Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Năstase Marin         Publicat în: Ediţia nr. 1414 din 14 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

TUNARII-3
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Deschise portiera şi scăpă fără să vrea un miorlăit piţigăiat: 
  
--Ajutoor! 
  
Însă impasibila căciulă îl privea cu ochi lucitori, fără să schiţeze nici cea mai sesizabilă mişcare. Dimpotrivă, parcă i-ar fi ghicit gândurile şi ar fi auzit ce i-ar fi spus madam Firuţa. Aşa că, dintre scândurile gardului se auzi o mormăială: 
  
--Da’, ai intrat în rahat, tare-adânc, bre! Adânc de tot! 
  
Şi atât. Nici un gest în plus, fapt ce la determinat pe Mototolea să mai emită un S.O.S. miorlăit: 
  
--Ajutooor! 
  
Căciula impasibilă de după gard a mormăit ca un sfinx necruţător: 
  
--Degeaba! Nu mai poţi ieşi din rahat. E prea adânc. 
  
Mototolea, contrariat, strigă mai ferm la căciula ce părea că n-are urechi: 
  
--Hai, mă, frăţioare, ajută-mă să ies din băltoacă! 
  
De data asta, gura de sub căciulă nu a mai scos nici un sunet. Iar ochii au rămas nemişcaţi. De sfinx feroce. Bietul Mototolea îşi închipuia că aici, la Cucuiata din Deal, sau cum s-o fi numind, oamenii nu intraseră în economia de piaţă, că viaţa patriarhală, ancestrală, cu vestita Veşnicie de la sate…Înţelesese greşit. Şi-a dat seama că trebuie să recurgă la pragmatica promisiune, serviciu contra cost: 
  
--Hai, măi frate, că te răsplătesc pentru serviciul pe care mi-l faci! 
  
Imediat, căciula se înălţă cu ochii şi scoase de după gard un nas subţire, cu o furculiţă mignonă de mustaţă. Gura, rămasă tot după gard, mormăi scurt: 
  
--Cât? 
  
Hopa, gândi bucuros Mototolea. Ăsta e de-al meu, din economia de piaţă! 
  
--Păi, să negociem, frăţioare! 
  
Tot de după gard, căciula repetă mormăiala: 
  
--Cât? 
  
Mototolea se gândi să pornească de la o sută. Era vădit că nenorocita de căciulă cu mustaţă nu se va urni fără cinci sute. Îngăimă: 
  
--Una! 
  
--Ce? 
  
--Sută! 
  
--Aşi! 
  
--Două! 
  
--Fleac! 
  
--Trei! 
  
--Râzi de omul care vrea să te ajute? Căciula scoase şi gura de după gard şi începu să flecărească: de ce îţi baţi joc de omu’ care îţi întinde mâna, când vezi clar în ce stare eşti? 
  
--Bine, fie cinci! Ultimul preţ! 
  
Căciula începu să râdă cu toată gura scoasă peste gard: 
  
--Bă, nene, eşti incoştient! Nu-ţi dai seama unde eşti? 
  
--Bine, spuse cu gura moale Mototolea, văzându-l cât de tare se ţine. Tu cât ceri? 
  
--Patru! mormăi căciula. 
  
--Ce? 
  
--Milioane. 
  
--Poftim? 
  
--Cât ai auzit. 
  
--Mamă, mămuliţă! 
  
--Atunci, stai acolo, că stai bine! 
  
