţoaică, începu să bâzâie Floricica. 
  
-Ieşi afară, imediat! i-o reteză tăios mustăciosul. Vă cunosc trucurile. Vii cu uratul, apoi deschizi uşa celor din bandă. Afară! 
  
O apucă de gulerul paltonului şi o dădu afară, trântind uşa după ea. Floricica începu să plângă cu sughiţuri. 
  
-Nu…sunt…hoţoaică…nu…sunt… 
  
Paşii o duceau pe trotuare în neştire, biciuită de nemiloasa învinuire. 
  
-De ce cred oamenii ăştia cumsecade că sunt hoţoaică? Nu văd că am o crizantemă albă în mână? Şi buzunarele pline cu grâu…hâââ! 
  
Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, că auzi în spatele ei : 
  
-Hai s-o speriem p-asta mică, bă! 
  
Şi auzi imediat lângă ea o pocnitură asurzitoare şi hohotele obraznice ale copiilor răi care aruncaseră lângă ea pocnitoarea. A-nceput să ţipe şi să alerge înnebunită până s-a împiedicat şi a căzut. Noroc că zăpada era pufoasă. A-nceput să ţipe şi mai tare, în neştire, să se înece cu ţipetele…Apoi, nu şi-a dat seama ce se întâmplă cu ea. 
  
Referinţă Bibliografică:
FLORICICA MAMEI-3 / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1442, Anul IV, 12 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!