Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1425 din 25 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

CĂLIN ŢIGANU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CĂLIN ŢIGANU 
  
Cum ar fi fost horele fără lăutari? O adunătură de oameni posaci, sau…n-ar fi fost deloc. Lăutarii de altădată…erau oameni simpli, modeşti, fără şcoli muzicale, fără ifose de artişti, dar cu sufletul plin de cântece bătrâneşti, de hore, sârbe, tot felul de cântece de jucat, precum şi cântece de inimă albastră, doine şi balade. Ei însufleţeau horele şi toate petrecerile tinerilor din sat. Învăţaseră să cânte la diferite instrumente de la părinţii şi bunicii lor. Instrumentele se moşteneau din tată-n fiu, iar meseria cântatului se fura. De fapt, meseria asta era în gena lor. Harul lor, dat de Dumnezeu, le dirija mâinile pe clapele sau coardele instrumentelor. Ei nu se chinuiau când trebuia să înveţe un cântec nou. De auzeau o melodie nouă, o redau imediat la instrument fără mare efort. De aceea li se spunea că sunt „urechişti”. Dacă nu le plăcea cum „sună”, atunci improvizau, trecând melodia prin filtrul sufletului. Aşa s-au „creat” atâtea hore şi sârbe (hora lui Dobrică, sârba lui Buică, etc). Aşa erau lăutarii de atunci… 
  
Din noianul de amintiri cu lăutarii de-altădată, câteva m-au impresionat mult. Mi s-au dăltuit în suflet portretele câtorva lăutari, cum a fost Pascu Cornea, Mielache Papin şi Călin Ţiganu. Dar cea mai interesantă poveste care mi-a încântat copilăria a fost a lui Călin, pe care vreau să v-o spun acum: 
  
Pe seama lui Călin Ţiganu’(aşa i se spunea şi eu tot aşa l-am pomenit), circulau fel de fel de legende. Deseori venea la noi o vecină de pe uliţa lui, o tânără focoasă cu bărbatul cam molâu. Se plângea maică-mii: 
  
-Auzi, ghea ţăţică, auzi!? Ticălosu’ de Călin iar a adus una. A treisprezecea, ţaţăă, a treisprezecea! Nu se mai satură, nemernicul! A veche, adică a doopşcia, a plecat de la el azi dimineaţă, cu lacrimi în ochi. Ce mai plângea, ţăţică, ce mai plângea! A luat-o la poceală şi n-a avut încotro. Că nu putea să se culce cu amândouă în pat. Of…ce mai plângea a veche, că mi se rupea sufletul când am văzut-o! Ce-o mai îmbrâncea Călin şi-o-ndemna să plece, iar ea, nu şi nu! Că îl iubeşte ca pe ochii din cap. Că se omoară dacă o goneşte. Când a auzit asta, lui Călin i s-a muiat sufletul şi a tăcut. Dar a sărit a nouă. S-a repezit ca o leoaică la a veche şi a ţipat la ea, îmbrâncind-o: 
  
-Pleacă, fă, că înfig gheara-n laţele tele şi mătur drumul cu tine! Au început bufniturile… Pocnete, ţipete… Ce mai, a fost o hărmălae… Până la urmă, a veche a plecat, săraca, pentru că a nouă a fost mai înfiptă, mai leşinată. Şi Călin ţinea cu ea. Ticălos om!.. 
  
Maică-mea o aţâţa: 
  
-Şi ce-ţi pasă ţie, fă! Treaba lui! 
  
Vecina lui Călin suspina: treaba lui? Treaba lui! Da’…mie-mi pasă! Ştiu eu de ce! Pentru că, să-ţi spun sincer, ţăţico! (Şi…să nu mai spui la cineva!). Câteodată se întâmplă să rămână singur câteva zile. Uneori, când se satură de una şi o goneşte, până aduce alta, Călin rămâne singur-singurel. Cine crezi că are grijă de el, sărăcuţul?..Eu mă duc la el, ţaţoo!..Îi spăl, îi fac mâncare…Mi-e milă de el, săracul! Că el, nu se mai potoleşte… Să fie şi el însurat, om aşezat la casa lui. Mereu l-am tocat la cap: însoară-te, măi, Căline! Ce crezi că a făcut când i-am spus asta? A doua zi am dat peste o putoare nouă. Am rămas trăsnită. Zic: ce făcuşi, mă, Căline? Zice…râzând: păi…cum ai zis tu! Zic: foarte bine, Căline! Mă bucur! Şi…plec. 
  
Da’…peste fo zece zile o goneşte şi aia pleacă. Cu ochii plânşi şi botu’ umflat. Iar eu? Ce să fac, ţaţoo? Iar mi-e milă şi mă duc din nou la el. Păcătosu’!.. Că…uite-aşa chinuieşte el bietele femei…Ticălosu’!.. D’aia mi-e milă! Acu’, văz că vin la el una după alta. 
  