Mototolea îşi dădu seama că avea-n faţă tot un tunar. Înjură în gând: şi acesta e tunar, mă? Înţeleg, la oraş mai trecă-meargă, dar în fundătura asta de Cucuiată…şi p-aici au năpădit, mă? Parcă o aud pe nevastă-mea: Trache, Trache, ce credeai că eşti singurul tunar din ţară? Colcăie ţara, mă! Colcăie ţara de tunari! Iar el, în loc să lovească, este lovit cu tunul de o căciulă cu ochi. Tăcu resemnat. Îşi aduse aminte că există un Dumnezeu al năpăstuiţilor, că azi e duminică şi, în loc să se ducă la biserică, precum tot creştinul cuminte, a alergat cu ţiganii pe coclauri să dea şi el un tun. Iartă-mă, Doamne, că sunt un păcătos! Închise portiera şi căzu cu faţa pe volan, vărsând lacrimi amare. Căciula cu ochi înţelese altfel strategia victimei sale.Îşi zise: aşa-i la negocieri, faci pe indiferentul, ca să-şi piardă răbdarea partenerul. Ăsta nu vede că e într-o situaţie disperată? De ce nu vrea să scoată banu’? Dacă nu are milioanele cerute? Atunci, să negocieze! Mai scad eu, mai ridică oferta disperatul… Aşa e negocierea! Dar, dacă nătărăul ăsta nu are la el nici măcar un milion? Că ţiganii au plecat fără să-i dea măcar un sfanţ. Dacă n-ai bani, la nevoie vinzi ceva. Scăfârlia de sub căciulă fierbea: ia să cercetez eu, ce se poate valorifica din rabla lui! Şi ieşi pe poartă, cercetându-i maşina cu atenţie. Cât o fi costând portbagajul de deasupra? O mai fi având un casetofon, ceva? 
  
Văzându-l cum îi examinează maşina, bietului Mototolea îi licări Speranţa: poate este, totuşi, un om cumsecade şi acum cercetează cum să mă ajute. Că românii sunt oameni miloşi, săritori la nevoie. De câte ori n-am rămas în pană pe câmp şi am fost ajutat de români miloşi. Uite-l cum mai cercetează ca să vadă cum să procedeze! Prinse curaj: 
  
--Hai mă,frăţioare, ajută-mă! Că te văd un om milos, cu frica lui Dumnezeu. Spune-mi, cum te cheamă? 
  
Căciula cu mustaţă mormăi: Florea Gâscan. 
  
--Florea? Floricel? Floricel Gâscan? se fandosea Mototolea. Hai, mă, Floricele, ajută-mă! 
  
--Ia ascultă, domnule! îl repezi Floricel. Bineînţeles că sunt un om milos şi vreau să te ajut. Dar, mata nu înţelegi că treaba asta necesită nişte cheltuieli? Vrei pomană pe cheltuiala mea? 
  
Mototolea înţelese că e dârz tunarul şi începu să plângă ca un copil: 
  
--Nu înţelegi, Floricele, că n-am la mine nici măcar un milion? 
  
Minţea. Minţea cu neruşinare, dar ştia că în afaceri minciuna este o virtute. Important este să ştii când şi cum să plasezi minciuna, ca să convingi partenerul. Şi el cunoştea tehnica. Se pare că stratagema lui prinsese, pentru că lacrimile îl convinseră pe Floricel, care tăcea. 
  
Te pomeneşti că nătăfleaţă ăsta a plecat de-acasă fără bani! gândi Floricel. După cum arată şi cum plânge…Dar, dacă minte? Las’ că ştiu eu cât sunt de parşivi grangurii ăştia de la oraş! Hai să mă prefac şi eu că sunt cumsecade! 
  
--Domnule, ai noroc că sunt un om milos şi cu frică de Dumnezeu. Că aşa suntem noi, ăştia de la ţară. Dar, nu-ţi spusei că sunt nişte cheltuieli? Hai, te-nvoieşti cu două milioane? 
  
Mototolea începu iar să jelească şi să jure pe lumina ochilor că n-are nici măcar un milion. Floricel îşi spuse: joacă tare tipul! Totuşi, nu pot să nu-l jupoi în starea în care se află. Se uită cu scârbă la Mototolea: 
  
--Domnule, şi mila mea are limite! Îţi mai dau o ultimă şansă: suport eu cheltuieli de un milion şi scoate matale din buzunar, măcar un milion! Nu fi capsoman, că mă duc în casă! A început să mă ia frigul. 
  
Mototolea îşi dădu seama că întinde prea mult coarda şi acceptă să dea milionul. O să fac rost de undeva de câteva sute care-mi mai lipsesc. Însă, ne-am înţeles, nu? Mă scoţi de-aici dacă-ţi dau un milion! 
  
Floricel mormăi un „bine!” şi dădu să plece. Dar, abia acum îşi dădu seama că nu va realiza treaba asta de unul singur. Se-ntoarse către Mototolea şi-i spuse: 
  
--Mă, nene, eu din afacerea asta nu mă aleg cu nimic dacă-mi dai un milion, iar eu cheltuiesc tot un milion. Aşa că…nu-ţi promit nimic. Să văd cum mă descurc cu tovarăşii mei de afaceri. Sper să-i conving să ne mulţumim cu milionul dumitale. 
  
Şi Floricel a plecat lăsându-l pe bietul Mototolea în ceaţă. 
  
După o jumătate de oră se întoarse cu „tovarăşii de afaceri”, respectiv încă doi tineri, care începură să cerceteze maşina şi pe Mototolea, ca pe un cal de vânzare, căutat la dinţi. Cei doi veniţi cu Floricel, unul cu bască, blugi şi o pufoaică slinoasă, iar celălalt, cu o pălărie jerpelită, pantaloni de dimie, în cizme de cauciuc şi cu palton larg, flenduros,mormăiau, fluierau a pagubă şi gesticulau larg, dând din mâini a lehamite: 
  
--Imposibil, dom’le, imposibil! 
  
--Aici e ocnă, bă, tăticule! Da’, ce zic eu ocnă, că e durere mare! 
  
--Aoleu, nene, mare tâmpit ai fost, dacă ai intrat ca orbetele în groapa asta! 
  
Bietului Mototolea îi venea să plângă, dar şi să le tragă o înjurătură de mamă acestor derbedei. Însă, pricepu că nu poate reacţiona aşa, în starea în care se afla. De aceea schelălăi, ca o jigodie trasă de coadă: 
  
--Ajutaţi-mă, bă, flăcăi, ajutaţi-mă, că vă dau cât cereţi! 
  
Îi scăpase prostia. Cum să le dea „cât cer”? Pentru că „flăcăii” au remarcat „oferta”. Cel cu bască şi pufoaica unsuroasă se grăbi să o „accepte”: 
  
--Dacă-i aşa, nene, află că nu poţi să ieşi de aici fără trei milioane! Noi nu suntem miloşi ca Floricel. Să te scoată el cu un milion dacă poate! 
  
Mototolea începu realmente să plângă. Îl îngrozea gândul că trebuie să scoată din buzunar trei milioane. Ce-o să spună Firuţa? Chiar aşa de prost ai fost, mă, geniule? 
  
--Măi, băieţi, n-am banii ăştia, mă! 
  
--Dacă n-ai, de ce ai mai plecat la drum? îi replică tăios al treilea, cel cu pălăria jerpelită. Hai, mă, că ne pierdem vremea cu prăpăditul ăsta! N-are decât să putrezească aci, dacă nu vrea să scoată banu’! 
  
Şi toţi plecară-n casă la Floricel, lăsându-l pe Mototolea să se smiorcăie la volan: 
  
--Nu plecaţi, bă, frăţiorilor, nu plecaţi! Hai, că vă dau trei milioane! 
  
Când auziră „frăţiorii” se întoarseră: 
  
--Aşa, bă, tataie! Vezi că te-ai trezit la realitate? zise cel cu bască. Scoate banu’ să ne 
  
apucăm de treabă! 
  
--Ne! dădu din cap Mototolea. Întâi serviciul şi apoi banu’. Să ştiu ce plătesc. 
  
Cei trei amuţiră, holbându-se la Mototolea. Cel cu bască spuse nervos: 
  
--Hai, bă, înăuntru, să discutăm detaliile! Şi intrară în casă. Aici este cazul să cunoaştem câteva „detalii” despre cei trei tunari. 
  