-Şi tu nu mai ai loc! a întrerupt-o maică-mea. 
  
-Cum nu mai am loc? a sărit atinsă femeia. Pe mine nu mă interesează. Facă ce-o vrea! Dar mi-e milă de el, săracu’! Fără nevastă…fără copii…uite-aşa îmbătrâneşte! Că alea care vin la el şi pleacă…multe sunt măritate. Îşi părăsesc bărbaţii, fă, ţaţo. Nu mult, aşa…fo zece-cinşpe zile şi, când le goneşte Călin, se întorc spăsite la bărbaţi. Chit că mănâncă o bătaie zdravănă. Dacă rămân borţoase, copilul ajunge-n curtea încornoratului, iar bietul Călin rămâne singur cuc. Şi vremea trece…trece… Să nu-i plângi de milă, ţaţo? Să nu-i plângi de milă? 
  
Aşa îl plângeau femeile pe Călin, aşa veneau şi plecau de la el. Iar bărbaţii?..Îi cam luaseră frica. Mai ales atunci când cânta pe la nunţi. Pentru că el nu cânta cu vioara, el iubea cu vioara. În mâna lui, arcuşul transmitea corzilor viorii vibraţiile pătimaşe ale sufletului său. Simţea femeile care sufereau din lipsă de iubire. Acele femei neglijate de soţi, beţivi sau posaci, brutali ori nevolnici, bărbaţi cu suflet uscat sau măcinat de alte patimi. Sau, bărbaţii aşa zis foarte „ocupaţi”. Bărbaţi care nu ştiau să râdă, să glumească, să joace, să cânte, să fie atenţi cu partenera de viaţă, să o protejeze ori să o alinte, atunci când trebuie. Adică, nu ştiau sau nu puteau să iubească. Acelor femei le cânta Călin. Le alinta duios cu romanţe şi melodii de dor. Atunci, vioara lui plângea cu note picurate în suspinuri, se tânguia la atingerea uşoară cu arcuşul. Cu note înalte sau abia şoptite, arzătoare, făcea declaraţii de iubire, pentru ca apoi, să zvâcnească prin note zglobii, şugubeţe, în arabescuri jucăuşe. Şi ce voce minunată avea!.. Cum ducea el arcuşul pe corzile viorii! După cum erau cuvintele cântecului, arcuşul aluneca lin pe corzi, ca o dulce mângâiere şi vioara îi răspundea alintându-se drăgălaş. Apoi, la o zvâcnire fermă a arcuşului, bărbătească, vioara îi răspundea ca o iubită în extaz, cu sunete săltăreţe, incitante, făcând femeile să tresalte, răscolite de dorinţe. Când femeile dădeau capul pe spate, cu ochii întredeschişi, pierduţi în hăţişuri de visări, Călin ataca melodia „pe vale, ţaţo, pe vale/c-a făcut fasolea floare/of…” 
  
Dacă vreuna îi zâmbea cu subînţeles în acel moment, atunci se înţelegea cu ea din priviri, acele priviri prelungi, cu ochii strălucind de dorinţe. Şi Călin se oprea din cântat. Ieşea afară, la loc întunecat, chipurile… să se odihnească. După câteva clipe venea şi femeia după el. Chipurile…avea nevoie „să ia puţin aer”. Mai ales că bărbatul ei, cu ochii împăienjeniţi, era preocupat de paharul, care, se tot golea. 
  
Nu se ştie ce se întâmpla afară… acolo, în întuneric. Dar, la sfârşitul nunţii, uneori mai devreme, femeia, înfierbântată de Călin, fugea cu el, părăsindu-şi soţul pentru totdeauna (zicea ea). Îi declara iubire veşnică lui Călin, alergând la casa lui. Iar el, o purta prin Edenul dragostei focoase, preţ de vreo două-trei săptămâni. Atunci crea Călin cântece de dor, hore de vis şi sârbe ameţitoare. Cânta din vioară ca un adevărat virtuoz. Cu damigeana de vin lângă el, pui fripţi pe masă şi braţele femeii îndrăgostite încolăcite pe gâtul lui, Călin zbura cu vioara prin raiul melodiilor. Vioara lui, îndrăgostită şi ea, hoinărea zglobie pe culmi sonore, pătimaşe, împreună cu fericitul Călin. 
  