„Tovarăşii de afaceri” ai lui Floricel Gâscan erau doi buni vecini, tineri ca şi el, care terminaseră liceul cu chiu cu vai şi nu reuşiseră la facultate. Din această cauză, spuneau ei, nu şi-au făcut nici un rost în viaţă până-n prezent. Observaseră că cei din generaţia lor, mai grăbiţi şi fâşneţi, aveau servicii sau firme, ori plecaseră în străinătate. Alţii, rămaşi în comună, se căsătoriseră, dar trăgeau şi ei pisoiul de coadă împreună cu tinerele soţii, ezitând să plece în străinătate şi să lase mândreţele de soţioare în grija altora. De aceea, niciunul din cei trei nu se însurase, în speranţa să dea un tun, ca să aibă o bază de pornire în viaţă. Însă, unul dintre ei, cel cu basca, pe nume Iliuţă Găină, putea spune că a avut ceva noroc. Tatăl lui, nea Ghiţă Găină, lucrase la un S.M.T.-eu, de unde reuşise să fure suficiente piese de tractor. Mai apoi, a reuşit să cumpere mai pe nimic o rablă de tractor şi, cu piesele furate, s-o pună pe roate şi să facă treabă cu ea, luând în arendă câteva zeci de hectare. Nu făcea mare brânză, dar Iliuţă, suit pe tractor, zicea că are treabă. Cel cu pălăria jerpelită, Vasile Curcă, lucrase şi el la unul cu tractorul, dar care l-a dat afară în scurt timp, pentru că îl mirosise cu furtişaguri. Bietul Vasilică, furase şi el piese de motor, pe care le vindea lui nea Găină mai pe nimic. Ia, acolo, ceva pentru băutură, când se ducea la discotecă împreună cu Floricel şi Iliuţă. Ceva îi rămăsese, totuşi, nevândut, spre ciuda lui nea Găină, care-i oferise o sumă frumuşică. Era o şufă de tractat din cablu elastic de oţel. Degeaba se rugase nea Găină de el. Vasilică îl refuzase categoric. Zicea că este o piesă strategică. Avea nevoie Iliuţă sau nea Găină să tracteze pe cineva sau ceva? Cerea şufa de la Vasilică. Şi băiatul se tocmea: eu ce procent am la afacere? Aşa făceau cei trei afacerile. În procente, în funcţie de contribuţia fiecăruia. Acum când Floricel a pus pe tavă afacerea, au început discuţiile. De aceea au intrat să discute „detaliile”. 
  
--Vedeţi, bă, a zis Vasilică vesel, că este şi un Dumnezeu al oamenilor de afaceri? Uite cum ţi-aduce gorobetele în bătaia tunului! Doar să tragi. 
  
--Să tragi, să tragi, dar să vedem cum!? mârâi Iliuţă. Că nu toţi participăm la afacere în cote egale. 
  
Ceilalţi doi se uitară pieziş la Iliuţă, care, văzându-i aşa speriaţi, zise, frecându-şi palmele: 
  
--Adă, bă, Floricele o ţuică, să bem adălmaşu’! Păi, ce! Ne-apucăm de afacere fără adălmaş? 
  
Floricel aduse sticla şi trei ceşti. După ce dădură noroc şi sorbiră ţuica dintr-o înghiţitură, Vasilică trecu direct la afacere. 
  
--De ce nu în cote egale, bă, Ilie? 
  
--Hmm! Mârâi din nou Iliuţă. Vrei cote egale când eu particip cu tractorul şi tu cu şufa? Astea sunt cote egale? Iar ăsta (arătă spre Floricel) cu ce vine? Cu gargara? 
  
--Cum cu gargara, bă! sări ca ars Floricel. Păi, trei sferturi dintr-o afacere este pontul. Nu ai pontul, nu există afacerea. 
  
--Vax, pont! râse Iliuţă. Apă chioară pontul tău. Toată lumea putea să vadă că gorobetele este în rahat. 
  
--Însă era în groapa făcută de mine, insistă Floricel. 
  
--Făcută de tine? îl contră Iliuţă. Făcută de natură. Tu ai aruncat gunoiul de grajd în ea în loc să-l duci la câmp. Că eşti o putoare. De altfel, ca şi noi, dar…asta nu contează. Vorba e că avem cote diferite în afacere. Şi eu cu tractorul pretind 70%, adică două milioane şi o sută. Restul împărţiţi între voi. 
  