Dar acele ore de intensă trăire îl secătuiau de energie pe focosul artist. Atunci, Călin se refăcea din nou la horele duminicale sau la nunţi. Biata femeie nu înţelegea că focul lui Călin se stinsese pentru ea. Se pomenea certată, apoi gonită, sau cu altă femeie adusă-n casă de el. Iar ea?.. Cu, sau fără ceartă, cu sau fără păruială, cu scandal sau fără, era nevoită să plece, plângându-şi norocul şi greşeala. Îşi amintea că are un soţ, uneori şi copii, pe care-i părăsise… Şi se ducea la bărbatul ei…spăsită…cerându-i iertare, că…a greşit, că…”mi-a luat Dumnezeu minţile”, că…”fă-mi ce vrei, dar…” Nu scăpa de bătaia zdravănă. După aia urma o declaraţie cu cenuşă-n cap: Nu, n-am să mai fac, n-am să mai fac! Am fost o proastă! Numai pe tine te iubesc! Mi-am dat seama că tu eşti cel mai…N-am să mai fac niciodată prostia asta! Urmau îmbrăţişările şi pupăturile de rigoare cu lacrimile aferente pentru iertare şi viaţa reintra în banalul ei normal, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 
  
Numai Călin intra într-un nou ciclu al arderilor pătimaşe. Făcea deliciul bârfelor şi scandalurilor, când toţi bărbaţii îl urau, îl dispreţuiau, îl pândeau să-l ciomăgească, să-l omoare chiar, pentru că toţi îi doreau moartea, ori măcar să răzbune umilinţa îndurată. Numai că niciunul n-a reuşit să-i facă ceva, pentru că aveau frică de el. Iar femeile?.. Hei…ele îl simpatizau, îl doreau, unele chiar îl iubeau. Dar altele, mai sclifosite, cică aveau scârbă de aşa bărbat şi, chipurile, îl dispreţuiau (mai ales cele pioase). Ca să nu mai punem la socoteală pe cele care-l urau (cele gonite şi/sau păruite). Dar toate râdeau de el: zi-i Călin şi lasă-l! 
  
Exasperată, vecina lui iar s-a plâns la maică-mea: 
  
-A două-zecea, ţaţoo! A două-zeceaa! Nu mai pot! Ăsta mă omoară”! 
  
Aşa a fost Călin: totdeauna sărac, dator, dispreţuit, hulit, dar totdeauna dorit. De câte ori nu au încercat bărbaţii să-l bată, să-l umilească, să-l facă de râs, unii chiar să-l omoare. Deşi, nu 
  
prea înalt, era vânos, agil, şiret şi foarte ager. Simţea când îl păştea primejdia şi de fiecare dată reuşea să se eschiveze, să scape de bătaie sau alte nenorociri. 
  
La o nuntă a observat doi bărbaţi care-l priveau urât şi şuşoteau între ei. A simţit că-i coceau ceva. A intuit cam ce vor. În pauză şi-a lăsat vioara la vedere şi le-a urmărit mişcările. Tipii căutau vioara lui. Când i-au văzut-o, unul a spus: uite-o, aia e! Hai să facem rost de osânză! Când respectivii au plecat, el şi-a ascuns vioara şi a pus în locul ei, vioara colegului. Bărbaţii ranchiunoşi s-au întors în scurt timp cu osânza şi, pe furiş, au uns corzile viorii la vedere şi arcuşul. După terminarea pauzei, cei doi, foarte veseli au strigat la Călin: 
  
-Ia cântă, mă, magraoane, un cântec de jale şi dor! Vino-aici, la masa noastră! Călin a zâmbit, a luat vioara şi le-a cântat…Aşa de frumos încât nevestele lor închideau ochii de plăcere. Ranchiunoşii se uitau înciudaţi unul la altul, pleznind de furie. Când a-nceput să cânte şi vioristul cu vioara unsă, toţi mesenii au început să râdă. Numai cei doi erau bosumflaţi se-ntrebau din ochi, cum devine chestia? 
  
Aşa era Călin când steaua tinereţii lui strălucea la zenit. Dar Timpul a împins şi steaua lui pe derdeluş. Femeile îl ascultau extaziate din ce în ce mai rar. Cele tinere nici măcar nu-i dădeau atenţie. Vecina lui nu mai spunea nimic despre el. Sic transit gloria mundi! Vorba vecinei: vremea trece…trece… 
  
De fapt, cam pentru toţi lăutarii trecea vremea. Acum, când aud cum zburdă melodiile pe toate undele, din televizoare, din calculatoare şi chiar din telefoanele deştepte, mă gândesc la un vechi cântec pe care-l parafrazez: lăutarii trec…trec şi se petrec… 
  
Farmecul lăutarilor de altădată se va risipi prin amintiri, ca pulberea aurie în asfinţit. 
  
Năstase MARIN 
  
(Fragment din povestirea „LĂUTARII”- volumul „FERMECATE OBICEIURI”) 
  
Referinţă Bibliografică:
CĂLIN ŢIGANU / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1425, Anul IV, 25 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!