--Eu cu şufa vreau şase sute, restul…pontul lui Florică. 
  
--Bravo, mă! a răbufnit Florică. Adică, eu cu pontul doar trei sute? Ştiţi că sunteţi deştepţi? Uite că nu vă dau voie, pentru că groapa este a mea, cu bălegarul meu, deci, gorobetele este tot al meu. Mă duc la nea Matache, că şi el are tractor. Şi, este om serios, nu ca voi. 
  
--Ha, a sărit Ilie. Groapa este pe domeniul public, domnule! Deci, gorobetele este proprietate publică, să fie clar! Poate trage cu tunul în el oricine vrea. Nu că vreau să te scot din afacere, că şi pentru cele trei sute ale tale, nu merită. Uite îţi mai dau de la mine o sută şi faci patru. Hai să trecem la treabă! 
  
--Uşurel, uşurel, frăţioare, vorba gorobetului! spuse calm Florică. Afacerea se încheie cu 50% tu, iar eu şi Vasile, câte 25%. 
  
--Ia staţi, bă! a sărit şi Vasile. Ce tot învârtim ca fraierii procentele astea? În fond, ce este afacerea asta? Un tun. Şi dacă dai un tun, faci capital. Şi noi, ca nătărăii, pulverizăm capitalul, în loc să-l folosim ca bază pentru următoarele afaceri. 
  
--Ce afaceri? întrebară cei doi într-un glas. Ce poţi face cu trei milioane? 
  
--Mă, dar blegi mai sunteţi! zise Vasile. Dacă mai punem fiecare cel puţin câte un milion putem investi într-o afacere cu struţi sau cu potârnichi, că astea sunt la modă. Am citit într-o revistă cum se plângea unul că n-are condiţii. Dar noi avem condiţii şi ne plângem ca proştii că n-avem bani. Acum, când ne pică banul în palmă, ne luăm la ceartă? Banul nu trebuie împărţit, bă, ci să rămână acolo, capitalul din palmă. 
  
--A cui palmă? mârâi Ilie. 
  
Iar se luară la ceartă până goliră sticla de ţuică. Şi timpul trecea…trecea…iar Mototolea aştepta…aştepta…Şi gândea: acum alimentează cu motorină, echipează tractorul, se echipează şi ei… Ce echipare? Ce alimentare? Ce dracu fac de întârzâie atâta? Au intrat în casă şi n-au mai ieşit. Iar ţiganii ăia s-au dus să cumpere porcii şi…Ei de ce nu vin să vadă ce fac? Ar fi trebuit să se intereseze, ca să-l scoată de aici. Dacă au tăiat porcii, ar fi putut să vină cu nişte şorici…şi jumări…ţuică fiartă…nu, ţuică fiartă, nu, că este în misiune. Dar, nimic? Şi nici nu pot să mă duc la ei sau…la ăştia din casă, care m-au lăsat cloşcă în maşină. Ce, cloşcă? Pe apă? Ce tâmpenii îmi trec prin cap! De ce nu acţionează? Ce mai aştept de la trei derbedei? Trebuie să sar în apă! Cu pantofii ăştia? Că a vrut să o facă pe negustorul de la oraş. Aici în noroaiele astea? De ce nu s-a gândit că a plouat şi la ţară sunt noroaie? Doamne, 
  
la câte trebuia să se gândească! Acum ştie ce trebuia să facă la plecare. Acum? La plecare trebuia să ştie! Trebuia să se asigure dacă asta e o afacere serioasă, dacă…Îi venea să turbeze, să dea cu capul în parbriz, în torpedou, în…orice. Dar nu reuşi decât să smiorcăie. Să smiorcăie continuu, ca un copil bătut de soartă. Aşa îl găsi moş Ion Gâscan, tatăl lui Floricel, când s-a întors de la biserică. 
  
Referinţă Bibliografică:
TUNARII-3 / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1414, Anul IV, 14 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!